Ciuleandra - comentariu - roman de Liviu Rebreanu referat

CIULEANDRA Roman de Liviu Rebreanu.

Publicat la Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1927, e curind tradus in mai
multe limbi: Ciuleandra. La danse de l'amour et de la mort, traduil et adapte
du roumain par B. Madcleine et Marina Bousquet, Paris, Editions Baudiniere,
[1929J; Ciuleandra. Traduzione di Venere Isopescu. Prefazione di Giulio
Bertoni, Perugia-Venezia, La Nuova Italia, [1930]; Ciuleandra. A dan va do
amor e da morte. Tradusao de Lobo Vilela, Editorial Gleba, Lisboa, [1940];
in 1933-l934 e lipani in foileton, la Cleveland-Ohio, in ziarul „America".

Nucleul romanului e, dupa marturia autorului din Jurnal, subiectul unei

nuvele intitulata Nebunul („unul care vrea sa se faca nebun si la urma devine
aievea"), proiectat „de vreo 15 ani".

In bruioane se incearca, pe linga Nebunul, alte citeva titluri: Treisprezece,

Ceasul rau. Nenorocirea, Matraguna.

La 8 aug. 1927, Liviu Rebreanu noteaza, in Jurnal, dupa ce incheiase

transcrierea romanului: „Ciuleandra asta, pentru mine, o o opera in care se
exprima si se clarifica o taina sulleteasca mare, e cazul, des repetat, al iubirii
pina la crima Tratai simplu, tara complicatii, poate sa nu multumeasca pe
amatorii de actiuni intortocheate si haleiante, dar eu asa am simtit-o () in
sfirsit ce pot sa stiu? De n-ar avea nici un succes, mi-e mai draga
Ciuleandra, fiindca in ea sint instincte." Taina (prin care Rebreanu
desemneaza, deopotriva, misterul creatiei, misterul vietii si al mortii sau
misterul psihologic) si instinctul sint termeni recurenti in vocabularul
autorului. Romanul se vrea explicarea unei asemenea taine — a „clipei de
nebunie" care conduce la crima. Puiu Faranga, ultimul vlastar — debil daca
nu degenerat — al unei vechi familii aristocratice, isi sugruma, inexplicabil,
sojia, pe care o iubeste. Internat de latal sau la un sanatoriu de boli
nervoase unde urmeaza sa simuleze nebunia pentru a scapa de raspundere
penala, Puiu Faranga e pus, pentru prima dala in viata, fata in fata cu el
insusi si incearca sa se inteleaga, sa inteleaga mobilurile ascunse ale crimei
pe care a savirsit-o.

Anamneza, dirijata medical, dezghioaca, strat cu strat, personalitatea celui

ce se numeste pe sine „Puiu Faranga", pentru a patrunde in adincurile Iara
de nume ale fiintei care i-au dictat gestul. Rememorarea incepe
neamenintator, declansata de albul ninsorii: „Apoi, ca intr-un caleidoscop, ii
aparura numai scene cu zapada din viata lui. Se vedea mititel" Treptat,
amintirile se ordoneaza in jurul unei obsesii ascunse, in jurul manifestarilor
unui instinct al cruzimii, in care eroul nu se recunoaste pe sine, cel care „in
treizeci de ani n-a avut sa-si impute nici o brutalitate". Instinctul ii apare ca
o fatalitate dictata, ereditar, de singele unui neam prea vechi — asadar ca o
vina transindividuala. Cautind „in trecut momente in care s-a manifestat
instinctul varsarii de singe", eroul isi aminteste, cu spaima, „placerea
grozava de-a privi, pe eind era un prichindel, cind se taiau pasarile pentru
bucatarie. Cum se napustea sa puna mina pe corpul (ara cap ce se zvircolea
si sarea ici-colo improscind cu singe in toate partile".

Anamneza aduce asadar la suprafata o inslinctualitate ascunsa, o voce

transindividuala ce se manifesta printr-o serie de motive, comune si altor
creatii ale lui Rebreanu: singele, vocea straina, nebunia ctc. Pentru Puiu
Faranga ramine insa de solutionat o a doua intrebare esentiala: de ce a ales-
o ca victima pe Madeleine, frumoasa, resemnata lui sotie, care-i tolera toate
infidelitatile cu aerul ei de melancolica absenta si cu blinda ei indiferenta? in
cursul anamnezei apare, mai intii reticent, intamplator parca, mai apoi din ce
in ce mai insistent, un nou motiv, care devine o obsesie: motivul
Ciuleandrei, dansul straniu, extatic, dansul pe care toti trei eroii reuniti la
sanatoriu (Puiu Faranga, gardianul sau, Andrei Leahu, si doctorul Ursu) il
cunosc, dar nici unul nu si-l reaminteste, sau nu vrea sa si-l reaminteasca.
Dorinta de a reconstitui dansul uitat devine, treptat, principala obsesie a
eroului, substituindu-se amintirii obsedante a crimei si slirsind prin a-l
cufunda in beatitudinea nebuniei in clipa cind ritmul uitat e reconstituit si
dansat pina la uitare de sine („De alaturi se auzeau pasii lui Puiu, neosteniti,
intr-un ritm saltaret, stimulati de o melodie gifiita, ca respiratia unui bolnav
pe moarte"). Ciuleandra constituie explicatia ascunsa si devine expierea
crimei. Caci dansul uitat fusese prilejul cu care, intr-un sat argesean, Puiu
Faranga o intilnise pe Madali-na, viitoarea sa sotie Madeleine. Conform
vointei tatalui sau, care spera intr-o regenerare a familiei prin casatoria lui
Puiu cu o taranca, Madalina fusese adoptata si educata de matusa viitorului
ei sot, in vederea acestei casatorii.

La sanatoriu, Puiu Faranga rememoreaza dansul care-l obsedeaza „ca o

fatalitate": „Cine n-a vazut Ciuleandra nu-si poate inchipui betia dansului
Zidul viu se avinta, cind incoace, cind incolo, lautarii pisca vehement
strunele inasprind si ascutind sunetele cu cite un chiot din gura, la care se
incearca sa raspunda altul, in toiul jucatorilor, curmat insa si inghitit de
navala ritmului Sirul se transforma parca intr-un morman de came fierbinte,
care se zvircoleste pe loc un rastimp De citeva ori clocotul de patima e
strapuns de chiote prelungi, tisnite parca din stravechimea vremurilor, sau
de vreun tipat de fata, cu sinii aprinsi de strinsoare.

Si asa jocul pare ca va continua pina ce toti jucatorii isi vor topi sufletele
intr-o suprema inflacarare de pasiune dezlantuita. Dar brusc cintecul se
fringe si ingramadirea de tineri se risipeste intr-un hohot de ris salbatic ca
geamatul unei imense placeri satislacute Singura Ciuleandra din cite jocuri
cunosc poate sa explice extazul dansului, al dansului ca o manifestare a
adoratiei supreme, ba chiar a dansurilor religioase, care se sfirseau prin
mutilari sau sacrificii umane".

In aceasta scena antologica, Ciuleandra — cu „zidul de trupuri", cu betia

care „topeste sufletele", cu „mormanul de carne fierbinte" in care dansatorii
se transforma, cu chiotele tisnite „din stravechimea vremurilor", cu extazul
pasiunii ce transcende (si poate mutila, sacrificial, individul), Ciuleandra e o
manifestare orgiastic-dionisiaca.

La hora din Varzari, Madalina e o menada dezlantuita („Am sarutat-o repede

pe coltul buzelor.

Surprinsa si neputindu-se apara altfel, si-a infipt dintisorii in obrazul meu, ca

o pisica suparata, si apoi a dat un tipat scurt, de multumire"). Trecuta prin
scolile elvetiene, franceze si englezesti, Madeleine pierde vitalitatea
orgiastica a Madalinei, pe care Puiu Faranga o va cauta zadarnic in „blinda,
discreta si melancolica" lui sotie, tacuta si etern absenta, in perfecta
Madelon, pe care o va ucide, incercind s-o regaseasca pe Madalina pierduta.
inceputul romanului insemneaza epilogul dansului aproape uitat, epilog
marcat printr-un ritual de sacrificiu la care victima pare a consimti sau, in
orice caz, nu pare a se opune, Menada imblinzita pare a-si 11 trait intreaga
existenta de aristocrata in asteptarea mortii care sa o redea sferei dionisiace
de unde a fost smulsa impotriva vointei ei. Orgiasticul dionisiac din
Ciuleandra e conceput in tonalitate vizibil nietzschcana. Pasiunea constanta
pentru Nietzsche („care este sufletul meu") si-o marturisea Rebreanu inca in
1910, in corespondenta cu M. Dragomirescu si avea sa dureze pina la
stirsitul vietii romancierului (dovada motlo-i la Gorila, extras din Asa grait-a
Zarathustra).
Din aceasta coloratura dionisiaca deriva conotatia tragica a instinctualitatii ca
punct de ruptura a individualului invadat de trans-individual, conolatie
definitorie pentru intreaga opera a romancierului. Caracterul tragic al
conflictului romanesc a fost comentat de Rebreanu insusi in conferinta Cum
am scris Rascoala („in romanul acesta toti, absolut toti, au dreptate si
tocmai aceasta constituie tragicul conflictului"), precum si intr-un interviu
acordat lui Dan Pctrasincu („Prin obiectivitatea aceasta am voit ca toate
cruzimile, omenesti sau neomenesti, din Rascoala, sa fie justificate in
virtutea unui destin").

Ciuleandra dezvaluie sursele tragicului la Rebreanu intr-o viziune

nietzscheana a existentei instinctuale. Caci in dosul clipei de „nebunie" se
lasa banuita, daca nu intotdeauna vazuta, masca lui Dionis si chipul
menadelor sfisiind trupuri insingerate in extazul dansului.