Sunteți pe pagina 1din 11

George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - m.

22 mai 1957, Bucureşti) a fost un scriitor


român format la şcoala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri şi proză
(Cubul negru) scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici
moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaşte treptat
o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român.
Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Sebeş, judeţul Alba - d. 6 mai 1961 la Cluj) a fost un
filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar şi diplomat român. Personalitate
impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin
elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Scurta biografie

În 1900, Bacovia se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al doilea semestru,
neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuşi abia în 1902. În 1901 se
înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia
"Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenţilor din acel an, în vederea reformei
învăţământului iniţiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Citeşte într-una
din şedinţele salonului literar al lui Macedonski poezia Plumb, care produce o puternică impresie. G.
Bacovia citeşte în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obţinând acelaşi succes.
Colaborează la revista Arta de la Iaşi. Se retrage de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte
în 1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen. Un an mai târziu în 1906 se reîntoarce la Bacău,
stabilindu-se în locuinţa din strada Liceului.Scrie poezia Lacustră. În 1907 se înscrie la Facultatea de
Drept din Iaşi şi reîncepe cu anul I. Rămâne la Iaşi şi anul următor. Colaborează la revista lui I.M.
Rascu Versuri, mai târziu Versuri şi proză.Între 1909-1910 merge la Iaşi numai în perioada
examenelor, restul timpului locuind la Bacău iar în 1911 obţine diploma de licenţă în drept şi se înscrie
în baroul din Bacău. Plăteşte zece ani cotizaţie, dar nu profesează. Colaborează la Românul literar al lui
Caion în 1912. Suplinitor la Şcoala Primară din Bacău şi la Călugara, suburbie a Bacăului. Colaborează
la Flacăra. Copist la Prefectura din Bacău. Din 1913 devine ajutor contabil la aceeaşi prefectură dar se
îmbolnăveşte şi demisionează.

Lucian Blaga a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea în perioada 1914–
1916, pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din Viena
între anii 1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu,
cea care îi va deveni soţie. A revenit în ţară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga
vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul. Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri
Poemele luminii (reeditată în acelaşi an la Cartea Românească, în Bucureşti), precum şi culegerea de
aforisme Pietre pentru templul meu. Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voinţa (1920), iar în
volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi
decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zalmoxe
(1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauţeană Die Brucke
(1922) (Podul). În 1924-1925, locuieşte în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voinţa şi Patria, membru in
comitetul de direcţie al revistei Cultura, colaborator permanent la publicaţiile Gândirea, Adevărul
literar şi artistic şi Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoţind Universitatea din Cluj (1940–
1946). Conferenţiază la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în
formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu şi o mare influenţă asupra lui Ion
Desideriu Sârbu. Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei româneşti din Transilvania,
fiind redactor la revistele Cultura din Cluj şi Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei
Române în anul 1937. Discursul de recepţie şi l-a intitulat Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la
Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943,
revista Saeculum, care va apărea un an. A funcţionat ca profesor universitar până în 1948, când a fost
îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat
invitaţia de a conduce Partidul Naţional Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au
fost înlăturaţi şi conferenţiarul şi discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, şi profesorii universitari Liviu
Călin şi Nicolae Mărgineanu.

Despre George Bacovia s-a spus iniţial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior
că îşi depăşeşte epoca, aparţinând poeziei române moderne. Se pare că pseudonimul său provine din
limba latină Bachus via, unde insemna Calea lui Bachus, dar are legătură şi cu denumirea orasului său
natal, Bacău. Dacă în primul său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din primul
război mondial, se dezlănţuise, influenţa poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele
următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă reţeta poeziei moderne,
apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu)
sau "o bisericuţă dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după
cel de-al doilea război mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în
paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic, cu
suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul dar şi cu şcoli filozofice cum ar fi
existenţialismul (Ion Caraion) etc. Astfel, Bacovia ajunge unul dintre cei mai importanţi poeţi români,
devenind autorul care execută un uriaş salt canonic de la statutul de poet minor la cel de autor clasic al
literaturii române.

Imaginarul poetic bacovian

Prin formatie, lecturi si legaturi de cenaclu, prin cultivarea insistenta a unor teme si motive
literare (solitudinea, amurgul, toamna, betia), prin utilizarea unor procedee specifice (refrenul,
simbolul, sinestezia) George Bacovia are, mai ales in primele volume, certe afinitati cu simbolismul,
confirmate si prin citarea in curpinsul poemelor sale a unor autori simbolisti, romani si francezi.
Cele doua dimensiuni ale atmosferei bacoviene, cea exterioara, fizica si cea interioara,
metafizica, reusesc sa configureze, prin monotonie, repetitie, exasperare, un univers intunecat, inchis,
in ciuda dorintei si iluziei de evadare.
Spatiul exterior, targul de provincie, cand patriarhal si desuet, cand straniu si derutant, are cateva
repere: catedrala, parcul sau gradina publica, piata, scoala, cafeneaua, carciuma, iar, spre marginea
orasului, cazarma, hanul, abatorul. Ele devin locuri comune ale poeziei bacoviene, sunt percepute prin
sonoritati vagi si prin dilatare cromatica.
Spatiul interior (propria odaie, salonul, camera iubitei) nu are functie protectoare, eul liric
gasindu-si un vag refugiu in locuri subpamantene, pivnita, caverna, sau funebre, cavoul, sicriul.
Natura, reprezentata mai ales prin fenomene avand ca efect dezintegrarea materiei, ploaia,
ninsoarea, moina, vantul, este dominata de o temporalitate a prabuisirilor ultime: amurgul, noaptea
intunecoasa, miezul noptii - "satanica ora".
Miscarile ingaduite fiintei intr-un atare univers sunt putine, repetitive si stranii: plecarea si
ratacirea, fuga si popasul, in hanul pustiu, veghea in fata usii sau in fata geamului iubitei.
Traiectoriile spirituale nu pot fi decat negative declinul, decadenta, damnarea, induse de un "rau
existential" ce depaseste spleenul simbolist sau melancolia romantica. Oboseala de "a fi" genereaza
atitudini si stari, de asemenea negative: boala (de la ftizie la nevroza) semne ale agoniei individului
(raceala, paloare, hemoragie), ca si ale disolutiei cosmice (plansul materiei, frigul, amurgul), ironia si
autoironia (rasul nevrotic, plansul, nemilosul taifas al gandurilor), tacerea ca unic raspuns la toate
intrebarile.
Peste drama existentiala se suprapun drama erotica si drama creatiei: iubirea nu mai are forta de
a impiedica sfasierea sufleteasca, iubita, in cele doua ipostaze consacrate de simbolisti, fecioara si
prostituata e doar un martor neputincios la agonia cuplului, iar poetul, transformat intr-un bufon tragic,
isi resimte harul ca pe un blestem, isi epuizeaza repede vocatia si sucomba in prozaismul realitatii
concrete.
G. Bacovia depaseste estetica simbolismului mai ales prin viziunea novatoare, specifica poetilor
din secolul al XX-lea, care imping experientele poetice pana la ultimele consecinte.
Prin adancirea distantei dintre reflexivitate si instinctualitate, comportamentul nevrotic se
generalizeaza. Relatiile poetului cu lumea exterioara si cu propriul univers psihic sunt dizarmonice si
nu mai permit "corespondentele" ca instrument al cunoasterii metafizice. Chiar metafizica in sine este
anulata programatic in versurile lui Bacovia, dominate de corporalitate ranita si de o materie intrata in
descompunere.
Principiul disonantiei (Hugo Friedrich), notarea sunetelor dizarmonice, a zgomotelor suparatoare
produse de instrumente muzicale (flasneta, goarna, tambalul) sau de elementele naturii (hohot,
scartait, chiot, vaiet) inlocuiesc muzicalitatea simbolista.
Cromatica obsedanta si intensa, redusa la culori in stare pura, lipsite de nuante, contribuie la
realizarea impresiei de irealitate si de angoasa existentiala. Domina in universul bacovian non-culorile,
albul si negrul, ambele asociate cu doliul care capata proportii universale.
Viziunea bacoviana, crepusculara si apocaliptica, sustinuta si de un discurs liric ce se imputineaza
treptat prin exprimare eliptica, renuntare la determinari adjectivale sau adverbiale, folosirea obsesiva a
unor cuvinte cheie, a punctelor de suspensie demonstreaza o intuitie artistica exceptionala.
Desi G. Bacovia nu a avut vocatie de teoretician al propriei creatii, poezia bacoviana ilustreaza
perfect trasaturile liricii moderna formulate de Hugo Friedrich, prin categorii negative: spaima si
obsucritatea, instrainarea si atractia spre neant, destramarea si grotescul, anormalitatea, exceptia,
sfasierea intre extreme.
G. Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfarsit de lume, al
caldurilor toride, in care cadavrele intra in descompunere, al primaverilor iritante si nevrotice
(Decembrie, Lacustra, Cuptor, Nervi de promavara). Cadrul este orasul de provincie, cu parcuri
solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sarace, cuprinse intr-o realitate demoralizanta, amenintand sa
se prabuseasca. Alaturi de figurile de proiectate pe acest fundal: copii si fecioare tuberculoase, o palida
muncitoare, poetul insusi, ratacind fara sens, facand gesturi absurde, devin "personaje": toamna,
somnul, plansul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza, primavara, descompunerea, vara.
Ele devin, totodata, proiectii ale unei emotii poetice. Poetul este un inadaptat in societatea burgheza -
de aici dorinta de evadare.

Influenta operei lui Rilke asupra operei lui Blaga.

Cunoscând expresionismul în timpul studiilor lui Lucian Blaga din Viena, poetul român s-a
simţit încă de la început atras de expresionism, pe care însă l-a modificat în anumite puncte, ajungându-
se să se poată vorbi despre o blagianizare a expresionismului, pe care Marin Mincu o caracterizează
astfel: Pornind iniţial din expresionism, Blaga îşi adaugă aripile metafizice pe care niciun poet
expresionist nu le-a purtat; în exemplaritatea aceasta înaltă, teoretică şi practică, poetul român
realizând ceea ce am putea numi „blagianizarea expresionismului”. Poezia Vara – aceasta poate fi
uşor pusă în paralelă cu Sommer a lui Trakl. La Blaga, observă Marin Mincu, constatăm mai degrabă
tendinţa către o personalizare a peisajului metafizic, poetul român fiind mult mai fidel plasticii
expresioniste. (…) Cu o priză metafizică exacerbată, Blaga transferă expresionismul în spaţiul culturii
folclorice. Pământul, în poezia lui Blaga, este un lan întins de grâu şi cântec de lăcuste. Spicele îşi ţin
la sân grăunţele/ ca nişte prunci ce sug. Dominanţa naturii, într-un spaţiu vast, neatins de om, întăreşte
ideea reîntoarcerii omului spre natură, spre starea primordială, caracterizată de calm şi împăcare, unde
dogoarea soarelui nu chinuie, ci împlineşte un dat necesar şi plăcut, născând toropeala pe care am
menţionat-o şi la poezia rilkeiană: Iar timpul îşi întinde leneş clipele/ şi aţipeşte între flori de mac. La
Trakl, în poezia Sommer, ni se înfăţişează momentul serii, când plânsetul cucului tace, iar cântecul
greierului. Natura este cuprinsă de o tăcere prevestitoare de furtună – căci nori negri de ploaie se adună
pe cer. Deşi cântectul greierilor şi macul apar ca motive în poeziile ambilor poeţi, ele sunt înzestrate la
Blaga cu un sens transcendent, care la Trakl lipseşte. Acestea nu sunt, însă singurele diferenţe, căci,
atât tematic, cât şi formal, poezia blagiană se apropie, după cum am observat, mult mai mult de opera şi
viziunea lui Rilke, reprezentantul de seamă al expresionismului german.

Sentimentul şi realitatea morţii sunt alte elemente care unesc opera blagiană de cea a lui Rilke.
Eul liric blagian priveşte moartea ca pe un dat necesar, pe care îl aşteaptă împăcat, iar odată venită,
moartea nu înseamnă sfârşitul, ci o contopire cu universul: Gândul meu şi veşnicia seamănă/ ca nişte
gemeni. Moartea nu aduce cu sine „guri sfărâmate”, ca în poezia lui Trakl, ci împăcare: tu inimă eşti
liniştită-acum! Adverbul de timp sugerează că această liniştire adevărată a inimii este posibilă doar în
moarte, astfel încât ea ajunge să fie aşteptată de omul obosit de vâltorile vieţii. Reintegrarea în univers
se vădeşte şi din versul desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine. Suferinţa eului liric nu vine,
ca în poezia lui Trakl, din cauze exterioare, ci din interior, din adâncurile firii: eram aşa de obosit/ şi
sufeream./ Eu cred că sufeream de prea mult suflet. Totuşi, suferinţa nu este însoţită de strigăte şi
vaiete, ci e primită cu resemnare şi raportată la univers: Pierdut – m-am întrebat:/ Soare,/ cum mai
simţi nebuna bucurie/ de-a răsări? O altă diferenţă faţă de suferinţa din opera lui Trakl este aceea că
eul liric găseşte o eliberare din aceasta – prin simbioza, la fel ca în poezia lui Rilke, dintre trecut şi
viitor, care se împletesc într-un prezent continuu, în care eul liric se caută pe sine, cel trecut: aiurind
mă căutam în leagănul bătrân/ cu mâinile pe mine însumi –/ ca prunc.

Asemănări cu opera lui Rilke găsim şi în descrierea poetică blagiană a toamnei. Pentru Rilke, la
fel ca şi pentru Blaga, toamna corespunde într-un plan superior unei pregătiri pentru moarte, însă este o
pregătire plină de calm şi de aşteptare: vara a fost lungă. Eul liric rilkeian cere pârgă pentru poamele
târzii, încă două zile de căldură, în care să se scalde/ o ultimă dulceaţă în vinul greu din vii. Toate
acestea sunt o amânare a morţii, însă spre o mai deplină împlinire şi desăvârşire a sufletului, motiv care
apare, în legătură cu toamna, şi la Blaga, când spune: Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările./
Toamna toţi oamenii încap laolaltă./ Iar noi cei altădat’ atât de răi/ azi suntem buni (…). Toamna la
Trakl este aducătoare de nelinişti, de amintiri şi speranţe îngropate, grădina este părăginită, iar
sentimentele sunt de durere, tristeţe, în timp ce din pleoape se preling necontenit lacrimi. Sentimentul
de împlinire şi aşteptare este înlocuit, de Trakl, prin tristeţe şi suferinţă, bogăţia de culori şi roduri din
opera lui Rilke şi Blaga, de veştejire şi putrezire.

Surse de inspiratie la Bacovia


Gasim in opera lui George Bacovia (pseudonimul lui George Vasiliu) influente din E. Poe si din
simbolismul francez: Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine – prin atmosfera de nevroza, gustul
pentru satanic, ideea mortii, cromatica si predilectia pentru muzica. G. Bacovia este poetul toamnelor
dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfarsit de lume, al caldurilor toride, in care cadavrele intra
in descompunere, al primaverilor iritante si nevrotice (Lacustra, Cuptor, Nervi de primavara,
Decembrie). Cadrul este orasul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sarace,
cuprinse intr-o realitate demoralizata. Alaturi de figurile proiectate pe acest fundal: copii si fecioare
tuberculoase, o palida muncitoare, poetul insusi, ratacind fara sens, facand gesturi absurde, devin
personaje: toamna, somnul, plansul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza, primavara.
Bacovia incepe prin a evoca orasul de provincie somnolent, amantii care merg la gradina sa
asculte fanfara militara, vantul care poarta prin piata dezolata hartii si frunze de-o valma – plictisul
provincial, cu alte cuvinte Ce trista opera canta / Fanfara mmilitara / Tarziu in noapte, la gradina … / Si
tot orasul intrista fanfara militara. // Plangeam, si rataceam pe strada / In noaptea vasta si senina; //Si-
atat de goala era strada - / De-amanti gradina era plina; catedrala ce se ridica peste toate impungand cu
trufie cerul, in vreme ce copacii se scutura de frunze: Se uita in zari catedrala, / Cu turnu-i sever si
trufas; / Gradina orasului plange / Si-arunca frunzisu-n oras // E toamna … metalic s-aud / Gornistii, in
fond, la cazarma. Peisajul samanatoristilor, campul, vitele, talangile, pacla toamnei prin livezi este
prezent si in poezia lui Bacovia : E-n zori, e frig de toamna, / Si cat cu ochii vezi / Se-ncolaceste
fumul / Si-i pacla prin livezi. // Rasuna, trist, de glasuri,/ Campiile pustii, - / Si pocnet lung, si chiot /
Se-aude-n deal la vii. // C-un zmeu copii alearga, / Copil, ca ei, te vezi / Si plangi … si-i frig de toamna
… / Si-i pacla prin livezi.
Dar in astfel de imagini ale tristetii provinciale, Bacovia isi face curand o atmosfera proprie,
intemeiata nu pur si simplu pe sentimentalism ca la Demostene Botez, ci pe o dezorganizare
sufleteasca. Astfel, melancolia devine deznadejde, plictisul – suferinta. Ce e dintr-o data bacovian sunt
nervii: Orasul luminat electric / Dadea fiori de nebunie - / Era o nopte de septembrie, / Atat de rece si
pustie! Poetul evoca din ce in ce mai insistent vremea de plumb, toamna cu ploi ce cad, pe case si in
suflet: Da, ploua cum n-am mai vazut .. / Si grele talangi adormite / Cum suna sub suri invechite! /
Cum suna in sufletu-mi mut / Oh! plansul talangii cand ploua! Ploaia e taraitoare, de o monotonie care
da nevroze. Toamna e anotimpul ftizicilor: E toamna, e fosnet, e somn … / Copacii, pe strada ofteaza; /
E tuse, e planset, e gol … Si-i frig, si bureaza. La Bacovia, boala se transmite amurgului, frunzelor,
parcului devastat, fatal: Mancat de cancer si ftizie / Patat de rosu, carne-vie. Pe strazi, amantii mai
bulnavi, mai tristi, fac gesturi ciudate , un nebun racneste in gradina publica, un palid visator s-a
impuscat; oamenii merg ca-n vis vorbind singuri. Astfel s-a instalat o stare specifica, si anume delirul:
Pe drumuri delirand, / Pe vreme de toamna, / Ma urmareste-un gand / Ce ma indeamna: / Dispari mai
curand! Poetul face gesturi fara nici un fel de sens: In casa iubite de-ajung / Ei zgudui fereastra nervos,/
Si o chem ca sa vada cum ploua / Frunzisul in targul ploios. // Dar iata si-un mort evreiesc .. / Si ploua,
e moina, noroi / In murmure stranii semite / M-ajung si eu in convoi. // Si nimeni nu stie ce-i asta.
Sentimentul dominant e de totala incomunicare. Poetul trece zadarnic pe sub fereastra iubitei: Orasul
doarme ud in umezeala grea. / Prin zidurile astea, poate, doarme ea - / Case de fier in case de zid, / Si
portile grele se-nchid. / Un clavir inga-ncet la un etaj, / Umbra mei sta in noroi ca un trist baraj - //
Stropii sar, / Ninge zoios; / La un geam, intr-un pahar, / O roza galbena se uita in jos.
Simbolismul poetului e acela din traditia sumbra a baudelarismului, care a cantat ploaia insinuata,
rece, provincia, uratul funebru, monotonia burgheza, tristetea autumnala: Ploua, ploua, ploua / Vreme
de betie / Si s-asculti pustiul / Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua … ; Da, ploua cum n-am mai vazut … / Si grele talangi adormite, Cum suna
sub suri invechite ! Cum suna in sufletu-mi mut! // Oh, plansul talangii cand ploua! Prototipii lui
Bacovia sunt Rodenbach, Rimbaud si Verlaine. Cadavrele intrate in putrefactie sunt o reminescenta din
Baudelaire, iar toamnele insalubre, tusea si ftizia vin de la Jules Laforgue, care se pare ca avea
tuberculoza (E toamna, e fosnet, e somn, / Copacii, pe strada, ofteaza; / E tusa, e planset, e gol … ; Un
bolnav poet, atacat / Se plimba tusind pe la geamuri - / O fata, prin gratii, plangand, Se uita ca luna prin
ramuri). Tema plictisului duminical si provincial e mai putin dezvoltata de poet. Umiditatea pluviala de
la Rodenbach ia la Bacovia aspecte infernale si se observa o adevarata teroare de apa trista, ostila, care
contamineaza tot, un sentiment fizic de insalubritate: Taraie ploaia … / Nu-i nimeni pe drum: / Pe-afara
de stai / Te-nabusi de fum; Nu e nimeni … ploua … plange o cucuvaie / … Vai, e ora de-altadata,
umbre ude se-ntretaie/ Si-n curentul unui gang atipesc, plin de ploaie. Ploaia si ninsoarea nelinistesc
prin durata si imensitate: E noapte uda, grea, te-neci afara; Ploua, ploua, ploua / Vreme de betie - / Si s-
asculti pustiul / Ce melancolie! / Ploua, ploua, ploua … ; Si toamna si iarna / Coboara amandoua: / Si
ploua si ninge / Si ninge si ploua.
Afara ninge prapadind …; Ninge secular … ; Ningea grandios in orasul vast cum nu mai este, /
Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe cand vantul hohoteste-n bulevarde glaciale….
Penetratia umezelei peste tot, atmosfera cetoasa care inabuse, crasmele umede, murdare, ziduri
vechi ce se darama, peretii uzi si frigul, un mort evreiesc pe ploaie, o fata ingropata pe ploaie, toate
acestea sfarsesc prin a da nervi, prin a exaspera. Isterizati, bolnavii racnesc la ploaie: Si ce enervare pe
gand! / Ce zi primitiva de tina! / O bolnava fata vecina / Racneste la ploaie razand.

Bacovia, intre simbolism si realitate perena

Receptarea si valorizarea critica a poeziei lui Bacovia a cunoscut cea mai spectaculoasa
ascensiune a unui poet interbelic: considerat, la inceput, un poet minor al targului de provincie (Nicolae
Iorga), a fost ferm situat in cadrul miscarii simboliste, in cele doua istorii literare de referinta ale
perioadei, semnate de E. Lovinescu si G. Calinescu.
Desi afilierea poeziei lui Bacovia la simbolismul de nuanta decandenta continua si in deceniile
urmatoare, atat in lucrarile de sinteza dedicate curentului (Lidia Bote, Zina Molcut, Adriana Iliescu),
cat si in studiile monografice (Mihail Petroveanu, Gheorghe Grigurcu, Ion Caraion), critica recenta
subliniaza mai ales depasirea modelului simbolist, originalitatea si modernitatea liricii bacoviene.
In functie de contextul politic sau cultural, versurile lui G. Bacovia au suscitat mai multe grila de
lectura: simbolista si antisimbolista, expresionista, postmodernista si chiar... "realist-socialista".
Disputele interpretarilor critice au in centru cateva elemente controversate: sinceritatea absoluta
sau artificialitatea confesiunii, centrarea textului poetic exclusiv pe atmosfera. Treptat, in jurul liricii lui
G. Bacovia se contureaza un mit al realitatii perene si demonstratii in legatura cu pluralitatea
interpretarilor. Fiecare genereatie de poeti, de la saizecisti pana astazi, il "redescopera" pe Bacovia si il
revendica drept precursor.

Blaga – filozoful

Sistemul sau filosofic, comparabil ca anvergura si ca arhitectura a ideilor cu acela lui Hegel,
iar ca expresie literara cu opera lui Nietzsche sau Bergson, este cuprins intr-o suita de
trilogii:Trilogia cunoasterii (Eonul dogmatic, 1931; Cunoasterea luciferica, 1933; Cenzura
transcendenta, 1937), Trilogia culturii (Orizont si stil ,1935 Geneza metaforei si sensul culturii),
Trilogia valorilor (Arta si valoare, 1939; Despre gandirea magica; Religie si spirit, Stiinta si creatie
1942). O a patra trilogie, "cosmologica", ar fi urmat sa grupeze Diferentialele divine (1940), Aspecte
antropologice (1948) si Fiinta istorica (lucrare editata postum, 1977). In Experimentul si spiritul
matematic (editare postuma, 1969), Blaga analizeaza evolutia stiintelor exacte de-a lungul a trei
mari etape: aristotelica,galileo-newtoniana si einsteiniana, reliefand implicatiile metafizice ale
acestora.
In esenta sa, filosofia lui Blaga este o reflectie inspirata asupra conditiei omului in univers, in
fata asa-zisului Mare Anonim, care in conceptia filosofului este un "produs mitic-filosofic" al
imaginatiei cautatoare de sensuri ultime, caruia I se atribuie atat calitati divine cat si calitati
demonice. In conceptia Blaga, modul de existenta in lume data si pentru autoconservare constituie
baza vietii umane, dar omul isi cucereste plenititudinea si demnitatea printr-un al doilea mod de
existenta in orizontul misterului, unde din "preom" devine "om deplin" prin incercari perpetue de a-
si releva siesi misterul, in pofida "cenzurii transcendente" impuse de Marele Anonim.Oricum,
miturile, viziunile religioase, conceptii metafizice, teoriile stiintifice operele de arta si de civilizatie
sunt rezultatul aspiratiei omului de a se ridica la un mod de fiintare mult superior celui al animalului,
trezindu-I mandria si satisfactia singularitatii.

Muzica si poezie la George Bacovia

"Sunetul si culoarea au, la poetul nostru, si alte functii decat cele cunoscute simbolistilor cu care
a impartit la inceputurile sale, afinitatile de epoca. Pentru modernul patimas al sonurilor, mai mult chiar
decat Baudelaire, apologetul lui Wagner, sau decat Verlaine, promotorul fascinatiei sonore, <<muzica
sonoriza orice atom>>. E de inteles de aceea pentru ce intra in repertoriul sau poetic atatea instrumente:
nai, tambal, goarna, clavir, vioara, violina, flaşneta, fluier, talanga, lira, harfa - o adevarata orchestra;
cum de intalnim in titlurile sale romante, serenade, valsuri, marsuri (funebre), de ritmuri si nuante
diverse (largo, piano), dezvoltate in game stranii (Si gem si plang si rad in hî, in ha); de ce putem
delimita cu atata precizie categoria sonurilor: fosnet, tarait, geamat, soapta, murmur, suspin, oftat,
chiot, vaiet, raget, bolboroseala, tusit, stranut, ciocnitura, trepidatie, urmarind jocul savant al vocalelor
si al consoanelor sale. Ilustrativa este, in acest sens, poezia Plumb, in care tanguirea deznadajduita a
sufletului tras in jos de propria povara este sugerata in parte, prin contrastul dintre vocalele deschise a,
o si e (fiori, amorul, aripe) cu vocala inchisa u, î sau i, un i sau î urmat de grupul nc (adanc), cr
(sicriele), mb (plumb), nt (vant, intors), rn (atarnau) etc. "
(Mihai Petroveanu, Prefata, editia Bacovia, Opere, 1978)

Elemente in opera blagiana

Inorogul, licorna, unicornul - animal fabulos, cu corp de cal alb si un corn in frunte, prezent in
mitologii orientale si in traditiile occidentale din Evul Mediu. Este consacrat ca simbol al puritatii si
virginitatii.
Conform legendelor, stapaneste padurea, nu poate fi vanat sau prins de viu in capcanele
vanatorilor, decat imblanzit de o fecioara in poala careia isi pune capul si adoarme.
Relatia dintre inorog si fecioara, figurata in tapiserii, goblenuri si fresce din lacase crestine,
cunoaste mai multe interpretari in plan simbolic:
- inorogul reprezinta instinctul erotic sublimat, data fiind plasarea cornului in mijlocul
fruntii, ca sediu al gandirii;
- inorogul este socotit in medievalitatea crestina sabia lui Dumnezeu, de aici deriva dubla
identificare: a fecioarei cu Fecioara Maria si a inorogului cu Duhul Sfant. Scena imblanzirii licornului
de catre Fecioara se asociaza cu Buna Vestire si cu Imaculata Conceptiune.

Casa este simbolul centrului existential al omului devenit sedentar, dupa iesirea din perioada
nomada. Amplasata dupa reguli cosmice de orientare in spatiu, casa este si simbolul omului care si-a
gasit in cosmos propriul sa loc stabil.
Casa este asociata, in psihanaliza freudiana, cu femeia in ipostaza materna. Duhurile casei sunt
mai mult feminin-materne decat paterne.

Cetatea are in plan simbolic conotatii spirituale, chiar si religioase, trimite la patrunderea unui
lucru ascuns si tainic, la implinirea unui vis, la atingerea idealului. Cetatea care apare in calea eroului
din basm sau in calea pelerinului semnifica momentul unui iluminarii spirituale.
In planul psihologiei abisale, cetatea/castelul in care este inchisa Fecioara care trebuie eliberata
sau salvata din captivitate de catre un erou (print, cavaler) reprezinta protectia sufletului care isi cauta
eliberarea sau solutia salvarii.

Fecioara este investita in traditia autohtona cu puteri magice, manifestate in acte de magie
colectiva, vizand apararea satului de molima (ciuma sau holera). In satul traditional, castitatea fetei era
sacralizata, figurata simbolic printr-o coroana data de la Dumnezeu si concretizata in obiceiul fetelor de
a purta cununi din anumite flori.

Universul bacovian in contextul poeziei romanesti si universale

a) influenta lui Eminescu - continuarea lui in alt context social-istoric: paralela intre poeziile "Imparat
si proletar" si "Serenada muncitorului", intre "Luceafarul" si "Lacustra";
b) critica sociala are note de virulenta ca la Alexandru Macenoski: poeziile "Regret", "Serenada
muncitorului", "Ecou de romanta";
c) opozitie fata de lumea si mentalitatea burgheza ca la Stefan Petica si Traian Demetrescu : "Amurg de
toamna";
d) atmosfera suprasaturata de nevroze, gust pentru oribil, pentru satanic ca la Rollinat, Baudelaire:
"Strigoii", "Mars funebru";
e) sinteza estetica de simbolism, impresionism, expresionism, realism - influenta pictorilor
impresionisti: Renoir - negru - "redina culorilor", Tintoretto - "negrul cea mai frumoasa culoare";
Bacovia - "Negru noian de negru" Negru :
- elemente de critica sociala realista: poezia "Serenada muncitorului"
- elemente de romantisma: sentimente de melancolie, tristete, bucurie
- elemente de clasicism: claritatea stilului, meditatia pe teme clasice fortuna labilis si panta rhei;
- caracterul expresionist prin sinteza estetica, prin cosmicizare, prin conceptul de cunoastere,
prin drumul spre interior

Sinteza estetica - dimensiunea universului poetic blagian

a) structura expresionista a universului creat de Lucian Blaga:


- eroi arhetip in imprejurari arhetipale: Zamolxis, Mesterul Manole, poetul in Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii
- tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de cunoastere Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii, Mirabila samanta
- misterul universal - sens al existentei artei poeziei.
- impletirea realului cu fantasticul - Mesterul Manole
- cosmicizarea - poezia Dati-mi un trup voi muntilor
- conflictul ideologic: cunoasterea obiectiva - cunoasterea subiectiva
- lumea - un spectacol de intuneric si lumina
- mitul, metafora, simbolul - instrumente de cunoastere
- sinteza - mod de asimilare blagiana a expresionismului
- drumul spre interior - Munte vrajit - esenta a esteticii expresioniste
b) elemente simboliste in universul blagian
- eroi simbol in imprejurari simbolice: Mirabila samanta, Gorunul - copilul o ipostaza simbolica
a poetului intr-o cada cu grau sugerand asimilarea spirituala
- tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de corespondenta: Mirabila
samanta, Gorunul;
- simbolul - centrul de sugestie: flori, ochi, buze, morminte.

c) elemente realiste in universul creat de Lucian Blaga


- tema, eroii, conflictul, subiectul luate din realitatea sociala Lucratorul, Timp fara patrie, Varsta
de fier, Anton Pann;
- caracterul filosofic - un mod de gandire stiintifica

d) elemente romantice in universul blagian


- tema, eroii, subiectul au o dimensiune afectiva: In lan, Tamaie si fulgi, Izvorul noptii, Noi si
pamantul.
- evaziunea in mit, in cosmos: Dati-mi un trup voi muntilor;
- cultiva misterul, fantasticul: Mesterul Manole;
- specificul national prin traditii, obiceiuri, mituri, practici magice: Mesterul Manole, Drumul
sfantului;

e) elemente clasiciste prezentate in universul blagian


- armonia si echilibrul: In lan, Cantecul spicelor;
- mituri antice: Pan (Pasii profetului);
- rationalismul - concepte clasice (fortuna labilis, panta rhei);

Caracterul simbolist al universului poetic

a) eroi simbol in imprejurari simbolice

- "Dormea intors amorul meu de plumb" Plumb;


- "Si corbii de plimba prin sange si sug" Tablou de iarna;
- "In racle de sticla - princese" Panorama;
b) tema, eroii, conflictul, subiectul - sunt structurate pe conceptul de corespondenta fiindca: "fiecarui
sentiment ii corespunde o culoare" spune poetul:

- "Copacii albi, copacii negri/ Si pene albe si pene negre" Decor;


c) cosmicizarea - raportul omului cu universul:

- "Iar creierul ardea ca o flacara de soare" Astfel;


- "Si stau impietrit...si de veacuri/ Cetatea parea blestemata" Panorama;
d) cultivarea intuitiei si sugestiei prin simbol:

- "Se uita in zari catedrala/ Cu turnuri sever si trufas" Toamna;


- "Dormeau adanc sicriele de plumb" Plumb;
e) conceptul de poezie pura:

- "Mugur alb, si roz si pur/ Vis de-albastru si azur" Note de primavara;


f) gandirea analogica in locul celei logice:
- "O femeie in doliu pe strada/ O frunza galbena tremura dupa ea" Scantei galbene;

Mitul - ca tema de influenta expresionista

a) reconstituirea vetrei mitice autohtone - replica la concluziile lui Spengler


- mitul - instrument de regenerare a culturii romanesti - element esential al specificului national.
- stratul de la traci: Zamolxis - Pan (Pasii profetului), ursul (Ursul cu crini), vulturul (Amintire)
- stratul arian: bradul (Cantecul bradului), Sfanta Luna (Liniste), Sfantul Soare (Coasta soarelui),
pamantul muma (Noi si pamantul), mitul mortii (Gandurile unui mort);

b) redimensionarea expresionista a mitului


- metamorfoza:
* calul devine licorna (Unicornul si oceanul)
* calaretul trac se transforma in Sfantul Gheorghe (Drumul sfantului)
* magii devin voievozii daci (Oaspetii nepoftiti)
* floarea devina fecioara (Bunavestire pentru floarea marului)
* maiastra devine sufletul (Pasarea U, Pasarea Sfanta)
* ingerul devine lumanare (Colinda)
- interferenta mitului cu realitatea sociala
* Biblica - Maica Domnului are comportamentul unui mame
* Ioan se sfasie in pustie - poetul traieste drama lui Ioan Botezatorul
- criza lumii mitului
* demitizarea - procedeu expresionist - Paradis in destramarei
* tristetea - Tristete metafizica

Motivele universului bacovian

a) motivul revoltei este exprimat direct sau refulat

- "Dar am sa dau curand la cap" Serenada muncitorului;


- "Mahnit de crimele burgheze/ Fara a spune un cuvant" Poema finala;
b) motivul orasului deprimant - forma autohtona a motivului oraselor tentaculare pus in circulatie de
Emil Verhaeren:

- "Ascuns in pivnita adanca/ Fara a spune un cuvant" Poema finala;


- "Un oras de piatra doarme... Toate dor" Nocturna;
c) motivul singuratatii, al tristetii:

- "Singur sa ma pierd in lume/ Nestiut de nimeni" Poema finala;


- "Si iar toate-s triste" Piano;
d) motivul corespondentei dintre simboluri, culori, sentimente:

- "Plumb - gri - tristete" Gri;


- "Moarte - violet - presimtire" Amurg violet;
- "Mugur - verde, roz, albastru, azur - bucurie" Nervi de primavara;
e) motivul corespondentelor dintre starile sufletesti si natura
- "Toamna a tipat cu un trist accent" Vant;
- "Si plang si cu plansul in noapte/ Rachita de-afara mi-e sora" Miezul noptii;
f) motivul sugestiilor muzicale:

- "Plangea clavirul trist si violina" Mars funebru;


- "In dezacord clavirul moare/ Si ninge ca-ntru-un cimitir" Nevroza;
g) motivul fecioarei in alb:

- "O copila poposita la fantana" Note de primavara;


- "In alb, domnita blonda in noaptea ideala" Balada;

Temele universului blagian

a) iubirea - lege a universului - punct de geneza al lumii si al omului: Lumina, Izvorul noptii, Noi si
pamantul, Tamaie si fulgi;
b) natura - reprezentare a simbolurilor fundamentale: Munte vrajit, Dati-mi un trup voi muntilor;
c) istoria - proces de evolutie a eului poetic: Inima mea in anul 1940, Cantec pentru anul 2000, Timp
fara patrie.
d) mitul - tema generatoare a universului poetic: Lumina, Drumul sfantului, De mana cu Marele Orb,
Zamolxe, Bibica;
e) poetul si poezia - motiv si tema a universului poetic: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Noi
cantaretii leprosi, Tamaie si fulgi, Din cer s-a auzit cantec de lebada
f) constiinta - tema si nucleu al universului poetic: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,
Mirabila samanta

Bibliografie

Emil Alexandrescu - "Analize si sinteze de literatura romana", editura Moldova