ACI SOSI PE VREMURI

de ION PILLAT

Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi

încadrată în perioada interbelică. Opera sa se află la confluenţa
curentelor literare, înglobând elemente romantice, parnasiene,
simboliste clasice, dar şi motive autohtone, deci tradiţionaliste.
Poetul debutează cu volumul „Visări păgâne” în 1912 după care
urmează „Eternităţi de-o clipă” unde se observă ataşamentul lui faţă
de simbolism. Poezia maturităţii este reprezentată de volumele
„Grădina între ziduri” şi „Pe Argeş în sus” unde se evidenţiază foarte
bine legătura cu pământul şi locurile natale. Volumul „Biserica de
altădată” reliefează ortodoxismul, iar „Limpezimi” şi „Poeme într-un
vers” sunt volume de orientare clasică.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus”
apărut în 1923. Acest volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul
poetului întrucât poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal,
casa părintească, natura câmpenească însufleţită de amintirile
copilăriei.
Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi
reînvierea trecutului acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe
vremuri”. Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii
ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului uman,
ciclicitatea vieţii.
Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va
fi evocată (timp şi spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu
(adverbul de loc cu formă regională „aci”), de timp (locuţiune
adverbială de timp „pe vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu
(„sosi”). Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe
experienţe repetabile, reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte
care simte şi trăieşte asemenea predecesorilor.

Compoziţional, poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un

vers final având rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate
în mai multe secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii „de ieri” a
bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea „de
acum” a tinerilor şi epilogul poeziei. Cele două planuri, trecutul şi
prezentul sunt redate succesiv ceea ce accentuează ideea de
ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi
opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” – „acum”. Elemente
de recurenţă sunt spre exemplu motivul clopotului, însoţind două
momente esenţiale ale existenţei umane – nunta şi moartea, simbol al
trecerii timpului şi laitmotivul din versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin
intermediul unei metafore: „casa amintirii”, spaţiul rememorării
nostalgice a trecutului. Aceste prime versuri reprezintă un pastel în
care este descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri.
Elementele asociate casei „obloane”, „poartă”, „zăvor”, versul
„Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră
plopii” sugerează trecerea timpului, degradarea elementelor survenită
odată cu trecerea timpului; se conturează astfel o imagine a unui loc
pustiu şi părăsit, dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat,
izolat, accesibil numai urmaşului care poate reînvia trecutul în
amintire.
Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume mitologic
Caliopy (muza poeziei şi a elocinţei în mitologia greacă).
Urmează o zonă narativ-epică unde se poate urmări întâlnirea
bunicilor, îndrăgostiţii de altădată. Totul se desfăşoară respectând un
ceremonial. Bunicul aşteaptă sosirea berlinei din care coboară tânăra
„în largă crinolină”. Prezenţa berlinei accentuează imaginea trecutului.
Bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul
clopotului însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi. Aceştia par că vor
să conserve momentele, dar trecerea timpului a afectat până şi
această atmosferă de basm. Meditaţia poetică, tonalitatea elegiacă
evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin
iubire. Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată în versul
următor de revenirea la realitatea timpului care trece ireversibil: „De
mult e mort bunicul, bunica e bătrână”, portretele fiind singurele care
păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor(„Ce straniu lucru:
vremea! – Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele
portrete.”)
Prin intermediul unei comparaţii se realizează o paralelă trecut-prezent
şi se face trecerea la planul prezentului: „Ca ieri sosi bunica...şi vii
acuma tu”. Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor.
Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară acum din trăsură, iar
îndrăgostitul îi recită poeme simboliste. Din portretul fizic al iubitei se
reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de
peruzea”, acum „ochi de ametist”.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor
şi sugerează repetabilitatea existenţei umane, iar versul final
accentuează trecerea iremediabilă a timpului („De nuntă sau de
moarte, în turnul vechi din sat”).
Muzicalitatea e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima
împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe, de motivul
clopotului care este un posibil refren cât si de numele cu sonoritate din
secolul al XIX-lea (Eliad, Le lac, Sburătorul) şi moderne de la începutul
secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună)
La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul
trecut şi planul prezent evocate în poezie. Verbele la timpul prezent fie
ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii”, „calci”) fie
însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te recunoşti”).
Verbele la perfectul simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a reda
rapiditatea gesturilor.
O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi
regionale în evocarea trecutului: „haiduc”, „poteră”, „berlină”,
„crinolină”.
Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizează
paralelismul, simetria, antiteza, iar dintre figurile de stil se foloseşte cu
precădere metafora: „casa amintirii”, „ochi de peruzea”, „ochi de
ametist” şi comparaţia care susţine ideea ciclicităţii („Ca ieri sosi
bunica ...şi vii acuma tu”).
În concluzie, prin tematică - amintirea trecutului, evocarea copilăriei,
ciclicitate, simetria poveştilor şi tonalitatea elegiacă poezia „Aci sosi pe
vremuri” aparţine liricii tradiţionaliste.