CARACTERIZAREA LUI ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL − Metoda cubului

Descrieţi atmosfera de epocă (136) => ŞTEFAN

Se prezintă Evul Mediu moldovenesc al secolului al XVI-lea, cu ierarhia sa socială, în
care tiranul înfricoşător deţine puterea, iar gloata se supune şi se lasă manipulată.
Astfel, Moldova celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea devine un spaţiu
ficţional în care guvernează un despot, pentru care obişnuinţa de a ucide − la început,
pentru a se răzbuna − devine patimă şi plăcere.
Specifică epocii este şi vestimentaţia personajelor. Domniţa Ruxanda este prezentată
în capitolul doi: Peste zobonul de stofă aurită, purta un benișel de felendreș albastru
blănit cu samur, a căruia mînice atîrnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se
închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei
atîrna o salbă de multe șiruri de margaritar. Șlicul de samur, pus cam într-o parte,
era împodobit cu un surguci alb și sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei,
după moda de atuncea, se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. Alexandru
Lăpuşneanul se înfăţisează în faţa boierilor, în cadrul slujbei de la miropolie
îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta corona Paleologilor și peste dulama
poloneză de catifea roșie, avea cabanița turcească. Nici o armă nu avea alta decît un
mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă.
Întregul decor poartă o amprentă romantică conferită de cortul şi dumbrava de la
Tecuci, de palatul domnesc de la Iaşi, de Mitropolie şi de cetatea de scaun Hotin,
descrisă într-un cadru nocturn.
Culoarea locală este dată de prezentarea în amănunt a ospăţului domnesc, fiind
precizate atât elemente de gastronomie specifică vremii, cât şi piese de mobilier din
încăperea domnească. (În Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese încă moda
mîncărilor alese. Cel mai mare ospăț se cuprindea în cîteva feluri de bucate. După
borșul polonez, veneau mîncări grecești ferte cu verdețuri, care pluteau în unt; apoi
pilaful turcesc, și, în sfîrșit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii și șervetele erau de
filaliu țesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile și păharele erau de
argint. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin
de Odobești și de Cotnar și la spatele fieștecăruia boier dvorea cîte o slugă, care
dregea . Toate aceste slugi erau înarmate.)

Comparaţi trăsăturile lui Alexandru Lăpuşnenul cu cele ale Ruxandrei (73) =>
SILVIA
Tot un elemet de cod romantic este reprezentat de prezentarea în antiteză a
sângerosului despot şi a angelicei sale soţii, domniţa Ruxanda. Dacă Alexandru
Lăpuşnenul este prezentat ca un titan cu sânge pângărit, înfricoşător şi urât de toţi,
Ruxanda este întruchiparea delicateţei şi a frumuseţii. (Figura ei avea acea frumuseță
care făcea odinioară vestite pre femeile României și care se găsește rar acum,
degenerînd cu amestecul națiilor străine. Ea însă era tristă și tînjitoare, ca floarea
espusă arșiții soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească.)
În privinţa atrocităţilor pe care le săvârşeşte, Lăpuşneanul are o atitudine degajată,
bucurându-se de spectacolul crimelor (ochii-i scânteiară ca un fulger), în timp ce
domniţa Ruxanda este îngrozită: Întru vederea grozavii priveliști, ea slobozi un țipet
strașnic și leșină.

Asociaţi trăirile domnitorului cu cele ale Ruxandrei (72) => BIANCA

În Alexandru Lăpuşneanul primează instinctul animalic al răzbunării, acesta atrăgând
asupra sa ura, dar şi teama boierilor şi a poporului. Conflictele exterioare sunt
multiple. Dacă toate celelate personaje sunt îndepărtate de diabolicul caracter al
domnitorului, doamna Ruxanda pare că încearcă să se apropie de el pentru a-l înţelege,
dar, în schimb, este răsplătită cu leacul de frică. Astfel se poate face distincţia între
două poziţii antitetice: cel care înspăimântă şi cel înspăimântat.

Analizează stările de spirit ale domnitorului după ce preia tronul (408) => TEDI
Conflictele sunt aranjate într-o succesiune care sugereaza o compozitie muzicală în
care alternează ritmurile (tempourile). Conflictul Lăpuşneanu - boieri este foarte alert
ca urmare a prezentării lui cu ajutorul naraţiunii şi dialogului; conflictul Lăpuşneanu -
doamna Ruxanda este mai lent, dată fiind utilizarea descrierii pentru nuanţarea
naraţiunii. De la un capitol la altul alterneaza conflictele şi tempourile ca într-o
compozitie armonizată clasic.
Autorul ne propune un personaj complex şi contradictoriu, ce pare plat (după
Forester), pentru că este construit cu o singură dominantă, aceea de a ucide. De fapt,
personajul ascunde o viaţă interioară bogată în care se întâlnesc cinicul, tiranul,
ambiţiosul, diplomatul, ipocritul, violentul, disimulatul, susceptibilul. Teama de a nu
fi din nou trădat şi dorinţa nemărturisită de a ajunge la gloria şi autoritatea înaintaşului
său, Ştefan cel Mare, îl fac să conceapă tot felul de pedepse. Treptat, dorinţa de
răzbunare devine plăcere sadică de a ucide, frica de a nu pierde tronul devine obsesie
ce-i întunecă raţiunea, iar suferinţa altora – prilej de satisfacţie.
Ca personaj romantic, este alcătuit din lumini şi umbre. Poate să fie generos, căci
recunoaşte calităţile unor vrăjmaşi pe care-i apreciază. Are momente de tandreţe, căci
îşi sărută şi îşi îmbrăţişează soţia, fiind cuceritor chiar, pentru ca, imediat, să devină
violent şi să treacă de la apelativul frumoasa mea doamnă la muiere nenorocită. În
prima domnie, fusese un voievod bun: Care s-au întors de la uşa mea făr să câştige
dreptate şi mângâiere?, dar, trădat, devine crud şi violent. Are demnitate, iar dorinţa
sa de a muri ca domn, nu ca monah, este o dovadă grăitoare în acest sens: Sunt domn!
Sunt Alexandru Vodă! va spune trufaş, dar demn. „Regizor” în spectacolul masacrului
pe care-l priveşte demenţial, domnitorul va rămâne doar un actor ce interpretează,
chinuitor, rolul celui ce învaţă să moară, într-un alt spectacol, regizat – de data aceasta
– de Spancioc şi Stroici, cu ajutorul mitropolitului. Considerat de unii critici psihopat
exploziv şi coleric (Gabriel Dimisianu) şi tiran şi fioros, crud şi lesne vărsător de
sânge (Eugen Lovinescu), dezechilibrat psihic (Liviu Leonte), domnitorul Alexandru
Lăpuşneanul este pus sub semnul destinului de către George Călinescu, ce afirma că
personajul este un damnat, osândit de provindenţă să verse sânge. În cazul acesta,
voievodul ar putea fi considerat personaj tragic, deoarece pare capabil să
conştientizeze sentimentul vinovăţiei pentru crimele comise, dar, om fiind, nu se
poate împotrivi sorţii. Tipul tiranului absolut, domnitorul va fi sancţionat cu moartea,
ca şi Moţoc, tipul intrigantului perfect.

Interpretarea evoluţiei personajului în literatura cultă (140) => TEDI

Un veritabil principe machiavelic autohton, Lăpuşneanul crede cu tărie în instaurarea
unui climat de teroare pentru o domnie fermă, frica fiind întreţinută de crime şi
schingiuiri nenumărate, demonstraţii ale puterii de decizie asupra vieţii şi a mortii pe
care numai domnitorul însuşi este în măsură să o exercite.
Astfel, pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga „AlexandruLăpuşneanu e alcătuit din
contraste mari: echitabil, necruţător, lucid (...) e un făţarnic ce nutreşte temeri mistice;
este eroul romantic închipuind pe tiran. Gabriel Dimisianu îl consideră un psihopat
exploziv şi coleric, (...) un tiran înzestrat cu puterea neroniană de a construi
spectacole apropierea de Nero, tiranul care a dat foc Romei, pentru a scăpa de creştini,
fiind explicabilă şi prin fapte asemănătoare, căci Lăpuşneanul a dat foc cetăţilor
Moldovei, în afară de Hotin, pentru a scăpa detrădători ce urzeau comploturi şi aţâţau
revolte care locuiau în acestea.
Lăpuşneanul: între tiranie şi damnare (106) => MARIA
Pe Lăpușneanul, Eugen Lovinescu îl numeşte tiran şi fioros, crunt şi lesne vărsător de
sânge, pe când George Călinescu îl consideră damnat, osândit de providenţă să verse
sânge, un monstru moral dotat cu o melancolie sangvinară, colorată cu mizantropie.
Deci, domnia lui Lăpușneanul este pusă în discuție atât ca un rău necesar, o pedeapsă
divină a omenirii nelegiuite, cât și sub semnul unei brutalități intrinsece a unui tiran
conștient. Antieroul damnat devine, astfel, personajul romantic cu accepții divine, al
cărui scop nu este de conceput norodului proşti, dar mulţi, pe când tiranul rămâne sub
ipostaza principelui machiavelic, care folosește înfricoșarea ca pe un factor de
manipulare.