Mitul androginului Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credinţele

popoarelor despre originea Universului şi a fenomenelor naturii, despre

originea omului şi a animalelor, despre zei şi eroi legendari. Mitul implică fiinţe
spirituale, precum Dumnezeu, îngeri sau demoni şi personaje fantastice cum ar
fi oamenii-animale, cât şi existenţa unei alte lumi. Încercând să definească
mitul, Mircea Eliade considera că acesta „povesteşte o istorie sacră; el relatează
un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al
«începuturilor». Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor
supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală,
Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare
umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei «faceri»: ni se
povesteşte cum a fost produs ceva, cum a început «să fie». Mitul nu vorbeşte
decât despre ceea ce s-a întâmplat «realmente», despre ceea ce s-a întâmplat pe
deplin“. Filosofi precum Protagoras, Empedocle şi Platon folosesc mitul ca pe o
punere în scenă alegorică cu scopul de a-şi face înţeleasă opera. Ei vad în mituri
un ansamblu de simboluri foarte vechi, destinate iniţial să învaluie dogmele
filosofice şi ale ideilor morale al căror sens s-ar fi pierdut. Mitul androginului
apare în cosmogoniile şi religiile arhaice, insinuându-se totodată şi în
constructele gnostice sau teosofice cele mai sofisticate. Îl regăsim mai tarziu în
literatura modernă şi în preocupările poeţilor suprarealişti. O versiune a mitului
androginului este relatată de Platon în Banchetul, prin intermediul personajului
Aristofan. După această legendă, la început trăiau pe pământ trei feluri de
oameni de formă sferică, ce deţineau o putere foarte mare: femei, bărbaţi şi
androgini. Aceştia din urmă erau compuşi dintrun bărbat şi o femeie lipiţi spate
în spate. “Cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţişau, toate trei, ca un
întreg deplin şi rotund, cu spatele şi laturile formînd un cerc; aveau patru mîini
şi tot atîtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gît rotund, avea două feţe
întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi
ruşinoase şi toate celelalte pe măsură”. Erau alcatuiţi astfel deoarece semănau
cu aştrii care le-au dat naştere. Bărbaţii au fost zămisliţi de soare, femeile de
pământ, iar androginii îşi aveau originea în lună, “luna ţinînd şi de soare şi de
pămînt”. Zeii, temându-se de puterea acestor oameni, i-au tăiat în două, dar
astfel tot mai mulţi s-au stins de tristeţe şi dor. Văzând că rămân fără supuşi, zeii
au căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. Astfel a
fost creat Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. În acest fel oamenii îşi
petreceau întreaga viaţă căutându-şi jumătatea. Cei care se regăseau, se 1
contopeau formând fiinţa perfectă de odinioară. Deci, după cum spunea Platon,
“fiecare dintre noi este ca jumătatea unui semn de recunoaştere, fiecare ne
căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim”. Se spune că Platon ar fi fost
influienţat de tradiţia orfică sau de credinţele babiloniene; şi unele şi celelalte
atestă existenţa oamenilor primitivi androgini. E posibil ca Platon să se fi
inspirat din teoriile lui Hippocrate. În orice caz, imaginea Stramoşului androgin
circulă în întreaga lume greacă. Forma sferică a androginului ne duce cu
gândul la viziunea pitagoreică a unui Cosmos închis, format din cercuri
concentrice. Ideea de Cosmos se află în legătură cu cea de Ordine, de Armonie,
opunându-se interdeterminării unui spaţiu deschis, ce ar putea fi marcat de
imperfecţiune. În Dialoghi d’Amore, Leon Ebrero a încercat să stabiliească o
legătură între mitul androginului lui Platon şi tradiţia biblică a căderii în păcat,
interpretată ca o dihotomie a Omului Primordial. O teorie diferită, dar tot
centrată pe unitatea iniţială a fiinţei umane, a fost susţinută de Scottus
Eriugena. El considera că separarea sexelor face parte dintr-un proces cosmic.
Diviziunea Substanţelor a început în Dumnezeu şi s-a continuat progresiv până
în fiinţa umana, separată pe aceasta cale în două – barbatul şi femeia. De aceea
unificarea Substanţelor trebuie să înceapă în om şi să se înfaptuiască din nou pe
toate planurile fiinţei, inclusiv în Dumnezeu. În Dumnezeu nu mai există
diviziune, caci Dumnezeu este Tot şi Unu. Diviziunea sexuală a fost considerată
astfel o consecinţă a păcatului, dar ea va lua sfârşit prin reunificarea fiinţei
umane, care va fi urmată de unirea escatologică a cercului terestru cu
Paradisul. Cristos anticipase reintegrarea finală. Eriugena îl citează pe Maxim
Mărturisitorul, potrivit căruia Cristos unificase ambele sexe în propria-i natură,
căci, înviind, nu era: “nici barbat, nici femeie, deşi se născuse şi murise bărbat”.
În Geneză scrie: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după
chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”, text care
ne duce cu gândul că structura „bărbat-şi-femeie” este deja oarecum prezentă în
Dumnezeu. În cartea lui Zohar, ideea unei bipartiţii divine, este afirmată în mod
explicit. Comentând celebrul pasaj „Să facem omul după chipul şi asemănarea
Noastră”, textul cabalistic spune că Scriptura se foloseşte de plurarul „Să
facem” pentru a indica faptul că omul a fost creat de cele două esenţe divine
simbolizate de bărbat şi femeie. „După chipul nostru” înseamnă cei bogaţi; după
asemănarea noastra – cei săraci; caci bărbatul înseamnă bogaţia şi femeia
sărăcia. Cele două esenţe divine formează un întreg, iar această contopire este
evocată prin imagini sugerând dragostea: protecţie, osmoză, generozitate.
Îngerul, figură plină de beatitudine prin excelenţă, este de asemenea androgin:
concepţie vizibilă în întreaga iconografie ce i-a fost dedicată şi în anumite teze
teologice. Îngerul mediază între Cer şi pământ, între Dumnezeu şi om. 2 Mai
multe comentarii de tip midraş susţineau că Adam a fost androgin. După
Bereshit rabba, “la Facere, Adam şi Eva stăteau spate în spate, lipiţi de umeri:
atunci Dumnezeu i-a desparţit printro lovitura de secure, care i-a separate în
două. Alţii sunt de părere: primul om (Adam) era bărbat pe partea dreaptă şi
femeie pe partea stângă; dar Dumnezeu i-a tăiat în două jumatăţi”. Anumite
secte gnostice creştine au acordat ideii androginului un loc central în cadrul
doctrinei lor. Simion Magul numea spiritul primordial arsenothelys, “bărbat-
femeie”. Şi naasenii îl concepeau pe Adam cel terestru, care nu era decît o
imagine a arhetipului celest, era şi el androgin. Dat fiind că oamenii se trag din
acel Adam, arsenotheys-ul există virtual în fiecare om, iar perfecţiunea
spirituală constă tocmai în a regăsi această androginie în el însuşi. Spiritul
suprem, Logosul, era şi el androgin. Iar reintegrarea finală, “a realităţilor
spirituale ca şi a celor animale şi materiale ar urma să se realizeze într-un om,
în Iisus fiul Mariei”. În concepţia naasenilor, drama cosmică comportă trei
elemente: logosul, preexistând ca totalitate divină şi universală, căderea în
păcat, având drept rezultat fragmentarea Creaţiei şi suferinţa, venirea
Mântuitorului, care va reintegra în unitatea lui nenumăratele fragmente ce
constituie azi Universul. Pentru naaseni, androginia este un moment al
grandiosului proces de totalizare cosmică. În Epistola Preafericitului Eugnoste,
Tatăl ceresc crează el însuşi o fiinţă androgină. Prin unirea cu Sophia sa,
această fiinţă procrează un fiu androgin. “Fiul acesta e Tatăl cel dintâi
nascător, Fiul Omului, care mai este numit şi Adam al Luminii. (…) El se
împreunează cu Sophia sa şi dă naştere unei mari lumini androgine care este, pe
numele său bărbătesc, Mântuitorul, creator al tuturor lucrurilor, iar pe numele
său femeiesc, Sophia, născătoare a toate cele. Aceste ultime două entităţi dau
naştere altor şase perechi spirituale androgine, care produc alte 72, apoi 360
entităţi…”. E vorba de un întreg şir descinzând dintr-un Tată androgin şi care
se repetă la niveluri descrescânde. Putem vorbi de o bisexualitate universală,
care decurge din ideea bisexualităţii divine ca model şi principiu al oricărei
existenţe. Tot ce este prin excelenţă trebuie să fie total, comportând coincidentia
oppositorum la toate nivelurile şi în toate contextele. Fapt verificat atât în
androginia zeilor, cât şi în riturile de androginizare simbolică, dar şi
cosmogoniile care explică Lumea pornind de la un Ou cosmogonic sau de la o
totalitate primordială de forma unei sfere. În cele mai vechi teogonii greceşti,
Fiinţe divine neutre sau feminine procrează singure. Această parteogeneză
implică androginia. Potrivit tradiţiei transmise de Hesiod, din Haos (neutru) s-
au născut Erebe (neutru) şi Noaptea (feminin). Terra a dat naştere singură
cerului înstelat. Sunt formule mitice ale totalităţii primordiale, incluzând toate
forţele, deci toate perechile de contrarii: haosul si formele, tenebrele şi luminile,
virtualul şi manifestul, barbatul şi femeia etc. Ca expresie exemplară a puterii
creatoare, bisexualitatea se numără printer atributele de prestigiu ale divinităţii.
Hera i-a conceput singura pe Hefaistos si Tifeu, iar această zeiţă apare mai întâi
ca fiind androgină. 3 La Labranda, în Caria, era adorat Zeus bărbos cu şase
mamele dispuse în triunghi pe piept. Herakles, eroul viril prin excelenţă, şi-a
schimbat veşmintele cu Omfala. În misterele lui Hercule Victor Italiotul, atât
zeul, cât şi iniţiaţii erau îmbrăcaţi în haine femeieşti. În Cipru, era venerată o
Afrodita cu barbă numită Afroditos, iar în Italia o Venus cu chelie. Dionysos era
zeul bisexuat prin excelenţă. Majoritatea divinitaţilor vegetaţiei şi ale fertilităţii
sunt bisexuate sau prezintă urme de androginie. În unele cazuri, zeităţile
agricole sunt considerate bărbaţi într-un an şi femei în anul urmator. Zurvan,
zeul iranian al Timpului fără sfarşit , era androgin – ca şi divinitatea supremă
chinezească a Tenebrelor şi a Luminilor . Aceste două exemple arată că
androginia era prin excelenţă o formulă a totalităţii. Zurvan era tatăl gemenilor
Ohrmazd şi Ahriman, zei ai Binelui, respectiv Răului – iar Tenebrele şi
Luminile simbolizează, în China ca şi în India, modalităţile nonmanifestate şi
manifestate ale realităţii ultime. Simbolul androginului este învestit cu valori
vitale neobişnuit de puternice, androginia reprezentând rezistenţă crescută la
uzura timpului. Spre sfarşitul Antichităţii, tema păsării Phoenix care renaşte la
nesfârşit din consumarea voluntară prin foc devine simbolul renaşterii promise.
Toate aceste mituri ale androginiei divine şi ale omului primordial bisexuat
dezvăluie modele exemplare pentru comportamentul uman. Prin urmare
androginia este simbolic reactualizată prin rituri. Androginizarea rituala are
scopuri multiple, iar morfologia ei este extrem de complexă. La multe populaţii
primitive, ca de exemplu la australieni, iniţierea de pubertate implică
androginizarea prealabilă a neofitului. Neiniţiaţii sunt asexuaţi şi accesul la
sexualitate este una din consecinţele iniţierii, semnificaţia profundă a acestui rit
pare a fi urmatoarea: nu poţi deveni un bărbat adult pe plan sexual înainte de a
fi cunoscut coexistenţa sexelor, androginia; nu poţi accede la un mod de a fi
particular, bine determinat, înainte de a fi cunoscut un mod de a fi total. În
multe cazuri androginia este sugerată prin travestirea băieţilor în fete şi a fetelor
în băieţi. Obiceiul este atestat în unele triburi africane, dar şi în Polinezia.
Travestirile intersexuale erau frecvente şi în Grecia antică. Plutarh vorbeşte
despre câteva obiceiuri care i se păreau neobişnuite: „În Sparta, scrie el, cea
care se ocupă de pregatirea tinerei mirese o rade în cap, îi pune încalţări şi
veşminte bărbăteşti, apoi o culcă pe pat singură în întuneric. Soţul vine la ea
într-ascuns. În Argos, mireasa îşi pune o barbă falsă pentru noaptea nunţii.”
Deghizări intersexuale se practicau în Grecia la anumite ceremonii dionisiace,
cu prilejul sărbătorilor Herei la Samos, ca şi cu alte ocazii. E o modalitate de a
ieşi din sine însuşi, de a-şi transcede situaţia particulară, extrem de istoricizată,
şi de a regăsi situaţia de la începuturi, transumană şi transistorică, acea situaţie
care a precedat construirea societăţii umane. În şamanismul siberian, se
întâmplă ca şamanul să cumuleze în mod simbolic ambele sexe. Această
bisexualitate rituală este socotită a fi un semn al spiritualităţii, al legăturilor cu
Zeii şi spiritele – şi totodată o sursă a puterii sacre. Şamanul reuneşte în el cele
două principii polare, el 4 reface simbolic unitatea dintre Cer şi Pământ,
asigurând prin urmare comunicarea între Zei şi oameni. Riturile totalizării prin
androginie simbolică sau prin orgie pot fi valorizate în chip divers. Dar toate
sunt practicate când trebuie asigurat succesul unui început: fie începutul vieţii
sexuale şi culturale semnificat prin iniţiere, fie Anul Nou, primăvara,
„începutul” reprezentat de orice nouă recoltă. Pentru omul din societăţile
tradiţionale, cosmogonia reprezintă „începutul” prin excelenţă, înţelegem
prezenţa simbolurilor cosmogonice în ritualurile iniţiatice, agricole sau
origiastice. În definitiv, „a începe” un lucru înseamnă că suntem pe cale de a
crea acel lucru, deci că punem în acţiune o enormă rezervă de forţe sacre. Asta
explică asemănarea structurală dintre mitul Androginului primordial,
Strămoşul umanităţii, şi miturile cosmogonice. Şi într-un caz şi în celălalt,
miturile arată că la început, în illo tempore, exista o totalitate compactă – şi că
această totalitate a fost secţionată ori fracturată pentru ca Lumea sau
umanitatea să se poată naşte. Androginului primordial, mai ales androginul
sferic descris de Platon, îi corespunde, în plan cosmic, Oul cosmogonic sau
Uriaşul antropocosmic primordial. Un mare numar de mituri cosmogonice
descriu starea originară – Haosul – ca pe o masă compactă şi omogenă, în care
nu se poate distinge nicio formă; sau ca pe o sferă asemănătoare cu un ou, în
care Cerul şi Pământul erau unite, sau ca pe un Macrantrop uriaş etc. În toate
aceste mituri, Creaţia se realizează prin tăierea oului în două jumătăţi –
reprezentând Cerul şi Pamântul – sau prin sfârtecarea Uriaşului, sau prin
fragmentarea masei unitare. Androginul iniţial nu este decât un aspect, o
reprezentare antropomorfică a oului cosmogonic pe care îl întâlnim în zorii
oricărei cosmogonii, ca şi la încheierea oricărei escatologii, căci în punctele Alfa
şi Omega ale lumii şi ale fiinţei manifestate se situează plenitudinea unităţii
fundamentale, unde contrariile se confundă, fie că nu sunt încă decât
potenţialitate, fie că s-a reuşit concilierea, integrarea lor finală. Mircea Eliade
citează numeroase astfel de exemple, preluate din religia greacă, egipteană,
iraniană sau din religiile nordice, chineze sau indiene. Este firesc ca această
imagine a unei unităţi primordiale, odată aplicată omului, să capete o expresie
sexuală, înfăţişată adesea drept inocenţă sau virtutea dintâi, drept vârsta de aur
ce trebuie redobândită. Mistica sufistă o spune limpede: dualitatea lumii
aparenţelor în care trăim este falsă, înşelătoare; ea constituie starea de păcat şi
nu există izbăvire decât în contopirea cu realitate divină, adică în întoarcerea la
unicitatea fundamental. Această primă diviziune, care, la nivel cosmic creează
noaptea şi ziua, cerul şi pământul, este similar cu cea a principiilor yin şi yang,
care adaugă acestor opoziţii fundamentale pe cele ale frigului şi căldurii, ale
masculinului şi femininului. Acestora le corespunde în Japonia, zeităţile Izanagi
şi Izanami, unite iniţial în oul haosului, zeul egiptean Ptah şi zeiţa akkadiană
Tiamat. În Rig-Veda, androginul apare sub forma vacii bălţate dătătoare de
lapte, care este în acelaşi timp şi taurul cu sămânţă viguroasă. Unu îl naşte pe
doi, spune Tao; şi tot aşa, primul Adam, care nu era bărbat, ci androgin, devine
Adam şi Eva. 5 O reintegrare a principiilor polare se efectuează şi prin tehnicile
yoga, mai cu seamă tehnicile yoga tantrice. Şi în acest caz se urmareşte
obţinerea unei „unităţi-totalităţi”, dar experienţa se desfăşoară pe mai multe
niveluri simultan, iar unificarea finală nu poate fi descrisă decât în termeni
transcedentali. Fenixul chinez, simbol al regenerării, este hermafrodit. Unirea
sămânţei cu suflul pentru reproducerea Embrionului se fac chiar în trupul
yoghinului. Întoarcerea la starea primordială şi eliberarea de contingenţele
cosmice se fac prin coincidentia oppositorum şi prin realizarea Unităţii iniţiale:
amestecarea principiilor ming şi sing, cum spun alchimiştii chinezi, cele două
polarităţi ale fiinţei. Balzac a reuşit să dea o stralucire fără seamăn unei teme
fundamentale a antropologiei arhaice: androginul considerat drept imaginea
exemplară a omului perfect. În romanul Séraphita, Balzac povesteşte că într-un
castel situat la marginea satului Jarvis, în apropierea fiordului Stromfjord, trăia
o fiinţă stranie de o frumuseţe schimbătoare şi melancolică. Asemenea multor
personaje ale lui Balzac, părea să ascundă un teribil „secret”, un „mister” de
nepătruns. Personajul din Seraphita nu e un om ros de propriul destin şi în
conflict cu societatea. Este o fiinţă deosebită calitativ de restul muritorilor, şi
misterul său nu ţine de episoade tenebroase ale trecutului, ci de structura
propriei sale existenţe. Căci misteriosul personaj o iubeşte pe Minna şi este iubit
de ea. Ea îl vede ca pe un bărbat, Seraphitus; dar el mai este iubit şi de Wilfred,
în ochii căruia trece drept femeie, Seraphita. Androginul lui Balzac nu aparţine
decât în foarte mică măsura vieţii pământeşti. Viaţa lui spirituală este în
întregime îndreptată spre cer. Seraphitus-Seraphita nu poate părăsi viaţa
pământească înainte de a fi cunoscut iubirea. Este poate ultima perfecţiune şi
cea mai de preţ: a iubi cu adevărat şi în acelaşi timp două fiinţe, se sexe opuse.
Semnificaţia metafizică a omului perfect se degradează şi sfârşeşte prin a
dispărea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Decadentismul francez şi
englez revine sporadic la tema androginului, dar totdeauna este vorba despre un
hermafroditism morbid, chiar satanic. Ca în toate marile crize spirituale ale
Europei, ne aflăm în faţa unei degradări a simbolului. Când spiritul nu mai este
capabil să perceapă semnificaţia metafizică a unui simbol, acesta este înţeles în
planuri din ce în ce mai vulgarconcrete. La scriitorii decadenţi, androginul este
înţeles doar ca un hermafrodit în care cele două sexe coexistă anatomic şi
fiziologic. Acest hermafrodit era considerat o aberaţie a Naturii sau ca un semn
de mânie a zeilor, şi prin urmare, era suprimat imediat. Numai androginul ritual
constituia un model, deoarece implica nu cumulul organelor anatomice, ci, în
mod simbolic, totalitatea puterilor magico-religioase aferente celor două sexe.
Pentru Ritter, omul viitorului va fi ca Iisus androgin. După Baader, androginul
a existat la început şi el va exista din nou la sfârşitul timpului. Pentru Bohme,
somnul lui Adam reprezintă căderea în păcat: Adam s-a desprins de lumea
divină şi „s-a închipuit” cufundat în Natura, fapt 6 prin care s-a degradat şi a
devenit pământean. Apariţia sexelor este o consecinţă directă a acestei prime
căderi în păcat. Simbolul androginului, prezent încă din antichitate în literatură,
filosofie şi religie, semnifică perfecţiunea, întregul, fiind o reprezentare
antropomorfică a oului cosmogonic. Androginia, semn al totalităţii, apare atît la
începutul, cât şi la sfarşitul lumii. Acestă semnificaţie metafizică se degradează
în timp, dispărând la sfarşitul secolului al XIX-lea. Bibliografie: Mefistofel si
Androginul, Mircea Eliade, Editura Humanitas 1995 Mitul androginului, Jean
Libis, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005 Dicţionar de simboluri, Jean Chevalier
şi Alain Gheerbrant, Editura Polirom, Bucureşti, 2009 7

https://destepti.ro/platon-banchetul-sau-despre-iubire-natura-si-ipostazele-unui-sentiment-mitul-

androginuluiMitul androginului

Miturile si legendele i-au inspirat dintotdeauna pe artistii plastici in operele lor:

miturile cosmogonice, miturile sfarsitului lumii. Eu voi prezenta in continuare
cateva aspecte referitoare la mitul androginului.
 Androgin

sursa 

Mitul androginului apare in cosmogoniile si relegiile arhaice, dar si in

constructele gnostice sau teosofice cele mai sofisticate. Il regasim deasemea in
literatura moderna si in preocuparile poetilor suprarealisti.

Androgin

sursa 

O versiune cunoscuta a acestui mit este relatata de Platon, in Banchetul, prin

intermediul personajului numit Aristofan, expicand astfel modul in care a aparut
iubirea.

La inceput traiau pe pamant fiinte androgine, de forma sferica, compuse din doi
barbati, doua femei sau o femeie si un barbat lipiti spate in spate. Puterea lor era
nemarginita. Zeii, temandu-se de aceasta putere, au hotarat sa ii desparta.
Jumatatile astfel separate au inceput sa moara de tristete si de dor. Vazand ca
raman fara supusi, zeii au cautat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv
pentru a trai. In acest scop a fost creat Eros, pentru a semana iubirea in lume. De
atunci, cele doua jumatati se cauta una pe alta toata viata, iar daca se regasesc,
formeaza fiinta perfecta de odinioara.

Forma sferica a androginului ne duce cu gandul la viziunea pitagoreica a

Cosmosului inchis, format din cercuri concentrice. Ideea de Cosmos se afla in
legatura cu cea de Ordine si Armonie, opunandu-se unui univers deschis, marcat de
imperfectiune.

Androgin

Leonardo da Vinci

sursa
S-a incercat stabilirea unei legaturi intre mitul androginului lui Platon si traditia
biblica a caderii in pacat. Scottus Eriugena considera ca separarea sexelor face
parte dintr-un proces cosmic. Diviziunea Substantelor a inceput in Dumnezeu si s-a
continuat progresiv, pana in fiinta umana, separata in femeie si barbat. Unificarea
Substantelor trebuie sa inceapa in om si sa se infaptuiasca din nou pe toate
planurile fiintei, inclusiv in Dumnezeu. In Dumnezeu nu exista diviziune, el este
Tot si Unu. Aparitia sexelor este o consecinta a pacatului, dar va lua sfarsit prin
reunificarea fiintei umane, care va fi urmata de unirea cercului terestru cu
Paradisul. Hristos a anticipat aceasta reintegrare, caci inviind, nu a fost "nici
barbat, nici femeie, desi se nascuse si murise barbat".

 Androgin

sursa 

In cartea lui Zohar, referitor la pasajul "Sa facem omul dupa chipul si

asemanarea Noastra", textul cabalistic spune ca Scriptura se foloseste de pluralul
"sa facem" pentru a indica faptul ca omul a fost creat de cele doua esente divine
simbolizate de barbat si femeie. "Dupa chipul Nostru" inseamna cei bogati; "Dupa
asemanarea Noastra" inseamna cei saraci; caci barbatul simbolizeaza bogatia si
femeia, saracia. Cele doua esente divine formeaza un intreg, iar aceasta contopire
este evocata prin imagini sugerand dragostea: protectie, osmoza, generozitate.

Ingerul, figura plina de beatitudine, este de asemenea androgin: conceptie vizibila

in intraga iconografie care ii este dedicata si in anumite teze teologice. El mediaza
intre Cer si pamant, intre Dumnezeu si om.

 Androgin

sursa 

Mai multe comentarii de tip midras sustin ca Adam a fost androgin. La Facere,

Adam si Eva stateau spate in spate, lipiti de umeri, iar Dumnezeu i-a despartit
printr-o lovitura de secure. Altii spun ca Adam era barbat pe partea dreapta si
femeie pe partea stanga, iar Dumnezeu l-a taiat in doua jumatati.
  

Androgin

sursa

Putem vorbi despre o bisexualitate universala, care deriva din bisexualitatea

divina ce sta la baza oricarei existente. Tot ce este prin excelenta trebuie sa fie un
total, sa comporte coincidentia oppositorum la toate nivelurile. Fapt verificat prin
androginia zeilor, cat si in ritualurile de androginizare, dar si in cosmogoniile care
explica Lumea pornind de la un Ou cosmogonic.

Inca din cele mai vechi timpuri, fiinte divine neutre sau feminine procreaza
singure. Din Haos (neutru) s-a nascut Erebe (neutru) si Noaptea (feminin). Terra a
dat nastere singura cerului instelat. Hera i-a conceput singura pe Hefaistos si Tifeu.
La Labrada, in Caria, era adorat Zeus barbos cu sase mamele dispuse in triunghi pe
piept. In Cipru, era venerata o Afrodita cu barba, numita Afroditos, iar in Italia, o
Venus cu chelie. Majoritatea divinitatilor vegetatiei si fertilitatii sunt androgine.

Simbolul androginului este investit cu puteri neobisnuite, androginia reprezentand

rezistenta crescuta la uzura timpului. Pasarea Phoenix, care reinvie periodic din
propria cenusa, a devenit inca din Antichitate simbolul renasterii promise.

Aceste mituri ale androginiei dezvaluie modele exemplare pentru

comportamentul uman. Androginia este simbolic reactualizata prin ritualuri. La
australieni, initierea in pubertate implica androginizarea neofitului. Nu poti deveni
un barbat adult pe plan sexual inainte de a fi cunoscut coexistenta sexelor, nu poti
accede la un mod particular de a fi, fara a cunoaste un mod de a fi total.

In Grecia, Plutarh vorbeste despre cateva obiceiuri neobisnuite. In Sparta, cea care
se ocupa de pregatirea miresei, o radea in cap si o imbraca in haine barbatesti. In
Argos, mireasa purta o barba falsa.

In samanismul siberian, samanul cumula simbloic ambele sexe, ca semn al

spiritualitatii, refacand astfel unitatea dintre Cer si Pamant, asigurand comunicarea
intre Zei si oameni.

Balzac a reusit sa dea o stralucire aparte acestui mit al androginului. Intr-un castel
situat la marginea unui sat, traia o fiinta stranie, care ascundea un mare secret. Nu e
vorba de un om ros de propriul destin, aflat in conflict cu societatea. Misterul sau
tine de structura propriei sale existente. Personajul o iubeste si este iubit de Minna,
care il vede ca pe un barbat, Seraphitus. El e iubit si de Wilfred, care il vede ca pe
o femeie, Seraphita. Sepaphitus-Seraphita nu poate parasi viata pamanteasca
inainte de a fi cunoscut iubirea. Aceasta e cea mai de pret perfectiune: a iubi cu
adevarat si in acelasi timp doua fiinte de sexe opuse.

Decadentismul francez si englez revin sporadic la tema androginului, dar acesta e

vazut ca un hermafrodit morbid, satanic. Simbolul este degradat si inteles in
planuri din ce in ce mai vulgar-concrete. Androginul, conform decadentismului,
era considerat ca o aberatie a Naturii, un semn de manie a zeilor, si prin urmare,
era suprimat.

Semnificatia metafizica a omului perfect se degradeaza si sfarseste prin a disparea

in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.