Sunteți pe pagina 1din 3

Ion Minulescu al posteritatii

Cu Ion Minulescu a disparut o figura foarte vie a miscarii noastre literare, un temperament original, amestec de boem si tandi, purtator de steag al tendintelor de innoire in lirica romaneasca, dupa Macedonski, dupa Mircea Demetriad, Stefan Petica si Iuliu Savescu, inaintasii carora le-a adus uneori omagiul sau. Nimeni din cati l-au cunoscut, l-au auzit citindu-si versurile pe scenele pe care aparea cu placere, sau numai l-au vazut trecand infasurat in marile lui saluri colorate, nu vor putea uita pe artistul independent in persoana caruia s-au concentrat timp de aproape patru decenii lozincile modernismului literar; monologul lui exploziv, facut din verva paradoxala si cinica, va lipsi de aici inainte acelora care se obisnuisera sa vada in el un camarad sau un inaintas. Formula lui literara si umana era aproape in intregime constituita curand dupa anul 1900, cand, in urma celor cativa ani de petrecere la Paris, gustul sau fusese definitiv cucerit de poetii simbolisti si de acei versificatori in acelasi timp rafinati si populari, de tipul unui Jehan Rictus sau Aristide Bruant care, in fiecare seara, risipeau spiritul lor scanteietor in renumitele taverne literare ale Metropolei la Chat noir, sau la Noctambule. Cand Minulescu se inapoiaza in tara si dupa inceputuri gazetaresti in capitala accepta un post administrativ la Constanta, literatura noastra era puternic stapanita de semanatorism. Era o vreme de preocupari sociale si nationale, asa incat jocul lui literar si firea sa diletanta trebuiau neaparat sa trezeasca rezerve. Revistele literare isi tin la inceput usile inchise pentru el, si poetului ii placea sa-si aminteasca, pana in anii lui din urma, de chipul cum a izbutit sa-si introduca versurile in Viata literara a lui Ilarie Chendi si sa-si castige admiratia directorului, consimtand numai sa-si transcrie bucatile in versuri regulate. La inceputurile sale Minulescu n-a dispretuit figuratia solemna, atitudinile pontificale, gesturile largi. In 1908, cand apar Romantele pentru mai tarziu, poetul se infatiseaza pe sine ca un reprezentant al artei viitoare, batand poarta celor care dorm, afisand, impreuna cu crezul unei revolte care anunta moartea zeilor, un erotism aprins si fara iluzii. In atmosfera mai mult rurala a poeziei noastre de atunci, si chiar de mai tarziu, el izbuteste sa impuna figura unui poet urban, atat prin motivele pe care le imprumuta uneori peisajului orasenesc, cat si prin starile de spirit pe care el le cultiva cu o preferinta pe care o autoriza precedentul si exemplul asa-zisilor poeti decadenti ai Frantei: un Baudelaire, un Verlaine, un Jules Laforgue, si un Tristan Corbire- zeii lui tutelari. Erotismul lui se asociaza cu un sentiment funebru al vietii, astef ca acestui om robust si jovial i se prezinta necontenit comparatia funerara si obsesia mortii. La Constanta, Minulescu descoperise marea si el devine primul cantaret al ei in literatura noastra, al unei mari care nu este insa cadrul unei forme locale de viata, ca la scriitorii veniti ceva mai tarziu, un Ion Pillat sau Emanoil Bucuta, ci marea ca un drum catre necunoscut, capabila sa cuprinda reveria si dorul nedefinit si vrednica a fi iubita de poeti tocmai pentru aceasta insusire. Pana tarziu, cand poetul devine glosatorul propriei sale productii mai vechi, intercaland in bucatile de acum versurile sale de altadata si comemorand evenimentul inspiratiilor sale trecute, motivul marii revine necontenit in poezia sa si determina unele din accentele sale cele mai izbutite. De la inceput Minulescu se comporta ca sef de scoala al scolii simboliste. Unele din primele sale poeme sunt adevarate manifeste, si, creatia sprijinind teoria, el intrebuinteaza, sau crede a intrebuinta, principalele tehnici ale acestei scoli literare: versul liber, simbolul, sugestia, corespondentele. Indraznelile formei sale sunt deopotriva cu acele ale continuturilor lui, ambele stand la originea impotrivirilor pe care le va fi incercat la debuturile sale, dar pe care el le exagera, daca ne gandim ca nu numai succesul, dar chiar popularitatea i-au venit fara prea mare intarziere.

Astazi, cand incepe posteritatea lui Ion Minulescu, putem judeca mai bine masura inovatiilor lui si putem determina cu mai multa precizie felul sunetului pe care l-a introdus in concertul literar al vremii. Se cuvine deci sa spunem ca multe din noutatile lui Minulescu au fost mai degraba aparente. Astfel, in primul rand, renumitul lui vers liber, care, prin neregularitatea-i grafica, a lucrat ca un puternic motiv nu numai al neincrederii, dar si al interesului cu care i s-a raspuns, un interes la care au colaborat deopotriva cohortele imitatorilor entuziasti, ca si parodiile numerosilor umoristi. Renumitul vers liber a lui Minulescu n-a fost insa niciodata liber cu adevarat. El n-a fost decat produsul fragmentarii unor versuri regulate in acord cu toate cerintele prozodiei clasice, asa incat Ilarie Chendi avea oarecum dreptate sa ceara reintegrarea lor in configuratiile traditionale. Cand versul liber a aparut mai intai in literatura, cu un Walt Whitman sau cu poetii simbolisti ai Frantei, lucrul a fost resimtit in adevar ca o mare noutate. Pentru intaia oara muzicalitatea poetica nu mai era constransa sa se adapteze unor tipare generale si obiective, ci era lasata sa se manifeste neincatusat, urmand ritmul insusi in care se dezvolta starile interioare ale poetului. Este evident insa ca nimic din toate acestea nu se poate semnala in versurile lui Minulescu, asa ca sta la indemana oricui sa recompuna doua sau trei versuri ale poetului intr-un vers regulat, raspunzand prin rima lui finala unui vers anterior sau altor doua sau trei fragmente anterioare de vers. Exercitul a fost uneori facut si el nu merita a fi reluat pentru demonstratii cu totul elementare. Aparentele libertati ale versificatiei lui Minulescu nu erau altceva decat un mod de notare, cum ar putea fi intrebuintat, de pilda, intr-o clasa de declamatie o simpla modalitate de transcriere menita sa accentueze pauzele si sa se izoleze anumite cuvinte sau membre ale frazei pentru a le conferi relieful lor propriu. Nu vom spune deci ca neregulata transcriere grafica a versurilor lui Minulescu, de care s-a legat prima impresie trezita de ele, a fost produsul unui procedeu arbitrar menit sa izbeasca atentia si poate sa scandalizeze, un simplu joc de virtuozitate cum a fost acela care, mai tarziu, l-a facut in Strofe pentru elementele naturii sa-si transcrie versurile in randuri continue, dupa modelul lui Paul Fort. Fragmentarea versului raspundea felului propriu al poeziei sale facuta nu pentru a fi parcursa cu ochii sau murmurata in singuratate, ci pentru a fi citita cu glas tare, declamata si judecata, asa cum o facea poetul insusi pe scenele unde cucerea tunetele de aplauze ale ascultatorilor. A fost Minulescu un poet simbolist? Desigur, din practica poeziei simboliste a Apusului el a imprumutat mai multe din tehnicile apropiate. Intentia sa evidenta nu este sa exprime limpede si complet, ci sa sugereze. De aici deprinderea de a transforma unele cuvinte in simboluri hipostazandu-le prin majusculare si acordandu-le parca un inteles mai bogat si mai misterios decat acel obisnuit, ca atunci cand evoca Albastrul, Aureolele, Marele Poem, Trecutul, Nimicul, Perpetuarea, Inceputurile,Sfarsiturile, Defunctele Durerii, ba chiar Iubirea topita-n Albastrul ceresc, supremul de-a pururi si eternul de atatea ori. Din aceeasi inclinatie de a insinua o impresie nedeterminata provine vasta toponimie pe care a primit-o in poezia sa, cititorului putandu-i-se intampla sa viseze, tocmai fiindca isi reprezinta atat de putin taramurile indepartate ale Antilelor, ale Spaniei cu Xeres, Estramadura si Alicante, ale Golfului de Aden, ale Babilonului si ale Ninivei, ale Siracuzei, Cytherei, Lesbosului si Corintului cand nu este Boston, New York si Norfolk. Totul i se prezinta poetului in grupuri trinare: trei corabii pornesc pentru el catre largul zarii si alte trei putrezesc de o vesnicie in rada portului; o calatoare lasa sa-i pice trei lacrimi reci, si poetul isi propune sa-i adreseze trei romante, trei ode, trei elegii si trei sonete, sau sa-i aduca in dar trei smaralde, trei perle si rei rubine etc. Cantaretul isi da aerul ca sesizeaza in numarul trei un inteles adanc, inaccesibil multimii: fiinca nu-i in lume nimeni sa-nteleaga simbolul Trioletului. Vechiul numar mistic nu este in realitate pentru Minulescu decat o mica floare decorativa sau o emblema menita sa distinga fabricatia proprie.

Tot tehnicii sugestiei ii apartine si forma interogativa de care poetul, mai cu seama in prima lui maniera, a uzat si chiar a abuzat, poemele sale constituindu-se dintr-o serie de intrebari nostalgice, al caror raspuns nedefinit urmeaza sa se constituie abia in imaginatia cititorului. Daca insa, facand abstractie de toate aceste mijloace ale manierei minulesciene, ne intrebam daca poetul a manifestat vreodata o adevarata conceptie simbolista a poeziei, raspunsul nu mi se pare ca poate fi dat in sens pozitiv. Caci, fara indoiala, ca poarta la care bate poetul, sau cheia care i-a cazut din turn nu sunt simboluri, ci alegorii, conceptii notionale mai mult sau mai putin limpezi, folosind pentru a se exprima obiecte din lumea sensibila, asociate cu ele printr-o legatura exterioara si factice. Adevarata poezie simbolista a fost o forma a liricii indirecte, un mod al poetului liric de a se exprima printr-un mediu de aparente obiective, sau cel putin printr-o impresie mijlocita primita de la lucruri. Simbolismul a insemnat, prin aceasta indrumare a lui, un gest al rezervei si discretiei lirice, un pas catre intimitatea mai adanca a constiintei, o reactie antiretorica. Prens lloquence et tords-lui le cou, sfatuia Verlaine pe tinerii lui contemporani. N-a existat insa un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu. Sub invelisul manierelor lui simboliste, adevarata fire a poeziei sale ni se dezvaluie abia atunci cand o intelegem ca pe o forma nu numai a limbii vorbite, dar a limbii declamate. De aici porneste, impreuna cu muzicalitatea ei contagioasa, toleranta ei pentru locurile comune ale limbajului, enumeratiile si amplificarile ei retorice, multimea interjectiilor si antitezelor ei, forma ei adresata. Desigur nimeni nu poate tagadui marele dar verbal al lui Minulescu. Verva, miscarea, dinamismul discursului au fost insusirile care au castigat pe cei mai multi dintre admiratorii lui. Inventivitatea lui lexicala, apoi puterea lui de a asocia cuvintele in raporturi noi, sau aceea de a gasi atribute inedite au fost cu mult mai modeste. Desi poetul a folosit din plin sectorul neologistic al limbii, subliniind aspectul neolatin al graiului nostru, peste tezaurul anexat de ultimii poeti eliadisti si de Macedonski el nu a adaugat mult mai mult. Fantezia sa verbala este apoi destul de limitata in directia conexiunii cuvintelor, limba sa multumindu-se cu atributul general si consacrat, ca in truditul pas, drumuri prafuite, ziduri mute, secularii castani, sfintele amintiri, caldele cuvinte, nimicurile scumpe, gheare inclestate, alba frunte, potecile pustii, intinsul fara de hotare, curtizana pala, buzele supte, urletul grozav etc. Relativa saracie a limbii lui Minulescu corespunde slabei aptitudini vizuale. Estetul care stia sa distinga lucrurile frumoase, dandiul care se imbraca cu un gust vestimentar atat de izbitor, prietenul pictorilor, carora le dedica mai multe din versurile sale, ne-a lasat putine pasteluri in adevar evocatoare. Cele mai multe din poemele lui Minulescu sunt construite pe schema dinamica a unuio gest verbal. O declaratie, o invocatie, o cerere, o intrebare alcatuiesc de cele mai multe ori cadrul mobil al compozitiilor sale. Cadrul acesta poetul il umple apoi cu enumerari sau variatii pe aceeasi tema, dupa procedeul amplificativ al oricarei retorici. In ultimele sale poeme nu mai intalnim nici enigmaticele alegorii ale tineretii, nici recuzita parnasiana si simbolista a parcurilor, statuilor si castelelor de care debuturile lui nu fusesera straine, nici atitudinile reprezentative ale unui mare revoltat. Poetul evoluase catre o inspiratie de un caracter mai intimist, miscata de imprejurari particulare, uneori de amanunte biografice, intr-o limba care nu dispretuia prozaismele vorbirii curente, totul strajuit de acel umor care, chiar cand aluneca spre facilitate, alcatuia farmecul personalitatii sale, cu atata rost in animarea miscarii noastre literare mai noi. Aceste poeme refac imaginea omeneasca a lui Minulescu, acum cand disparitia lui lipseste literatura actuala de o prezenta in adevar vie. Bibliografie Scriitori romani din secolul XX, Tudor Vianu

S-ar putea să vă placă și