Sunteți pe pagina 1din 3

REZUMAT CAPITOL

”CARTEA DE BUCATE” – EXUVII de SIMONA POPESCU

Romanul „Exuvii”, scris de Simona Popescu, reprezintă încercarea reușită a autoarei de a


se înțelege pe sine, de a-și redobândi propria identitate, prin intermediul amintirilor. Multiplele
identități ale autoarei s-au format și cu ajutorul cărților. Toate cărțile citite de aceasta în
copilarie, în adolescență și chiar la maturitate au contribuit, fiecare în felul ei, la ceea ce autoarea
regasește în fiecare zi în fața oglinzii.
Astfel, în capitolul “Cuiburi de hartie” este reliefata importanta cartii. Scriitoarea descrie
tot felul de carti vazute din prisma copilului insetat de lectura. Ea ne impartaseste imaginea
diferitelor carti ce i-au marcat existenta, intregindui-o. Totodată, descrie călătoria in universul
cartii periculoase: cartile sunt frumoase insa nu trebuie sa te lasi absorbit de mesajul lor, trebuie
sa mentii mereu contactul cu realitatea.
Cu toate acestea, dintre toate cartile pe care autoarea le-a citit in copilarie, cea mai plină
de aventuri i s-a părut „Cartea de bucate”. O carte care-i trezea toate simturile si toata imaginatia.
O carte veche cu desene in tus negru. Cartea aceasta de bucate o urmareste toata viata si chiar si
acum ii produce amintiri urate.
Începutul capitolului "Cartea de bucate" e o enumeraţie de cărţi pe care nu le-a preferat în
detrimentul cărţii de bucate: "Cartea cea mai plină de aventuri pe care o citisem nu a fost una de
basme sau de Jules Verne, nici Omul-amfibie, Cei trei muşchetari sau După douăzeci de ani, nici
Fausta, Colierul Reginei sau Cocoşatul, nici Aventurile lui Gordon Pym sau Călătoria lui
Magellan, nici Homunculus a lui Dlavilscikov, nici cartea despre Ulu, capătul lumii sau
Expediţia Kon-Tiki, nici Lumea tăcerii sau sumedenia de cărticele din colecţia ştiinţifico-
fantastică, pe care le răsfoisem şi le abandonasem repede, nici cele cu zmei, balauri cu şapte
capete şi prinţese şi nici cartea aceea cu poezii despre flori, cu minunatele ilustraţii, din care nu
îmi amintesc foarte clar decît că era extraordinar de lucioasă şi parfumată ca o chewing-gum de
fructe – şi pe care o consideram cea mai domnişoară dintre cărţi. Cea mai ciudată carte pe care o
citisem la vîrsta cînd nu reţii mare lucru din cărţi era una fără acţiune şi fără personaje, dar care
îmi stîrnise toate simţurile, imaginaţia şi – aş zice astăzi – conştiinţa, sau mă rog, ceva ce mă
făcea să mă revolt, să judec, să trag anumite concluzii şi să mă îngrozesc de ceea ce se cheamă
fiinţa umană în nebunia ei animalică. Era o veche şi pătată carte de bucate"
În Cartea de bucate, autoarea identifică cu ajutorul cuvintelor, o gamă largă de senzații
atât olfactive, cât și gustative. Ambele senzații la nivel subconștient fiind indicatori a unor
potențiale pericole din mediul înconjurător. Astfel, identifică cu ajutorul cuvintelor ”domestice și
sălbatice” o gamă largă de mirosuri și gusturi, care îi provoacă o serie de reacții fizice, uneori
până la amețeală. Detaliile picante fiind acel element esențial pentru autoare, element care îl va
căuta pe parcursul întregii sale existențe, în orice context posibil.
Cartea de bucate este fascinantă pentru copila Simona Popescu, ea alegându-și părțile
preferate, chiar dacă acestea sunt înfricoșătoare. Se dezvăluie printr-o imaginație bogată, cele
două lumi: lumea cuvintelor și cea a simțurilor, în care omul apare în toată nebunia lui animalică,
o ființă care devorează lumea pe care o locuiește. Dintr-o dată spațiul bucătăriei se transformă
într-un infern unde bucătarul este cel care trebuie să omoare cu sânge rece hrana care îi este
necesară supraviețuirii. Sunt surprinse senzațiile de frică dar și de curiozitate foarte precis, mai
ales atunci când sunt descrise procesele de eviscerare sau de pregătire a diferitelor animale
pentru gătire. După acest proces, urma cel de preparare, având la bază un organ. Este momentul
în care imaginația autoarei atinge apogeul, se dezlănțuie la maximul potențial, având în fața
ochilor imagini apocaliptice: ”După căsăpire şi aşa-zisa eviscerare, urma îndelunga preparare a
mîncărurilor, avînd la bază câte organ, iar la acest capitol imaginația mea prolifera se înfierbinta,
se dezlănţuia şi, din magma unui ocean primordial, în plină noapte, sub lumina lunii, ieșeau la
suprafaţă scene apocaliptice. momente ale barbariei şi canibalismului, atrocitatea unei lumi în
care nu intrau nici Dumnezeu, nici Diavolul.”
Autoarea transferă asupra propriului corp, în special creierul ”care se perpelea în cutia
craniană ca într-o kuktă”, toate acele proceduri din bucătărie și care de cele mai multe ori erau
brutale. Erau brutale pentru că nu observa ” materia albicioasă și tandră” ci tot ceea ce considera
că se află în creier, de la memorie, la amintiri, la inteligența animalelor. O altă abordare este
dedicată ficatului, care nu este un organ care să o fi supărat vreodată, și care nu are un rol
”esențial” în gândire. Pe de altă parte, această abordare este legată și de faptul că autoarei îi
plăcea ficatul (pentru ea exista doar cel de pasăre). Urma la rând, în Cartea de bucate, prepararea
limbii. Limba, mai precis prepararea ei, era un motiv de frică, de i se ”făcea părul măciucă”. De
ce? Pentru că autoarea asimilează toate trăirile și senzațiile resimțite de ea cu diferite ocazii
nefericite, cum ar fi arderea limbii sau să rănirea acesteia. Limba reprezintă acel organ care face
legătura cu tot ceea înseamnă lumea exterioară, de la simț la comunicarea cu lumea exterioară.
Chiar dacă tot ceea ce aflase despre pregătirea acestor organe i se părea înfricoșătoare,
partea în care se descrie modul de preparare a inimii este cea ”mai cumplită și mai cumplită”.
Aici rețetele i se par sinistre, pline de un ritual diavolesc. Sunt asimilate ritualurilor vrăjitorești și
vampirilor și strigoilor.
Încet, cartea de bucate se transformă, dar ca orice transformare, are o zonă de trecere, de
purgatoriu, ”un soi de fad Purgatoriu de făinoase și aluaturi, de budinci și sufleuri, găluști și
frigănele”.
Unul dintre avantajele Cărții de bucate era și faptul că putea fi citită cum dorești, pe
sărite, exact ca și o carte îndrăgită pe care o recitești de foarte multe ori, și sari la paragrafele
preferate. Uneori privirea este atrasă de cuvinte exotice, care te fac să visezi cu ochii deschiși.
Prin ochii autoarei vezi o prăjitură la închisoare (”prăjitură cu grilaj”), o friptură de porc
împachetată într-un soi de papirus care spune o poveste ciudată (”friptura de porc în
pergament”), iepuri sau mere ”pe canapea”, sau ” bazaconii și nici nu mai citeai ce-i dedesubt:
cuib de viespi, gurițe, barbă de capră, bulgări de zăpadă, tobă, pană de somn, trandafiri, vrăbioare
şi corăbioare, căciulițe de mere sau limbi de pisică şi - aici te topeai de duioşie- flori de soc în
rochiţe galbene”.
În succesiunea Cărții de bucate urmează capitolul de creme, dulciuri și băuturi, o parte
preferată a autoarei, și poate unica care nu o contraria. Erau privite ca și o binemeritată pauză de
la o realitate mult prea agresivă, cu toate că uneori, chiar și aici, amestecurile de gusturi diferite
nu erau întotdeauna pe placul copilului. Dintre toate aceste senzații gustative și mult prea multă
mâncare imaginară, ieșea în evidență un cuvânt aparte: ”guguluf”, un cuvânt cu rezonanță
onomatopeică în mintea autoarei. Un cuvânt al cărui sens, autoarea însăși recunoaște, nu il
cunoștea. Tot ceea ce urmează este un amalgam ”dulce și ușor al spumelor curate”, al cremelor
moi, al zahărului caramelizat, adică al deserturilor sau a ceea ce se poate numi ”supă de suflet
pentru zile înnorate”.
Toate imaginile formate în mintea autoarei prindeau un contur mai accentuat cu ajutorul
ideii de miros, care se făcea simțită odată cu desăvârșirea rețetelor. ”În jurul cuvintelor pâlpâiau
halourile olfactive. Aici se aflau anasonul dulceag, piperul înecăcios, dafinul cu mirosul lui de
carte veche, de letopiseț, și seria de hasmațuchi, coriandru, ienibahar, pe care nu le cunoșteam,
dar care îmi păreau nobile și delicate, de pe altă lume.”
Pe lângă gust, miros totul are în Cartea de bucate și culoare, de la roșul cărnii, fragilor, ridichilor,
pepenelui, ardei capia, la verdele ”cel iute al verzei”, spanacului; la galbenul palid al
rădăcinoaselor; la rozul ”pufos al cremelor”; până la diferitele nuanțe de alburi și griuri. Odată cu
perceperea culorilor apărea și somnul care cu ajutorul viselor ajuta la transpunerea cărții într-un
film plin de culoare, gust și miros.
Cu trecerea timpului, Cartea de bucate și-a pierdut fascinația pentru adolescenta Simona
Popescu, regăsind-o doar atunci când, adult fiind, avea nevoie să învețe toate acele ritualuri care
au îngrozit-o în copilărie.
Cartea de bucate este un amestec de sentimente și emoții contradictorii, o carte pe cât de
sofisticată atât de simplă, pe cât de frumoasă atât de monstruoasă. De fapt, Cartea de bucate
adună între coperțile sale lumea simțurilor cu litera cărților, descrierile din interiorul său există
pentru a excita simțurile și pentru a uni miresmele cunoscute cu cele imaginare într-o continuă
”aventură a burdihanului”.