Sunteți pe pagina 1din 5

De cte ori tristetea singuratatii aspre ma coplesea, mi spuneam: "Are sa

treaca, are sa treaca...". Mi-era ciuda sa astept ceasul acela -care trebuia sa
vina
cu nencredere. Nu era nceputul si icoana ntregii mele vieti
singuratatea aceasta disperata si chinuita?...

Singura grija: eroismul. Aceasta nu trebuie s-o afle nimeni. Voi vie-;ui aceeasi
viata. Daca anumite renuntari pot parea nebunesti, cu att aiai bine. Numai un
nebun supravietuieste mediocritatii.
In ceasurile mari, sa nu fiu trist, ci semn. Accept nostalgia numai n ::nintiri. n
fapte, -aceeasi drzenie si ncredere virila. Faptul trebuie supus eroului. Viata
toata trebuie sa se frnga sub nebunia Iui...
Niska, femeile mediocre faptuiesc ntotdeauna fapte asupra carora nu mai pot
reveni, pentru ca n-au stiut sa-si stapneasca o zi sau un ceas plictiseala si
tulburarea. Dar tu?
Eu socotesc lupta cu amintirile unul din exercitiile
indispensabile constiintei eroice. Cel care e ispitit de amintiri se dovedeste
sensibil. Cel care se nfrnge, senin, depaseste sensibilitatea de elita...
"Orice criza
trebuie solutionata prin munca. Nu rezista nici un obstacol muncii ncruntate,
nesfrsite, calme. Cei care au cazut, au fost slabi. Eu trebuie sa ajung la tinta.
Fara urale, fara glorie, fara daruri, voi birui. Nebunia si moartea sunt gnduri
care nspaimnta pe cei mediocri. Pe mine, nu!"
De ce las sa ma stapneasca gndul ca voi fi si eu nfrnt ca Papini?
De ce mi ngadui voluptatea mngierilor unei nfrngeri? Si de ce mi pierd
timpul gndind toate acestea, acum?..."
Degetele raschirate n par au smuls. Am renceput sa plng de furie. Ma
revedeam n adolescenta, chinuit de aceeasi lupta cu toamna, cu nostalgia, cu
slabiciunile. N-am facut un pas mai nainte, daca sunt melancolic. mi strigam:
"Ajunge! Ajunge! Am sa nnebunesc!" Plngeam. "Plnsul e stupid si enervant. Nu
ma duce la o solutie". mi opream lacrimile, mi racoream ochii. "N-am facut
nici o fapta eroica, daca nu mai plng". mi odihneam privirile n toamna. Ma
linisteam. Eram trist, trist, disperat. "Totul trece, totul trece..."
ntelegeam ca mai trebuie sa lamuresc un amanunt indispensabil.
. Un
singur gnd: toate acestea vor trece; eu voi ramne iarasi singur, si atunci ma
voi stapni; pentru ca un suflet nu ajunge stapn dect n singuratate.
Trebuie sa reiau munca de la nceputul toamnei. Totul trece. Dupa cteva
saptamni de regim saisprezece ore pe zi munca, orice urma de
sentimentalism dispare. Si, mai ales, mult calm, multa sobrietate. Nu trebuie sa
stie nimeni ca m-am ntors de la Iasi nfrnt. Si nici lupta care ncepe nu trebuie
vestita cu surle. Chiar programul nscris solemn aici, n Jurnal, e absurd.
Nu mai sunt un adolescent. Fapte.
Orice satisfactie pe care o vei cstiga ti va scurma
pofte ndoite. Eu cred ca numai lipsindu-te de un lucru, ajungi sa-l stapnesti.

Principiile mele nu sunt mpotriva dragostei, ci mpotriva anularii, a


idiotizarii nostalgice prin dragoste.
Totul trece... Eu sunt obsedat de refrenul acesta. ncearca sa ti-l mplnti n
creier, n suflet, n viscere...

Un tnar nu trebuie sa creada n fericire. Nazuintele lui ar purta atunci o tragica


si austera sobrietate. Dar e att de dureros si greu sa nu crezi n fericire.
Pentru cei multi, fericirea ajunge chiar un sens dat existentei. Cu att mai rau
pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscuta, valorificata si stapnita dect dupa
ce te-ai ndoit de ea. Nu pesimism; ci luciditate, calm, vointa eroica, adica
masculina si ascetica."
Eu mi urmam drumul amar, necunoscut de nimeni. Banuiam, n suflet, semne
de rafuieli sngeroase. Nu mi era teama. Zi si noapte, munceam calindu-ma.
"Toate acestea sunt pregatiri, mi spuneam. Va trebui sa se mplineasca si
faptul."
Preciziunea completa e trucata, e construita si lasa impresia de tabela
anatomica. Romanul trebuie sa fie, nainte de toate, viu. n viata, nu toate
lucrurile sunt precise. Te cunosti pe tine, cunosti, ntr-un anumit sens si grad,
pe cei ctiva din juru-ti; mai departe, sunt zece insi cu care te ntlnesti mai
rar, al caror trecut nu-l cunosti si nu te intereseaza...

Sufar, aceasta o simt; sufar stupid.


Sufletul mi-e sfsiat de tristeti si apoi exaltat de bucurii. Cnd mi-amintesc de
chipul fetei, ncerc un sentiment ciudat, nfiorator; ma simt nlantuit de un brat
strain. E umilitor sa numesc aceasta: dragoste?...
Hotarrile mele ma coplesesc de tristeti disperate, fara sfrsit. mi spun mereu:
totul trece... Dar ncurajarea mi se pare neghioaba. M-am ntrebat cum am
putut-o folosi att timp, fara sa-i observ desertaciunea. Dar daca ea pare
desarta numai pentru ca ispita e mai puternica dect mine?... De aceea mi-o
spun mereu. Are sa treaca. Au trecut si tristetile singuratatii de la schit, au
trecut si nostalgiile toamnei si ispitele. Totul trebuie sa treaca.

Am uitat hotarrea:
dragostea nu trebuie alungata, ci stapnita. Eu nu pot s-o stapnesc; de
aceasta ma umileste. Dragostea e vinovata. Ea ma mngie, ca o gheara
straina. Mi-e draga, mi-e draga... Stiu eu ce am?
Nu nteleg de ce mi-a fost teama. N-am cautat eu dragostea? N-am voit eu s-o
cunosc si s-o robesc? Aceasta e dragostea. Stiu ca aceasta e dragostea. Acum,
trebuie s-o adncesc si s-o stapnesc.
Nu e umilitor. Mi-e draga... Cuvintele sunt stupide. Cum l-as putea rosti,
cuvntul pe care l-am nvatat de la altii? De aceea, eu nu sunt ndragostit.
Sufletul meu nu e rascolit de dragoste.

Drumul mi-l voi urma, cu pretul a oricte ndurari. Dragostea


trebuie sa ramna, si simt ca va ramne n suflet.
Orice ndragostit si jura credinta dragostei. Ceea ce fac toti, cuprinsi de

nebunie, fac si eu.


Nu e adevarat. Nebunia mea nu este dragostea, ci eroismul. Iar eu nu sunt
oricine. Aceasta o pot scrie cu fruntea sus.
mi urmam drumul cu pasi durerosi. Tot ce ncercam sa uit crestea n amintire,
urias, asurzitor, viu, barbar. Singuratatea ma chinuia, dar mi ramasese
mntuire, mijloc de mplinire al marelui meu gnd.
Nu disperam, cu pieptul ros de dor nemarturisit. Gndind la
durere, iar nu la dragoste, mi aminteam: totul trebuie sa treaca...
n singuratate, nimic nu se uita, ci numai se linistesc
tulburarile. Deosebirea este aceasta: ca n singuratate pot iubi sau gndi un
lucru, calm, senin; n timp ce n mijlocul celorlalti m-ar sugruma nelinistile, m-ar
ntuneca pna la ura. Nu uit dect amintirile pe care le voiesc uitate. Prietenia
noastra ramne.
N-am putut citi nimic n acel ceas. Am privit pe ferestruica
doi plopi nzapeziti, ntr-o curte alba.

Uita tristetea scrisorii mele; sunt tot att de puternic, oricte ispite m-ar
ncerca. Aminteste-ti ca tineretea e o criza; nu supravietuiesc dect ctiva
nebuni, stapniti de patimi sau de ncordari eroice. Tu cunosti hotarrea mea.
Acum, ct timp sunt trist si tulburat, nu sunt erou. Trebuie sa ajung. Viata mea
nu accepta compromisuri: ori erou, ori anulat.
De aceea lupt, ca unul care stie ca napoia lui e moartea, etica, sentimentala
sau cerebrala.
O femeie, orict ar fi de superioara, daca nu se ataseaza de o constiinta
masculina cu care sa comunice, lund si daruind, piere. Mediocritatea biruieste
ntotdeauna asupra unei femei singure.

Sunt numai un puritan si,


daca nu ma razvratesc viciile si greselile n libertate, ma ntuneca si ma
nspaimnta mediocritatea adulterului inevitabil. Am cel mai sincer dispret
pentru amant, care culege resturile (a fost altul naintea lui, nu?...) si profita
de
inexperienta sexuala a sotului, sarman functionar grabit sa adoarma dupa o
singura si pripita mbratisare... Am acelasi dispret pentru sot, care-si cauta
sotie ca sa poata avea apartament luxos,
mncare calda si copii. Oameni care nu tresar rostind: acesta e copilul meu.

Tristetea mea e ntotdeauna mai disperata; pentru


ca ma tortureaza gndul acesta: un cuvnt, si tristetea s-ar preface n bucurii.

Dar menirea mea e sa nu spun cuvntul


Dar eu nu pot crede n fericire. Mi-e teama de fericre, ma
nspaimnta. Nu pot s-o gndesc, nici s-o simt. Nu pot crede n realitatea
fericirii.

Eu nu pot crede n fericire. Viata mea va fi ntunecata, amara, nostalgica,


sobra, aspra, pentru ca asa vreau eu. Mai trziu, cnd eroismul nu va fi numai
o tinta, poate sufletu-mi va oglindi alte lumini. Acum, sensul vietii acesta e.

Aceasta e o dovada a puterii: sa nu ma las purtat de dragoste, totusi, sa n-o


urasc, sa n-o dispretuiesc
Prietenul
meu, asculta-ma: nu iubi. Vei suferi mult, vei ndura umiliri si nfrngeri inutile.
Cauta linistea, pazeste-ti-o. E singurul lucru care pretuieste n viata..."
*
sunt trist ca toate acestea au trecut. Cele ce vad naintea mea, drumurile care
ma mbie, raspntiile cu vnturi, cerurile cu ispite, ntunericurile cu primejdii
nu-mi ngaduiesc timp sa ma ntristez. Sunt attea de cucerit, de aflat, de
gustat... Sunt pamnturi care ma cheama, sunt insule care ma asteapta, sunt
carti care ma doresc, si attea topuri de hrtie alba, rece, ispititoare, care ma
atta. Altadata, ma ntristam la fiecare amintire, la gndul unei despartiri, al
unei livezi nflorite, al unei seri de toamna. Acum, amintirile ma ndrjesc pna
la turgescenta. Eu sunt, si ele au trecut. Gndul acesta ma nfrigureaza de
desfatari. Eu am ramas; cum de-as putea fi trist pentru ca am nfrnt moartea,
am ndurat ani, si am ramas.
Gndul de a ma crea, de a ma lumina pe mine fara a face din viata, creierul si
sufletul meu o capodopera, l mplinesc. Toate fagaduielile le mplinesc. Munca,
veghile, ratacirile pe cmpuri, pe tarm ma desfata. Soarele, lumina, florile cu
tulpini scamoase le-am ndragit. Nu mai ma simt singur. Ceea ce era altadata
obscur si tainuit n suflet, acum stapneste. Nu ma mai pot simti singur: pentru
ca sufletul limpezit n singuratate a ramas acum singurul meu suflet, si vietuind
cu el nu ma mai tulbura dorurile si nelinistile celuilalt suflet, nlantuit de lum
e.

Nu sunt trist, nu plng. Ci ma simt numai obosit, obosit, de lupta care a durat
prea mult si prea crncen.
Trenul meu despica dealuri si cmpuri brazdate. M-am nchinat soarelui care s-a nalta
t n cerul rece. Toamna e senina si nalbastreste padurile.
Revarsari de viata ma nabusa. As vrea ca trenul sa alerge, sa cutreiere, sa ma
coboare n gari necunoscute. Poftesc orasul strain ca pe un fruct zemos.
Poftesc anii care i voi petrece ntr-nsul ca pe un trup. Viata ma cheama, vasta
si diversa, nspaimntatoare n ispite, cu geana vnata. Drumul ma mbata. Nu
las n urma mea nimic; nici amintiri, nici lacrami, nici tristete. Totul e nainte, n
orasul strein, n lumea noua care ma asteapta. Toate gndurile, toate dorurile
se ncordeaza catre anii dinaintea mea, la cele ce va trebui sa mplinesc, la cele

ce va trebui sa cunosc si sa ndur.


Nu ma nspaimnta nimic. Viata ma atta ca o primavara perversa. Nu voi lasa
sa-mi scape nimic din cele ce mi-a fagaduit. n fiecare dimineata, voi renaste.
In fiecare noapte, ma voi darui...
Cerul e acum nsngerat si calm. Soarele se pogoara, alaturi de o padure si un
ru. Ascult cum alearga trenul nsetat de vazduh. Cmpul cu roada
nsamntata ma tulbura. Ochii nu mi-i pot dezlipi de zarea catre care alearga
trenul, neodihnit.
Sufletul meu e aspru, vast si senin. napoia mea, i banuiesc pe ceilalti. nainte,
simt fluturari de meniri.

Trec pe strada grabit, ncruntat, banuitor. Mi-e | teama


sa nu atrag atentia nainte de vreme. Cndva, voi pasi pe strazi cu 1 stralucirea
biruintei oglindita n ochi. Dar acum, mi-e teama.
Realitatea, acest crud abstract care-ti rapeste si cele mai nevinovate iluzii, i
luzii
niciodata realizabile, dar care totusi ei i se par periculoase.
Pentru mine, realitatea, deci prezentul, niciodata n-a fost mbucura-. tor; daca
n-a fost rau, a fost comun, daca n-a fost comun a fost material si asa mai
departe.