Eminescu și lirica interbelică

Tudor Arghezi

Potrivit Ioanei Em. Petrescu, lirica preeminescianã se caracterizeazã printr-o poeticã a

„vederii“, de tip mimetic, pe care Eminescu o modificã radical, instaurând un model al
„metaforismului vizionar“. Paradigma eminescianã dominã și modernismul interbelic, de
vreme ce poeți precum Arghezi și Blaga, Bacovia o reformeazã, dar nu o revoluționeazã
substanțial. Totuși, modelul vizionarismului va suporta ulterior douã mutații de esențã, prin
„infrarealismul“ lui Ion Barbu și prin „poezia metalingvisticã“ a lui Nichita Stãnescu.
Ceea ce Ibrăileanu numea ,,curentul eminescian" este rezultatul imediat al unei
influenţe ce condamna la epigonism pe multi dintre poetii generatiei care i-a urmat lui
Eminescu. Poezia interbelică a unor creatori ca Bacovia, Blaga si Arghezi, se arată in stare sa
redescopere, uneori si gratie criticii moderne, ceea ce era fundamental in Eminescu si putea fi
folosit creator, constructiv fără riscul mimentismului si pastişei, scăpând de otravurile dulci-
ametitoare de care se imbătaseră poetii generatiei lui A. Vlahuta.
Critica literară a sesizat faptul că în faza de început, erotica lui Tudor Arghezi stă sub
semnul eminescianismului, acest fapt a implicitat marii critici ai vremii ce au polemizat pe
marginea acestui subiect. Se dovedește ca Vladimir Streinu, contemporan de-a lungul întregii
activități literare (și astfel convins de talent spre a-i urmări desfășurarea lirică) a lui Arghezi,
dar, care îl citea din coplilărie pe Eminescu răbufnește după apariția volumului „Cuvinte
potrivite” 1927, înfruntându-i pe marii critici ai vremii E. Lovinescu, Călinescu, Pompiliu
Constantinescu, și Șerban Cioculescu. Dacă Lovinescu îl situa într-o perspectivă
baudelaireano-eminesciană, Călinescu și Pompiliu Constantinescu considerau că este strict
influențat de Eminescu, Șerban Cioculescu îl vedea într-o ascunsă rivalitate cu acesta, Streinu
vede avînd în vedere influențele lui Baudelaire, Maeterlinck, Poe, Mallarme,Verlaine,
Rollinait, Eminescu în Arghezi un „formidabil geniu verbal”(consideră expresia folosită
insufiecientă) și consideră că „dincolo de teme, procedee, compoziție ritmică și influiențe
rămîne un duh neanalizabil”1, iar „Dacă semnul marilor poeți este limba proprie, atît
Eminescu cît și Arghezi au un mod personal de expresie, au creții de cuvinte și forme
particulare de limbaj poetic și pun în stare de strălucire un vocabular specific într-o sintaxă

1
Vladimir Streinu, Eminescu. Arghezi, Editura Eminescu, București, 1976
specifică … Eminescu își trage originalitatea limbii sale din cronici și hrisoave de voievozi,
Arghezi din ceasloave sau cazanii, cîteodată ereticești”2.
Criticii care au studiat influențele eminesciene în opera argheziană, și mă refer la cei
mai sus amintiți, au avut în vedere atitudinea lui Arghezi față de femeie, viață, divinitate,
moarte, ce se dovedește a fi o dublă infiltrație: de la Eminescu și Baudelaire. De la Eminescu
reiterează teme şi motive din discursul reprezentaţionist-romantic, obiectul poeziei
nemaifiind acelaşi. Faţă de contemplarea şi autocontemplarea metafizică a lumii, se trece la
asumarea brutală a acesteia, ca realitate primară, întrucât această lume i se prezintă concret
poetului ca un dat ereditar al “osemintelor vărsate în mine”, iar de la Baudelaire preia
predispoziția pentru vocabularul macabru și senzațional: venin, ocară, mucegaiuri, bubă,
noroiu, scîrbit, putregaiuri, florentină, tîță, limbricuri, șerpi, nămoluri, coptură, brută, suav,
călău, hoit, etc. Trebuie spus că remarcabilă este și influența lui Mallarme care se observă din
cateva trăsături cultivate de Arghezi în poezii: absolutul în presupuneri, invocarea repetată a
infinitului, incomprehensibilul, răsturnarea raportului normal „cauză - efect”, aparentul
primitivism, paranteze fără semn grafic. Interesant de observant este faptul ca aceste trăsături
atribuite lui Arghezi, provenind de la Mallarme sunt relevate pertinent de Ibraileanu la
Eminescu, în volumul Note privind stilul .
O deliberare polemizată în numeroase rînduri de critici consideră că poezia de început
a lui Arghezi stă sub semnul eminescianismului (menționat subtil în puține rînduri și anii de
ucenicie sub aripa lui Macedonski3) alături de celelalte influențe străine, însă predominant
baudelairiană.
Pentru Arghezi erosul este un mod de afirmare a esenței umane, acesta prilejuiește
scriitorului un mod de a face critică socială, de a-si exprima repulsia față de prefacerea unei
candori sufletești. În acest context trebuie spus că erosul este cel ales să dezvăluie pentru că el
solicită foarte mult intimitatea adîncă a individului și constituie simptomul cel mai
caracteristic pentru decăderea și imoralitatea unui anume mediu uman.
Cuvîntul poetică are două atitudini: una axată pe distanțare, contemplare pasivă
(separarea subiectivității-obiectivității), și o atitudine participativă axată pe fuziunea

2
Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, IV, Ed. Minerva, 1976, p.287.
3
Tudor Arghezi a publicat în primii ani sub pseudonimul Ion Theo, la „Liga Ortodoxă”, unde mentor era
Macedonski, și care semna articolul Poezie și poeți romîni, 1896 „Dintre cei tineri, unul, de curînd de tot pare a
fi înțeles mai mult sau a fi sugestionat mai mult de temperamentul său, evoluțiunea pe care încă din timpul lui
Omer , cei înzestrați cu scînteie dumnezeiască o îndeplinesc. Ion Theo, așa se numește cel care, de un șir de
vreme m-a surprins cu versuri mai presus de vîrsta lor, dar nu și mai prejos de talentul său ... Acest tînăr, la o
varstă cînd eu gîngăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar pînă astăzi, coronată de cel mai strălucit
succes, cu toată tehnica veche a versificării, cu toate banalitățile de imagini și de idei, ce multă vreme au fost
socotite la noi și în străinătate, ca la o culme a poeticei și a artei...”
subiectivitate-obiectivitate. Astfel poetica eminesciană, argheziană, blagiană, și bacoviană
este o poetică a privirii (iar la Barbu și Stănescu a abolirii privirii).
Arghezi este un poet vizionar, vorbim de un vizionarism al imanenței, al
transcendenței (Eminescu cultivă o viziune cosmologică, iar Arghezi una ontologică).
Eminescu are o sensibilitate metafizică, descrie lumea de dincolo ce implică transcendentul,
se observă o poetică romantică de tip evazionist (ex.: zborul din Luceafărul), pe cînd Arghezi
nu are o deschidere spere transcendent decît pe o altă linie, la acesta spațiul boltă semnifică
închiderea, limitarea (uneori sugerată gestic)
În erotica argheziană, eminescianismul relevă o iubire potențială și nu cea împlinită,
de cele mai multe ori sugerează o incompatibilitate între barbat și femeie (ex.: Melancolie –
Floare albastră).
Arghezi – maestrul versului în poemul Cântare conturează o filosofie a cărei
originalitate trebuie surprinsă în aptitudinea de a încorpora abstracții, de a le face palpabile
într-un limbaj ales, sinteze mentale ale umanității. În acest poem arhetipul Feminității apare ca
întrupare a substanței primare. Prezența acesteia este simțită spiritual și nu sentimental,
transpusă într-un limbaj figurativ. Femeia cîntării nu este fenomenală ci stăruie ca semn al
principiului feminin universal – e Mama, mama elementară - femeia izvor a tot ce există –
consemnată și în vechile mitologii sub diverse nume de sorginte acvatică, telurică, nocturnă:
„In umbra lunii albe, cu lancea nalta rupta. / Pusei pamantul si ape, zagane intre noi,” Se
observă implicit condensarea celor trei elemente ce apartin acvaticului – fantani; teluricului –
pamantul; și nocturnului – luna din „ umbra lunii albe”. Faptul că s-a apărat zadarnic „M-am
aparat zadarnic si ma strecor din lupta” presupune o încercare de detașare de concretizare a
unei viitoare stări, iar legătură cu ultimile versuri „Apropiata mie si tot departata, /
Logodnica de-a pururi, sotie niciodata.” - conturează perfect tabloul dramei creatorului care
își subordonează eroticul într-un mod năucitor de lucid.
Poezia consfințește un moment de revelație, pentru că este clipa unei supreme descoperiri și,
în consecință a cunoașterii de sine, act realizat prin adîncire în cosmologia primară, unde
poetul deprinde intuiția elementelor,
Ultimele versuri ale poziei relevă nostalgia perechii unice, iar în raport cu primele:„M-
am aparat zadarnic si ma strecor din lupta / In umbra lunii albe, cu lancea nalta rupta.”
Subiniază consimțirea la destin – sugerează o înfrîngere, o ieșire din ruptură, ruptură a
cotidianului.
Prin secvența lirică „Pusei pămîntul si ape, zagane intre noi, / Si suntem, pretutindeni,
alaturi, amandoi.” poetul sugerează perenitatea în absolut a cuplului – o fază depășită și
incapabilă de a rezolva drama creatorului, fapt relevant prin succesiunea temporală exprimată
prin alternanța de la perfect la pefecul simplu, la present . Cuvintele care sugerează gestica au
rosturi inițiatice și gnostice.
Titlul poeziei Cîntare, reprezintă o melodie solemn, un imn sau Cîntarea eternă, unică
și omniprezentă ce semnifică fie Femeia, fie Poezia, sau poate o vagă sinteză mitică a tuturor.
Spiritul creator, eul liric năzuiește să se afirme ca spirit cuceritor, aventura sa realizîndu-se ca
încercare de a lua în stăpînire fantasmele imaginației.
În secvența lirică „Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.”: femeia este privită din
perspectiva eternitătii. La Arghezi viziunea cuplului apare de la început ca tensiune
incantatorie, iar poezia reprezintă pînă într-un anumit punct transfigurarea unei eterne
logodne. Se sugerează o incompatibilitate la nivelul stării – această așteptare intensifică
dorința ca prin creașie să se confere erosului dimensiunea absolutului. Este sugerată o
parabolă a dramei creației, unde proeminența Iubite, ca Logodnică, păstrătoare a tainei este
decisivă pentru destinul creatorului. În acest sens dorința aceasta nestavilită de păstrare a
secretului ne amintește de Blaga si de păstrarea misterului care întinează cunoașterea
luciferică. Dragostea nu trebuie să depăşească starea de logodnă, de eros virtual, ca să nu
tulbure contemplaţia artistului.
Femeia lui Eminescu nu e niciodată soție, rămînînd exclusive amantă. Din impuls
metafizic, Eminescu nu se poate fixa, iubirea pentru el devine un eveniment cosmic – o
întîlnire rapid consumată în vederea accederii spre absurd. Arghezi percepe Mireasa, sotia ca
pură virtualitate – făptură ambivalent pe cat de apropiată, pe atît de îndepărtată
În Creion întîlnim un eros gingaș, diafanizat, cast, și aduce un spațiu al iubirii
evanescente, izvorîtă din candoare, tînjire și pudoare corelate cu o gestică a șovăielii și
indeciziei. Atmosfera lirică aduce aminte de idila eminesciană sau coșbuciană. Se simte
palpabil prezența vibrării cărnii: obrajii, ochii, surîsul, capul, făptura oscilează între durere și
plăcere, departe și aproape, zori și seară. Lacul, zorii amintesc de peisajul eminescian sunt in
fapt elemente intertextuale, idilizează cadrul. De ce creion? – poate pentru că se vrea o
schițare a dorințelor eului creator, a sentimentelor, poate chiar a realității. De fapt
„Creioanele„ transcriu tentația firescului existenței și drama implicit a creatorului de a nu se
putea integra ritmului cosmic. Imaginarul erotic din Creion este reductibil la opoziția natură-
spirit, sensual-cerebral. Spațiul iubitei este cel al naturii, uneori ea însăși natură, unde poetul a
permantizat o stare de chin-dulce: „ Făptura ta întreagă /De chin şi bucurie, /Nu trebuie să-mi
fie, / De ce să-mi fie dragă?”
 Morgenstimung relevă ipostaza poetică a însinguratului, retras în afara lumii, atitudine
care poate fi un reflex al „substratului antropologic”(conform lui Adrian Marino), dar și o
ipostază a „omului tipic arghezian, monadă solitară, ermetic închisă”conform exegetului
N.Balotă.
Surprins într-un moment auroral, - dispoziție de dimineață - într-o stare de graţie, eul
contemplă metamorfoza propriei fiinţe sub imperiul insinuării, iar mai apoi a agresiunii
stihiale a unui divin cântec. Nu trebuie uitat contextual biografic care a facilitat intruziunea
unui ton religios, puțin mistic.
Ipostazele eroinei lirice (TU): presupune pe de o parte fiinţă eterică, imaterială, forţă
universală şi omniprezentă, care se manifestă ca şi cîntec, umplând mânăstirea-suflet a eului
de o armonie inefabilă, dar aducând cu sine şi vijelia care îi „şubrezeşte” clădirea, îi dă
sentimentul fragilităţii(„ca foile florii”) şi neliniştea metafizică în faţa necunoscutului; iar pe
de altă parte femeia (arhetip) care „e nu numai în realitatea pământească, peste care trăieşte în
general şi divinitatea. Ea e omniprezentă în tot marele şi mai micul trecut al făpturii”. Imagine
a matricei originare, femeia dă viaţă bărbatului şi îi poate schimba sensul existenţei, mijlocind
revelaţia asupra propriei fiinţe. Femeia-cîntec, o altă ipostază a eroinei lirice argheziene,
arhetip al feminităţii, ideal de armonie şi vitalitate opus haosului din care venea ca existenţă
concretă şi răceala, materializează imobilitatea lumii metafizice „de sus”, „din morţi”, din
care „sosea” spiritual.
Relația dintre eros și thanatos remarcă faptul că erosul devine tentativă de a înfrunta
moartea. Trecerea dîn neființă, ia reprezentarea imaginară a unei călătorii nupțiale, poetul
închipuindu-se din nou un căutător al miresei, dornic de reintegrare: „ Eu veneam de sus, tu
veneai de jos. / Tu soseai din vieti, eu veneam din morti.” Spațiul imaginar este integrat în
metafizic, iar erosul se vădește a fi capabil de neașteptate alchimii – lumea morții se
erotizează.
Așadar discursul poetic se structurează: dual, pe opoziţia dintre doi termeni TU şi EU,
între care intervine CÂNTECUL, ca mod de împăcare a contrariilor (coincidenţia
oppositorum), pe un scenariu epic ce urmăreşte metamorfoza eului sub imperiul insinuarii,
apoi a asaltului „făpturii”, precum şi spaima abia reţinută în faţa efectului acestei aventuri a
fiinţei pe o succesiune de evenimente ordonate prin gradaţie şi prin alternanţa cauză-efect.
În ciuda aparentei lejerităţi a decodificării - în registru erotic - identitatea acestui Tu ce
deschide şi închide poemul rămâne în unghiul de umbră. În acest sens Dan C. Mihăilescu
considera „Este însăşi forma fără formă a himerei, figura Ispitei, a destrămării[…]. O imagine
de necuprins într-o unică, rotundă şi limpede identitate: prezenţă feminină, corporală, dar şi
conceptuală, materială cât şi ideală, demonică şi angelică, pentru a condamna la libertate
încăperea universului închis…”. Acest „Tu” are o traiectorie ascendentă din prisma tonului, la
final se observă o atitudine revoltată a autorului.
În Melancolie, ipostaza femeii se vrea neperceptibilă decît după o lungă așteptare.
Această așteptare naște jinduri firești erosului. Dacă la Eminescu iubita era chemată în codru,
la Arghezi chemarea se face într-un cadru deromantizat, de unde absentează „exotismul
romantic al edenului eminescian”. Spațiul arghezian simbolizează nevăzutul, neștiutul, sau
spațiului rece „Pe poteca solitara” - eroul liric arghezian din poezia Melancolie doreste nu
împlinirea dorului asteptării, ci prelungirea reveriei: „Realitătii îi e preferată idealitatea”.
Titlul poemului relevă perfect sentimentul eului liric, acela de melancolie, de contemplare
pasivă împletită cu unul de anxietate: „De departe, simt un jind / Si-as voi sa mi se para” -
Sentimenul de frică fără obiect este de acum familiar lui Arghezi, într-un aparent nonsens
dorință care nu se vrea descoperită, simțită – o reprimare a sentimentelor.
Dacă la Eminescu eroul liric trăia drama unui mare singuratic, dezamăgit în asteptarea
sa de a nu-si fi întîlnit iubita („Dar nu vine... Singuratic/ În zadar suspin si sufăr/ Lîngă lacul
cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr” – Lacul), eroul liric arghezian din poezia Melancolie
doreste nu împlinirea dorului asteptării, ci prelungirea reveriei: „Realității îi e preferată
idealitatea (…) Nu femeia concretă este făptura asteptată într-un cadru de asemenea arderi
pasionale, ci femeia detinătoare a cheii absolutului, pentru a cărei seducătoare iubire poetul e
dispus să sacrifice întruparea pămîntească”.4
Dacă solitudinea eroului liric eminescian din poezia Lacul era dată de discrepanța
dintre aparență si esentă, dintre imaginarul oniric si realitatea crudă a celui dezamăgit în iubire
(la nivelul imaginii, solitudinea eroului liric eminescian este reliefată de antiteza dintre
preaplinul sufletului naturii concretizată în ipostaza lacului încărcat cu flori de nufăr si golul
sufletesc al celui care luase aparenta drept esentă), solitudinea eroului liric arghezian este
dorită de el însusi, căci el vrea mai mult ca orice să se hrănească în continuare cu himere,
rămînînd astfel în perimetrul imaginarului.
Poezia Blesteme este specific pentru ceea ce a cultivat nou Arghezi în poezia
modernist romînească, estetica urîtului. În aceasta poezie partea revelatorie este viziunea
luptei intre organicul divin si inmultirea dezordonata, parazitară, replica diabolică la
nativitatea cartofilor si smaraldelor, urmare la geneza musitei pe care a invocat-o cu alta
ocazie poetul: "Pe tine cadavru spoit cu unsoare, / Te blestem sa te-mputi pe picioare / Sa-ti
creasca maduva bogata si larga / Umflata-n sofale, mutata pe targa / Sa nu e cunoasca de
4
Idem 4
frunte piciorul, / Rotund ca dovleacul, gingas ca urciorul, / Oriunde cu zgarciuri ghicesti
medulare, / Sa simti ca te arde putin fiecare / Un ochiu să se strîngă și să se sugrume / Clipind
de-amănuntul, intors catre lume. / Celălalt să-ți rămîie holbat și deschis si rece impietrit ca-
ntr-un vis". Un alt aspect profund este sentimentul de oscilare materiala intre doua lumi cu
densitati deosebite, "de osmoza intre spiritual si material, amandoi termenii luati ca momente
indepartate ale aceleiasi materii. Cerul si pămîntul sunt două vase comunicante, materia fiind
permeabilă prin spirit si spiritul arătînd tendințe de degradare"(G. Calinescu-Istoria literaturii
romane de la origin pana-n prezent).
Uluitoare sunt reverberațiile vocabularului: cadavru spoit cu unsoare, gîngănii și molii
necunoscute, funingine, să lase în gură coptură…etc, și tocmai acest cumul de cuvinte
coroborează cu sintaxa dislocată conchizînd într-o estetică baudelaireană.
Influența eminesciană s-a resimțit cel mai mult în erotica argheziană. În acest sens,
Nicolae Balota afirma: „Despre poezia erotica argheziana s-a afirmat ca se resimte de
influenta eminesciana, ceea ce intr-adevar nu poate fi tagaduit, dar nici absolutizat.” 5 Și cum
spre deosebire de alţi poeţi contemporani lui, Arghezi n-a încercat să închege în volum lirica
erotică; reminescențe eminesciene se vor tot resimți pe tot parcursul operei și nu doar într-o
etapă.

Bibliografie:

5
Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979;
1. Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979
2. Ilie Guțan, Tudor Arghezi. Imaginarul erotic, Editura Minerva, București,1980
3. Vladimir Streinu, Eminescu. Arghezi, Editura Eminescu, București, 1976