Tipuri de lirism în poezia eminesciană

Poezia eminesciană, parcursă în diacronia ei, oferă cititorului o paletă largă de teme şi forme
de lirism impregnate de subiectivitate sau, mai bine zis, de un monolog confesiv ori afectiv,
deseori disimulat, camuflat ori voalat prin intermediul unui personaj liric, ori de obiectivitate sau
de o atitudine gnomică cu valoare generică, de reflexivitate sau de o atitudine meditativă şi, nu în
cele din urmă, de un vizionarism care ia deseori formele unui lirism satiric, prin care afectivitatea
se manifestă pătimaş.
La o lectură mai adâncă a poeziilor eminesciene, observăm că poetul modulează cuvintele şi
formele lirice atât în funcţie de stările sale intime, sufleteşti, cât şi de contextele social, istoric,
politic, cultural din a căror prozaism se inspiră. Parcurcând astfel poezia lui Eminescu, din
diferitele sale etape, avem de a face cu multiple faţete heteroclite de lirism, traversate de diverse
tonuri şi tonalităţi generate, la rândul lor, de interese variate pe care poetul le are.
În paginile care urmează, vom încerca să reperăm şi să descriem aceste tipuri de lirism
menţionate mai sus şi existente, deci, în poezia eminesciană, relevând în acelaşi timp tendinţele
care coexistă, chiar fuzionează de cele mai multe ori în cuprinsul unei singure partituri poetice.
Însă, pentru a surprinde mai bine aceste mostre diferite de lirism şi a arăta dinamica lor, vom
recurge la o analiză transversală a creaţiei lirice eminesciene, concentrându-ne, bineînţeles, pe
poeziile în care aceste ipostaze ale lirismului sunt mai pregnante.
Mircea Scarlat în „Cartea a treia” din „Istoria poeziei româneşti”, încercând să sistematizeze
ipostazele lirismului la Eminescu, observa că poezia eminesciană cuprinde toate tipurile de lirism
de factură romantică, începând cu poemele din tinereţe până la poemele scrise la maturitate1.
Lirismul reflexiv apare în poeziile lui Mihai Eminescu ca una din ipostazele cele mai
definitorii. Deşi în Scrisoarea III putem invoca prezenţa cultivării sarcasmului, a ironiei ori a
satirei cu puternice accente pamfletare, poezia este imaginea prin excelenţă a vizionarismului
redat prin imaginea „ochiului închis afară” care „înlăuntru se deşteaptă”. De remarcat este faptul
că, în cuprinsul acestei Scrisori, nicio secvenţă nu pare a fi gratuită, dimpotrivă ea devine
funcţională tocmai prin prisma construcţiei întregului poem ţesut în jurul unei idei principale pe
care poetul o susţine, şi anume importanţa trecutului istoric în înțelegerea culturii unui popor.
Întreaga orchestraţie a acestui poem este deosebit de bine dirijată de intenţia poetului de a-şi
extrage versurile din seva trecutului istoric. Facem un pas spre poemul nodal Epigonii şi amintim
în acest context bine-cunoscutele cuvintele ale lui Eminescu adresate lui Iacob Negruzzi prin
intermediul scrisorii care însoţeşte poemul mai înainte amintit: „Numai drept vorbind, spune
poetul, mama imaginilor, fantasia, mie-mi pare a fi o condiţiune ideală a poeziei, – pe cînd
reflecţiunea nu e decît scheletul, care-n opere de artă nici nu se vede. La unii predomină una, la
alţii alta; unirea amîndurora e perfecţiunea, purtătorul ei geniul”2. Tonul reflexiv şi ideea care
subzistă sunt evident în aceste cuvinte semnate de către Eminescu: poetul supune manifestările
afective şi forţa fanteziei unor presiuni datorate reflexivităţii preocupate de sens.

1
Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, Cartea a treia, Editura Minerva, 1984.
2
Din scrisoarea către I. C. Negruzzi, din 17 iunie 1870 http://www.mihaieminescu.eu/opere/amintiri_ despre_ emine
scu/iacob_negruzzi_amintiri_din_junimea_eminescu.html#.XQul7riYAQg
 Lirismul vizionar, reperabil de multe ori în creaţia eminesciană, dă cu precădere forţă lirică
Postumelor din tinereţe. Aşa cum subliniază deseori exegeţii operei lirice eminesciene, acest tip
de lirism este cel mai spectaculos şi cel mai durabil sub raport estetic. Poemul Memento mori
relevă, spre exemplu, latura meditativă a poetului şi predispoziţia sa de a reflecta şi de a propune
idei pline de sens. Această creaţie este expresia cea mai bună a încercării poetului de a creiona o
imagine sintetică a deşertăciunii şi căderii civilizaţiilor, nu înainte de a le descrie în detaliu, prin
căutarea principiului interior al fiecăreia şi al istoriei înseşi. Tot în acest registru, putem invoca
poemul Egipetul care nu mai conţine nimic din ideea ruinării civilizaţiilor, întrucît lipseşte
contextul decisiv în conturarea acestei idei, dar ,,rezistă tocmai prin forţa vizionară care reface
oniric un anumit spaţiu uman”.
Sugestii vizionare întâlnim de asemenea în tabloul dramatic Mureşanu. Cadrul expus
viziunii nu este lipsit de o anumită practică de factură romantică tradusă prin aşa-numitul cod
interpretativ: „O, munţii cu-a lor frunte gândindă-n nouri creţi,/ Când se-ncunun cu raze, ai zilei
sunt profeţi,/ Şi capete de geniu când ard, când se inspiră,/ Arderea lor arată la lumea ce-i
admiră/ Că ziua e aproape… [...]”. Aici, profetismul este fundamentat, oniric, nu raţional, cum se
întâmplă deseori în cazul lui Heliade Rădulescu. Apare aceeaşi idee a poetului capabil de
divinaţie, bazată pe forța entuziasmului – poartă spre aventurarea în universul imaginaţiei.
Povestea, apărută în 1869, este centrată pe un vizionarism de factură profetică fundamentat
pe plăcerea nedisimulată a contemplaţiei. In esența lor ontologică, trecutul şi viitorul și prezentul
sunt simultane, de aceea ele pot fi înţelese şi abordate împreună. Obstacolul care nu permite
accesul la percepţie este aproape materializat, concretizat: „Dar mult mai bine-mi place să rump
acea perdea/ Ce-ascunde Viitorul – Trecutul după ea”. Este privilegiul eului instaurator să
recreeze estetic un trecut care se refuză obstinat privirii. Datorită înzestrării speciale (ochiul
vizionar), Poesis are acces la o realitate-simulacru, care reia, numai pe linia unui vizionarism
mitic instrumentat estetic, coordonatele ontologice ale unui moment depăşit. Pe aceeași filieră,
amintim poemul La moartea lui Neamţu care traduce incapacitatea funcţiei cognitive de a
pătrunde certitudinile şi conţinuturile mai greu accesibile : „În zădar ne batem capul, triste firi
vizionare,/ Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,/ Potrivim şirul de gânduri pe-o
sistemă oarecare,/ Măsurăm maşina lumei cu acea măsurătoare/ Şi gândirile-s fantome, şi viaţa
este visˮ.
Un imaginar instrumentat oniric ori esoteric irupe în Basmul ce i l-aş spune, respectiv în
Mortua est. Eul liric apare în ambele poezii scăldat pare-se în lumea visului ori nocturnă de o
pace suverană, respectiv de o lumină. Viziunea realizată prin intermediul văzului, a privirii dă
naștere unei reverii romantice, distinctă de lumea visului. Notăm aici poemul Înger de pază,
apărut în 1871. Continuăm tot în această direcție subliniind de acesată dată prezența unui lirism
vizionar în Miradoniz.Văzul suveran din această creație este amplificat de multitutinea
hiperbolelor și a imaginilor mitice care, luate împreună, creează impresia construcției unei utopii:
„O vale cât o ţară e grădina/ Castelului Miradoniz./ Iar în castel de treci prin colonade,/ Dai de
înalte hale cu plafondul/ Lor negru strălucit şi cu păduri/ De flori. [...]”.
Tabloul dramatic într-un act Andrei Mureşan se înscrie și el de asemenea în acest tip lirism
vizionar, dacă este să amintim de profeţia legată de destinul excepţional al unei seminţii alese,
descendente din cea dacică. Acest tablou parcă se prelungește cumva, prin poemul La moartea
lui Eliade care aduce în prim-plan figuri profetice precum ce a lui Soter: „Şi sufletul lui mare,
adânc şi îndrăzneţ,/ Prevede că din sânul pierdutului popor/ E viitorul lumii şi-al ei mântuitorˮ.
Reveria este deseori starea care poate îndulci privirea rece, obiectivă, vizionară a lumii
exterioare. De altfel, I. Negoiţescu sublinia că structura dihotomiilor real-imaginar, vis-realitate,
reverie-vizionarism obiectiv care apar deseori la Eminescu, este „cea mai importantă construcţie
lirică a literaturii noastreˮ.
În Strigoii, eul creator instrumentează o viziune cu caracter magic; privirea lui Arald este
zguduită de mixtura fantastică de elemente dezlănţuite, care se ordonează într-o formă.
Rugăciunea unui dac este expresia unei viziunii totalizatoare, așa cum nota Rosa del Conte:
„Măreţia lui (a Divinului, n. n.) dă fiori, atunci când spiritul contemplă puterea Demiurgului în
nemişcarea absolută, în absenţa pură a nefiinţei, faţă de care cuvântul lui Eminescu, solemn
precum acela al unui profet biblic, ne comunică spaima religioasă […]ˮ. Imaginarul eminescian
este, aici, extrem de puternic, iar succesiunea imaginilor generează un spaţiu vizionar practic de
necircumscris. Ioana Em. Petrescu subliniază că viziunea eminesciană este grefată pe scenarii
mitice de ființare a lumii, împrumutate din mitologiile chineză şi japoneză.
Primul vers din Scrisoarea III declanşează întregul proces vizionar, pe care îl subordonează
unei vederi totalizatoare, cu funcţie panoramică. Ascensiunea celestă a sultanului poate fi
relaţionată cu celebra înălţare a profetului Mahomed şi viziunea subsecventă acesteia,
contemplarea mistică a gloriei divine: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă./ Vede cum
din ceriuri luna lunecă şi se coboară/ Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară/ […]/ Iar
din inima lui simte un copac cum că răsare,/ Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,/
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte [...]ˮ.
În sfârşit, Luceafărul creditează ideea potrivit căreia contactul dintre planul lumesc şi cel
celest se realizează prin privire. Vederile trebuie să fie compatibile, în caz contrar ele capătă
valențe distructive în rândul muritorilor.
Eminescu demonstrează o abilitate extraordinară de a se sincroniza caracteristicilor
vizionarismului european, de a explora și a exploata mai precis imaginarul mitic din perspectivă
vizionară.
Lirismul satiric eminescian țintește aproape toate laturile existenţei sociale: de vitalizare a
tineretului prin desfrâu şi idealuri (Juni corupţi), scepticismul, superficialitatea şi impostura
(Epigonii), imitaţia snoabă (Ai noştri tineri), corupţia, demagogia (Scrisoarea III).
Cum se ştie, partea a doua a poemului Scrisoare III este o satiră: scrisoarea fiului trimisă
domniţei se converteşte în final într-un aspru rechizitoriu la adresa contemporanilor. Liberalii
devin caricatura unei lumi în descompunere, coborând idealul eroic la nivelul grotesc al unei
imitaţii fără talent. Ritmului cosmic al naturii, tradus de pastelul nocturn după momentul bătăliei,
i se contrapune aici un ritm alert, alimentat de invective şi injurii în cascadă. Schimbări bruşte de
imagini, de registre temporale şi, mai ales, de vocabular poetic şi de ritm prozodic, dau finalului
acestui poem statutul unui pamflet liric. Eminescu a fuzionat exemplar modelul epistolar cu cel
al satirei, prin care scrisoarea devine o specie hibridă, un amestec de elemente satirice şi
meditaţii epistolare.
Viziunea satirică este prezentată în acele poezii în care romantismul lui Eminescu s-a
manifestat în latura lui activă, protestatară, titaniană. În creaţia sa literară, poetul a înlăturat tot ce
era legat de persoana sa, ridicându-se la observaţii obiective, de semnificaţii generale. Aceasta
face ca satira eminesciană să se înscrie în rândul permanenţelor artistice, să poată fi citită
totdeauna cu interes nu numai pentru caracterul ei istoric, dar şi pentru adevărurile indiscutabile
asupra umanităţii, sub aspect moral pe care le conţine. Ioanei Em. Petrescu afirma că poezia lui
Eminescu, îndeosebi satira, se naşte învingând limbajul. Satira eminesciană promovează o
retorică angajată în sfera publică, aşadar profană, atribute care contravin spiritului proiectat în
paradigma romantică prin aplecarea spre sublim, idealizare şi interiorizare a lumii. Ea cuprinde
un vast spectru de oglinzi ce reflectă o lume măruntă prin preocupările sale profane, care a fost
supusă unui fenomen ce a cauzat o fisură , o dizlocare de la valorile genuine, devenind ridicolă şi
„rece”, o simplă „motănime”, difuzii ce converg într-un punct central, reprezentat de poezia ce
devine construct pur al limbajului falsificat şi falsificator, care se limitează la a-şi exercita doar
funcţia superficiala asumată de limbaj în general, şi anume aceea de a seduce şi
impresiona.Incongruenţele existenţei sociale cu percepţia şi sensibilitatea poetului asupra menirii
poeziei sînt sancţionate prin satire care amendează atitudinea tineretului predispus la desfrîu şi o
ignorare a idealurilor genuine (Junii corupţi); superficialitatea şi impostura sînt relevate în
Epigonii; condiţia savantului şi a artistului într-o societate degradată (Scrisoarea I şi Scrisoarea
III); lipsa unei concepţii înalte şi edificatoare asupra artei (Criticilor mei).
În Sonet satiric, structura limbajului este într-atît de modificată încît afectează, în sens
figurat desigur şi corporalitatea creatorului: „Pişcată-ţi este mîna ta de streche/ De mişti în veci
condeiul pe hîrtie”;
În Icoană şi privaz, ironia este coordonata definitorie care traversează întreaga structură a
satirei în care societatea e coruptă în manifestările ei fenomenale. Poetul ironizează propria stare
în care a ajuns să se complacă: „Şi am visat odată să fiu poet [...] Voit-am a mea limbă să fie ca
un rîu/ D-eternă mîngîiere”. Prin intermediul combinațiilor şi a interferenţelor lingvistice vizibile
în satire ca Pustnicul, „Sala-mbrăcată cu-atlas alb ca neaua/Cusut cu foi şi roze vişinii/şi ceruită
strălucea podeaua”; sau Cugetările sărmanului Dionis„ Au ieşit la promendă–ce petrecere
gentilă!/Ploşniţa ceea-i bătrînă, cuvios în mers păşeşte”.
Lirismul confesiv este, conform afirmaţiilor unor exegeţi ai creaţiei eminesciane,
nedefinitoriu pentru Eminescu. Cu toate acestea, poezia lui Eminescu pare, şi prin faptul că
aparţine romantismului, foarte încărcată emoţional. Se poate constata însă că şi confesiunea, care
ar presupune sinceritatea nemediată a trăirilor, se supune reflexivităţii prin intermediul
obiectivării sinelui. Poetul a apelat la voci lirice, la epic, la alegorie şi, nu o dată, la tehnici
descriptive sau la poemul spectacol. Tudor Vianu, în cartea sa3 despre Eminescu, preia de la un
estetician german, Scherrer, disocierea între o lirică a eului, una a măştilor şi una a rolurilor,
aplicând-o creaţiei eminesciene. În fond, la Eminescu, această obiectivare a emoţiei şi a fanteziei
pusă pe seama unui personaj liric se face foarte frecvent. Acest lucru favorizează interpretarea lui
Nicolae Manolescu, care susţine că în Luceafărul nu trebuie identificat doar Hyperion, ci toate
celelalte personaje care sînt ipostaze ale lui, „voci lirice ale poetului”. Oricum, trăirile poetului se
ipostaziază în trăirile unor eroi lirici, cu care Eminescu se identifică într-o anumită măsură. Un
exemplu elocvent este Rugăciunea unui dac, unde, în afara titlului, nimic altceva nu ne-ar putea
atrage atenţia asupra faptului că discursul nu e al poetului, ci al unui personaj (cu care poetul se
identifică). La fel stau lucrurile cu foarte multe alte texte. Oda în metru antic era iniţial o odă
închinată lui Napoleon, discursul ca atare aparţinîndu-i acestuia. Mai am un singur dor, reiese
din variante, era confesiunea unui dac, devenit personaj liric.
Confesiune directă s-ar putea spune că nu există nici măcar în poezia de dragoste,
întrucît şi aici (în Dorinţa, de exemplu) e construit un personaj liric care poate fi încadrat în
categoria demonului cu puteri recuperatoare. Oricum, este limpede că Eminescu încearcă să fugă
de expresia nudă a propriilor sentimente, încearcă să evite tentaţia romantică a confesiunii, trăind
în acelaşi timp tentaţia subiectivităţii şi imposibilitatea evitării ei.
Lirismul obiectiv sau gnomic (care este preponderent) este pândit de pericolul
discursivităţii, impersonal, neconfesiv. Mircea Scarlat afirma: „În practica artistică a fost

3
Tudor Vianu, Poesia luI Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930.
abandonată de mult convenţia clasicizantă ilustrată de Eminescu, dar poezia lui continuă să
fascineze”.4
Poezia Glossa a lui Mihai Eminescu, deși este încadrabilă mai multor tipuri de lirism,
este o poezie, în cea mai mare măsură, gnomică, întrucât conţine maxime, sentinţe, sfaturi
morale; maxima este un enunţ concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită, fiind
sinonimă cu aforism, sentinţă. Glossa este expresia gnomică a unei „amărăciuni” superioare, a
spiritului suficient sieşi, dar mai ales este măsura clasicismului poetului care atinge cel mai înalt
rafinament poetic. Cugetarea filosofică se vădeşte în tonul sentenţios al versurilor conţinând
adevăruri verficate, deci incontestabile, în consecvenţa gândului şi a conceptului, în echilibrul
dobândit prin respectul faţă de asemenea adevăruri (pe care versificaţia il potenţează).
Tendinta de obiectivitate a poetului, prin folosirea pronumelui „tu” impersonal,
nedefinit („Tu te întreabă şi socoate”, „Tu rămâi la toate rece”) implică o generalizare a
concluziilor etice şi cognitive şi menţine trează luciditatea omului în faţa strâmbului mecanism al
lumii. Ideea că nici o iluzie n-are sens („Amagit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă”) ,
deoarece eterrnitatea individului nu există, este enunțată lapidar: „Ce e val ca valul trece”.
Comparaţia plasticizează universalitatea trecerii, a curgerii, a efemerului şi derizoriului, în raport
cu eternitatea. După unii exegeţi, Glossa poate fi considerată o replică antinomică la Oda (in
metru antic). Sfâşierii lăuntrice, arderii totale din Oda (in metru antic) i se propune în Glossa o
filosofie a dăinuirii, a permanenţei; zbuciumului de acolo îi corespunde aici o linişte apolinică,
demiurgă; spectacolului interior – aproape expresionist – de acolo îi replică în Glossa o lume
exterioară a măştilor şi a teatrului vieţii. Tragicului din Oda (in metru antic) i se opune ironicul
de aici.
E de la sine înţeles că aceste tipuri de lirism nu se manifestă separat, net, tranşant, pe
teritoriul unei singure poezii. Poeziile lui Eminescu nu pot intra în grile caracterologice,
limitative, dacă este să ne referim la tipurile de lirism reperabile în conţinuturile lor. O poezie,
aşa cum am încercat să arătăm în lucrarea de faţă poate fi expresia unuia sau a mai multor tipuri
de lirism. Demersul eului producător este unul cât se poate de elaborat, dinamic, de aceea faţetele
lirismului sunt diverse. Cert este că această paletă largă de lirism nu face decât să dea plus
valoare creației eminesciene.

Bibliografie

Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, Cartea a treia, Editura Minerva, 1984.
Scrisoarea către I. C. Negruzzi, din 17 iunie 1870 http://www.mihaieminescu.eu/opere/amintiri_ despre_
emine scu/iacob_negruzzi_amintiri_din_junimea_eminescu.html#.XQul7riYAQg
Tudor Vianu, Poesia luI Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930.
Ioana Em. Petrescu,

4
Mircea Scarlat, op. cit., p. 134.