Comentarii

• „Aflai atunci că în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era — cuvânt. Cuvântul meu
nu semăna cu nimic. Nici măcar cu o stângace dibuire pe la marginile sunetului, cu atât mai puţin
cu o prefigurare a unei rostiri articulate.” Teacă Maria

Secvența citată creionează ambiguitatea începutului vieții autorului, fiind prezentată lipsa
cuvântului din cei primii patru ani de viață ai acestuia („cuvântul meu nu era — cuvânt”). Linia de
pauză din cadrul citatului marchează ezitarea autorului cu privire la acest aspect al propriei copilării, o
oarecare urmă de îngrijorare cu privire la separarea clară a copilului de societate.

Există posibilitatea ca aceasta șovăire să fi apărut din cauza propriei Mame, care exercită o presiune
continuă asupra minții autorului, pe vreme aceea încă fragedă („Aşa nu mai merge... Ne faci de
ruşine...”). Tranziția dintre tăcerea de care dă dovadă în incipitul vieții („muţenia mea plutea oarecum
în echivoc”) și vorbele spuse în fața Mamei sale este extrem abruptă, creânduse o discrepanță între
copilul „întârziat” și cel care stă în prima bancă timp de un an, la școala din Sebeș; între personajul din
incipitul cărții si autor.

Scena în care scriitorul își spune primele cuvintele se află sub semnul profanului, copilul inocent
„ținându-și mâna, ruşinat, peste ochi, şi vorbind.” Cuvântul este, astfel, privit ca un simbol al vulgarului,
gândul devenind faptul cel mai de preț al omului. Izolarea de mediul pângărit al societății reprezintă
detașarea de cele lumești pe care și religiosul o consideră o valoare.

• „Cîteva luni mai tîrziu mă înfiinţam ca să ţin locul unei amintiri, înfiinţarea mea a fost însă o
dezamăgire, căci cu masca mea bătrînicioasă nu puteam în nici un fel să suplinesc surîsul unei
făpturi de vis.” Bațu Marco

Secvența înfățișează împrejurările macabre în care autorul a fost născut, moartea surorii sale mai
mari fiind un blestem aruncat asupra inocentului copil cu mult înaintea așa-zisei „înființări” ale
acestuia. Discrepanța conturată între cei doi infanți este una clară, menită să reliefeze opinia
descurajatoare pe care autorul o are despre sine, dar și dragostea și admirația profunde pe care acesta
le nutrește pentru sora sa, o persoană pe care a cunoscut-o doar din amintirile altora („Mi se povestea
de multe ori că Lelia a fost o făptură dulce, vioaie şi frumuşică (Mama în miniatură), o jucărie
însufleţită, a cărei cea mai mare bucurie era să facă «servicii» tuturora din casă: să aducă un pahar, un
prosop, să scoată o gheată de sub pat, şi pe urmă încă una, să te întrebe ce pofteşti, şi să surîdă.”)

• „Adevărat e, pe de altă parte, că muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în
toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări
şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decît la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de
cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi.” Spălățelu Silvia

Fragmentul citat evidențiază unicitatea de care autorul a dat dovadă în copilărie, el evitând cuvântul
în favoarea limbajului corporal, folosindu-și privirea pentru a se face înțeles („lumina cu care ochii mei
răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decît la alţi copii”). Abolind
stereotipul ce face legătura dintre vârsta la care copilul își spune primele cuvinte și capacitatea sa
mintală, el are performanțe școlare ridicate: stă un an întreg în prima bancă la școala din Sebeș, fiind
desemnat examinator al elevilor de către profesorul de latină. Tăcerea ce a dominat începutul vieții
autorului devine un preludiu al deschiderii spre revelație, astfel că de la prima sa frază („Bere este,
sodă nu-i şi zlotu’ l-am chiert," are o evoluție rapidă și extraordinară spre o afinitate față de literatură
și artă uimitoare.

• „N-am putut niciodată să-mi lămuresc suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea
detaşare de «logos» în cei dintâi patru ani ai copilăriei. Cu atât mai puţin acel sentiment de ruşinare,
ce m-a copleşit, când, constrîns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu mă cruţau, ale Mamei, am
ridicat mîna peste ochi, ca să-mi iau în folosinţă cuvintele.”

Citatul conturează viziunea autorului asupra începutului vieții sale, mai exact, a primilor patru ani
pe care i-a trăit in propria „muțenie”. El discuta „detaşarea de «logos»,” manifestată prin lipsa totală a
cuvântului, un fapt ce se consideră, în general, un semn al profanului. În opera lui Blaga, acesta este
văzut ca o virtute, făcându-se aluzie la abstinența socială de care poetul trebuie să dea dovadă.

De altfel, revelația de care a avut parte, „țineam mâna, ruşinat, peste ochi, şi vorbeam,” surprinde
vulgaritatea cuvântului rostit împreună cu toate variațiile sale, în contrast cu gândul și „lumina ochilor,”
care sunt dovezi ale purității umane. Rușinea ce-l stăpânește pe copil rezultă în urma unor extraordinare
frământări sufletești („după cine ştie ce noapte de zbucium, pe care am uitat-o acolo în viaţa fără de
grai”), iar el își rostește primele cuvinte, „aşa cum le culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase
de-un uz obştesc, dar fără de trunchierile sau stîlcirile, pe care oricine le-ar fi aşteptat de la un copil
încă nemuncit de nici un exerciţiu al uneltelor comunicative”.

Lipsa cuvântului, având o mare influență asupra vieții autorului, este prezentată drept „povestea
plină de penumbre a cuvîntului meu” ale cărei circumstanțe nici el nu le cunoaște („N-am putut
niciodată să-mi lămuresc suficient de convingător pentru mine însumi strania mea detaşare de „logos"
în cei dintîi patru ani ai copilăriei.”)

• „La rîndul meu, legam şi eu noi prietenii. Ştiam dinainte că vor fi scurte şi dureroase. Erau copii
destui prin casele pădurarilor, şi era mai ales o fetiţă de aceeaşi vîrstă cu mine în casa din fiica unui
gornic ungur. Nimic nu ne sta de-a curmezişul de a fi, cît era ziua de lungă, mai mult împreună.”
Bianca Giuroiu

În acest fragment, se evidențiază maturitatea gândirii lui Blaga de la o vârstă foarte fragedă,
conturată de capacitatea sa de observație a lumii ce îl înconjoară. Acesta intră totuși în jocul moral al
societății: “La rândul meu, legam și eu noi prietenii,” fiind totuși conștient de consecințele acestui fapt:
“Știam dinainte că vor fi scurte si dureroase.” Lexemul “destui” subliniază superficialitatea cu care
copilul privea aceste prietenii efemere, ele nereprezentând un aspect constant în viața lui. Ultima frază
reliefează modul în care ceilalți privesc prieteniile din copilărie ca fiind chiar “necesare”, lasându-i pe
 cei doi sa petreacă cât mai mult timp împreună, ignorând faptul că ei poate nu apreciau prezența
ceiluilalt atât de mult.

• „Ne lăsam negativul formelor în nămolul cald, unde descindeau uneori şi rîndunicile ca să mai ia
cîte-o gură de pămînt pentru cuiburile lor, şi gustam moliciunea ierbii mărunte cu goliciunea
tălpilor.” Tatu Ștefan

Secvența citată prefigurează legătura strânsă ce se formează între Blaga și Natură, existența
primordială a universului și tot odată elementul cu care ne aflăm într-o comuniune intimă dictată de
caracteristică și apartenență. Armonia ce destinde scena înfățișată este una de un calm aparte, motive
literare ce conturează o subtemă în opera memorialistică relevând admirația profundă pe care autorul o
simte pentru natural.

Liantul dintre scriitor și această entitate extraordinară se definitivează atunci când acesta își întoarce
ochiul sensibil al Creatorului asupra ei, inspirându-se din curioasele ei magii pentru a scrie poeme care
uimesc prin frumusețea lor artistică, prin imaginile pe care le induc. Asemănările pe care autorul le
conturează între ființa iubită și mecanismul natural atât de sălbatic și fermecător denotă o cumplită
cunoaștere, care își are rădăcinile într-o perioadă de uniune cu făptura cea fără de cuvânt, care doar
simte și arată.

• „Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvîntului. Urmele acelei tăceri iniţiale
le caut însă în zadar în amintire.” Tănase Teodora

Evocarea debutează cu un autoportret moral. Prima frază a cărții se referă tocmai la acest refuz al
logosului (“Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absențe a cuvîntului”, căruia maturul
încearca să îi găsească diverse explicații: prelungirea unei ,,stări embrionare dincolo de orice termen
normal”, ,,o nefirească luciditate”, care s-a așezat între el și cuvânt sau refuzul încăpățânat de a lua ,,în
primire chiar păcatul originar al neamului omenesc”. Poezia tăcerii a lui Lucian Blaga este prefigurată
în chip memorabil de celebra propoziție ce deschide scrierea autobiografică ,,Hronicul și cântecul
vârstelor”: ,,Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absențe cuvâtului”. Rememorându-și
primii ani ai vieții, Blaga a scos acest fapt real din limitele unui posibil accident biografic, dându-i
interpretari mitice: ,,Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal,
pentru că avea în vedere un urcuș nu tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vârât
cu efecte de anulare, între mine și cuvânt.” După luarea în stăpânire a cuvintelor, spontana și
miraculoasa, aceeași tăcere de ,,lebadă” îl va însoți toată viața, sugerând întoarcerea către o realitate
ontică, mai fascinantă decât orice tentative a contingentului, a lumii concrete. Mitul tăcerii întoarce
cunoașterea către punctul originar al lumii, Lucian Blaga fiind nevoit din când în când, ,,să se întoarcă
spre sine, să asculte sunetele adâncurilor” (Ion Balu). Tăcerea devine astfel germinativă, matca
originară a oricarei lirici, așa cum tăcerea primordiala a precedat orice act de creație, inclusiv creația
divină.

Editor: Teacă Maria <3