Pașoptism. Dacia literară.

„Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma

Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice
epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, de militare pentru realizarea Unirii. Este
perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră.
Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera
aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism,
clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.
Paşoptismul este o ideologie literară în care pot fi observate trăsături ca: mesianism cultural şi
revoluţionar, spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional,
conştiinţă civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a
entuziasmului şi a trezirii la acţiune. Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici,
numită de posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii culturale românești fiind o
perioadă de tranziţie.
Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o intenţionalitate estetică a
scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această perioadă, când se
petrece şi transformarea autorului în scriitor. În 1830, Ion Heliade Rădulescu îndemna în publicația sa
„Curierul românesc” la o preocupare mai intensă pentru scris, iar vorbele sale „Scrieți, băieți, orice, numai
scrieți!” au declanșat un val de traduceri, care vor fi combătute peste un deceniu de Mihail Kogălniceanu în
revista „Dacia literară” pe care o scoate la Iași, începând cu ianuarie 1840.
„Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. [...]
Traducerile însă nu fac o literatură." afirmă Kogălniceanu în „Introducţie” la „Dacia literară”, în 1840.
Articol-program al romantismului românesc, „Introducția” se axează pe evidenţierea necesităţii de realizare
a unei literaturi naţionale originale şi pune în mişcare o schemă de idei generale: lupta împotriva
traducerilor, pomovarea unor teme cu specific național precum natura, istoria și folclorul, critica obiectivă
(„Vom critica cartea, iar nu persoana”, „critica noastră va fi nepărtinitoare”) și unitatea culturală prin
publicarea scriitorilor români din toate țările române.
Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european şi parcurge un drum sinuos,
scriitorii români ai epocii asimilând rapid manifestul romantismului francez şi aplicând principiile acestuia,
cu particularităţile curentului naţional-popular de la revista „Dacia literară”.
Nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este publicată în revista „Dacia
literară”, primul număr din 31 ianuarie 1840 și se înscrie în ideologia pașoptistă, și evident romantică, prin
tema istorică valorificată, și anume un moment din epoca medievală a Moldovei, a doua domnie a lui
Alexandru Lăpușneanu, având ca sursă de inspirație cronica „Letopisețul Țării Moldovei” scrisă de Grigore
Ureche care a consemnat ambele domnii ale voievodului (1552-1561 și 1564-1569). De la Grigore Ureche
sunt preluate informații precum: intrarea domnitorului în țară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia
marilor boieri; politica externă și internă (distrugerea cetăților cerută de turci, înțelegerea cu craiul polonez,
fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului.
Fidelitatea față de cronică în ceea ce privește evenimentele majore este necesară pentru obținerea
veridicității atmosferei. În privința celorlalte personaje, însă, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii.
Astfel, în realitate, domnitorul Tomșa fuge în Polonia, la Liov, însoțit de Moțoc vornicul, Veveriță
postelnicul și Spancioc spătarul. Aici sunt decapitați, din ordinul “craiului” leșilor, în urma intervenției lui
Lăpușneanu prin intermediul turcilor. Sfârșitul atribuit în nuvelă lui Moțoc este al altui boier moldovean,
episod inspirat din cronica lui Miron Costin.
Un element de compoziție paratextual ilustrativ pentru operă este titlul, care în sens denotativ
este un substantiv propriu care aduce în prim plan personalitatea puternică a personajului principal, rămas în
istorie mai ales pentru cea de-a doua domnie a sa, considerată a fi o perioadă extrem de sângeroasă. În sens
conotativ, articularea numelui îl singularizează printre celelalte personaje, evidențiindu-i totodată și
caracterul puternic; unicizarea reprezintă o tehnică romantică de construcție a personajului excepțional în
situații excepționale.
Acțiunea este bine fixată în timp și spațiu, în conformitate cu specificul nuvelei istorice, cronotopul
conferă verosimilitate și creează impresia de veridicitate. Evenimentele se desfășoară în Moldova, în a doua
jumătate a secolului al-XVI-lea, prezentând întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanu la tron, în a doua sa
domnie (1564 – 1569). Primele trei capitole prezintă evenimente ce au loc imediat după întoarcerea lui la
tron, iar ultimul rezumă evenimente întâmplate patru ani mai târziu, precum și secvența morții domnitorului.
Naraţiunea se desfăşoară cronologic, linear, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor,
particularitate narativă romantică.
Incipitul și finalul sunt în relație de simetrie. În incipit este prezentat destinul tragic al lui Iacov
Eraclid, cel care a urmat la tron după prima domnie a lui Lăpușneanu, prefigurându-i astfel destinul.  Finalul
fiecărui capitol anunță întâmplările ce vor urma, tehnica utilizată fiind cea a anticipării. Incipitul și finalul se
remarcă prin sobritatea auctorială. Astfel, paragraful inițial rezumă evenimente care motivează revenirea la
tron a lui Lăpușneanu și atitudinea lui vindicativă/ de răzbunare, în timp ce finalul prezintă sfârșitul tiranului,
în mod concis, obiectiv, amintind de stilul cronicarilor, solemn, monumental.
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea realizându-se la persoana a III-a, de către
un narator omniscient, sobru, parţial obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună judecăţile vizavi de
personajele sale. Uneori naratorul intervine prin anumite mărci ale subiectivității, precum epitetele de
caracterizare, “tiran”, “mișel”, “curtezan”, sau notații personale: "Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru
Lăpușneanul care lăsă o pată de sânge în istoria Moldaviei". Focalizarea este externă, accentul căzând pe
desfășurarea evenimentelor.
Compozițional, nuvela este echilibrată și se structurează pe 4 capitole construite cu efecte
dramatice ca actele unei piese de teatru, care surprind mai multe conflicte exterioare, de ordin politic, între
domnitor și boieri, între domnitor și Moțoc, un conflict social între țărani și boieri, dar și de ordin familial,
între domnitor și soția sa Ruxanda, întrucât au viziuni diferite asupra vieții. Fiecare capitol este precedat de
câte un moto cu rol rezumativ, care constituie replici memorabile ale personajelor. Acestea trădează apetitul
romanticilor pentru vorbele memorabile: capitolul I, „Dacă voi nu mă vreti, eu vă vreu!” reprezintă
răspunsul pe care Lăpușneanu îl dă soliei de boieri care îi ceruseră să se întoarcă de unde a venit, fiindcă
norodul nu îl vrea; capitolul al II-lea, „Ai să dai sama, doamnă!”, reprezintă avertismentul pe care văduva
unui boier îl dă doamnei Ruxanda pentru că nu ia atitudine în fața crimelor soțului ei; capitolul al III-
lea, ,,Capul lui Moțoc vrem!”, reprezintă strigătul mulțimii adunate la palat; capitolul al IV-lea, ,,De mă voi
scula, pre mulți am să popesc și eu!,” reprezintă amenințarea lui Lăpușneanu pe patul morții.
Celor patru capitole le corespund, în mod echitabil, momentele subiectului: expozițiunea și intriga
(revenirea lui Lăpușneanu în țară cu intenția de a-și recăpăta tronul) se regăsesc în prima parte, desfășurarea
acțiunii se extinde în partea a doua și parțial în cea de-a treia, punctul culminant (scena uciderii boierilor) se
identifică în a treia parte, iar deznodământul (moartea domnitorului) apare în ultima secvență.
Personajele sunt relativ puține și sunt construite conform esteticii romantice: ca personaje
excepționale puse în situații excepționale, antiteza fiind principalul mod de construcție, alături de
replicile memorabile și liniaritatea psihologică.
Alexandru Lăpușneanu este personajul principal al operei, prezentat în toate scenele nuvelei, în
jurul căruia se polarizează întreaga acțiune și celelalte personaje ale operei. El este un personaj romantic,
excepțional ce acționează în situații extraordinare (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moțoc, a morții
sale). Personaj memorabil, bine individualizat încă din titlu, Lăpușneanu întruchipează tipul domnitorului
sângeros, tiran, crud, cu o psihologie complexă, plin de defecte și calități puse în slujba răului, un adevărat
“damnat romantic” (G. Călinescu)
Statutul său social precum și evoluția sa sunt prezentate pe parcursul nuvelei, explicând anumite
atitudini și comportamente. Alexandru Lăpușneanu este surprins la întoarcerea sa în Moldova, cu gândul de
a-și relua tronul  pierdut în urma uneltirii boierești. Încă din primul capitol sunt reliefate trăsăturile sale:
crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane.
El își păstrează aceeași atitudine pe tot parcursul operei, de la venirea sa până la moartea sa
inevitabilă. (liniaritate psihologică). Portretul personajului principal prinde contur prin lumini și umbre, atât
prin caracterizare directă realizată de autor și de celelalte personaje, cât și prin caracterizare indirectă, prin
anumite atitudini, replici, prin relația sa cu celelalte personaje.
Naratorul realizează primul portret fizic al domnitorului prin caracterizare directă: “Purta coroana
paleologilor și peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabanița turcească”. Vestimentația și
podoabele reflectă condiția sa socială și susține culoarea epocii. Personalitatea protagonistului se dezvăluie
treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de  neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea
scopului propus, dovedeşte şi o capacitate de disimulare (evidenţiată în scena de la mitropolie, când
reuşeşte să-i convingă pe boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să vină la curte), o inteligenţă
politică desăvârşită prin spiritul vindicativ/răzbunător, viclenie (când îşi propune să se folosească de cei
care îl înconjoară pentru a-şi atinge  obiectivul), un umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de
frică”, concretizat  ulterior într-o piramidă din capete de boieri.
Trăsătura specifică, cea mai pregnantă, este voința sa neabătută, generată de setea pentru
putere, dublată de dorința de răzbunare pe boierii care l-au privat de poziția socială pe care considera că o
merită cu prisosință, de cruzime. Sugestivă în acest sens este scena întâlnirii lui Lăpușneanu cu solia de
boieri, care veniseră să îi spună să se întoarcă de unde a venit, fiindcă poporul nu îl dorește, iar domnitorul,
foarte hotărât le spune: „Dacă voi nu mă vreti, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanu, ai cărui ochi
scânteiară  ca un fulger, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge cu voia ori fără voia
voastră”. Scena ilustrează o determinare fără termen de comparație care devine și intriga acțiunii.
O altă scenă importantă este cea din ultimul capitol, unde este înfățișată moartea sa prin otrăvire.
Bolnav de friguri, aflat într-o stare de delir, domnitorul cere să fie călugărit, dar acest lucru înseamnă
pierderea puterii domnești. Devenind conștient de ce a pierdut, strigă: „De mă voi scula, pre mulți am
să popesc și eu ”. Amenință cu moartea atât pe preoți, pe soție, cât și pe fiul său, ceea ce o determină pe
doamna Ruxanda să accepte sfatul boierilor de a-l otrăvi. 
Figură complexă, demonică, stranie, el rămâne până în final tipul domnitorului tiran și crud, cu
o personalitate contradictorie, ale cărei trăsături sunt subordonate uneia esențiale: voința de putere. De
asemenea, forța, autoritatea, instabilitatea emoțională, capacitatea de a disimula trădează un
temperament vulcanic, cinic, machiavelic. Excepționalitatea sa romantică, voința sa nestăvilită de a-și
duce planurile la bun sfârșit indiferent de mijloace, fac din personajul nuvelei cu același nume, un personaj
memorabil.
În proza romantică, personajul se află într-o relație de antiteză, el fiind construit cu doamna
Ruxanda pe tiparul înger-demon, dar și cu boierul Moțoc - caracter tare și caracter puternic. Alexandru
Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic; el s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareş, domniţa
Ruxanda, pentru a-şi  legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra sa ceva din faima bunicului
acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare.
Doamna Ruxanda este soția domnitorului și fiica "bunului Petru Rareș", așadar eroina are atestare
istorică. Domniţei i se face un portret  remarcabil, cu amănunte biografice şi trăsături fizice; personajul
feminin dă dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi  tiran.  Portretul
lor fizic este schițat, accentuându-se acele trăsături care pun în evidență caracterul crud, dur și firea
imprevizibilă a domnitorului: “ochii scânteiră ca un fulger”. Prin raportare la acesta, Ruxanda
întruchipează frumusețea și delicatețea tipice domnițelor. Personaj secundar și pozitiv, autorul îi
atribuie un portret fizic impresionant: „Figura ei avea acea frumuseță, care făcea odinioară vestite femeile
României”.
Trăsătura ei dominantă este tristețea, provocată de destinul familiei sale: părinții și frații îi erau
morți. Tristețea și frica ei se accentuează pe zi ce trecea, mai ales când vedea crimele comise de soțul ei și
este impresionată de lacrimile jupâneselor văduve care vin să i se plângă. Doamna Ruxanda este o soție
devotată, își respectă soțul, chiar dacă acesta o insultă și o amenință de multe ori.  Însă iubirea ei față de fiul
său o determină să încalce regulile creștinești și să pună otravă în băutura soțului ei.
Doamna Ruxanda are, în structura administrativă şi politică a Moldovei de odinioară, statutul
insignifiant pe care orice femeie îl avea în acea epocă în societate. Rugămintea ei nu devine poruncă pentru
un soţ precum Alexandru Lăpuşneanu, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea de a nu mai ucide
boierii fiind făcută pentru a câştiga credibilitatea. Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa când o întreabă
ce a  determinat-o să îşi “lase fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se  umilească profund:
”Ruxanda căzu la picioarele lui”.
Diversitatea atitudinilor adoptate de Lăpușneanu față de doamna Ruxanda reflectă falsitatea lui. Nu o
respectă nici pentru originea ei nobilă (descendentă a lui Ștefan cel Mare), nici pentru că îi este soție și
mamă a copiilor lui.
Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin să se afirme: retrasă în cetatea Hotinului
să-l îngrijească pe Lăpuşneanu, răpus de o boală teribilă, constată că soţul ei se dovedeşte la fel de cinic
şi nu-și dezminte caracterul imprevizibil: uită repede promisiunea făcută, ameninţând cu moartea pe cei care
l-au călugărit. Doamna Ruxanda este îndemnată să-şi otrăvească soţul de către cei doi boieri fugari, Spancioc
şi Stroici și încurajată indirect de mitropolitul Teofan.
Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu romantic: dacă domnitorul e
dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată,
sensibilă, sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele două personaje sunt prezentate în  antiteză şi formează
un cuplu devenit celebru în literatură.
Descrierile de tip portret au rol important în conturarea atmosferei epocii. Se remarcă folosirea
arhaismelor, inclusiv în articularea substantivului propriu din titlul nuvelei. Dialogul are rol în dramatizarea
acțiunii, în caracterizarea personajelor.
Din punctul de vedere al mijloacelor artistice, pe Negruzzi îl caracterizează sobrietatea exprimării,
laconismul şi precizia; stilul lapidar se aseamănă cu cel cronicăresc. Înregistrarea fără înflorituri a mişcărilor,
a gesturilor, a detaliilor de comportament, concizia notării reprezintă primul mare succes al prozei noastre
artistice. Culoarea de epocă este realizată nu numai prin descrieri, ci şi prin limbajul cu elemente din cronici
(arhaisme lexicale: spahii, vornic, armaș, dar şi construcţii sintactice arhaice), expresii populare,
regionalisme (vreu, pănă). În mod surprinzător, apar şi expresii neologice prin care autorul introduce
perspectiva şi planul său moral, intervenind înăuntrul ficţiunii, orientând-o pe alocuri.
Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă de inspirație istorică, ce ilustrează principiile ideologiei
pașoptiste și ale romantismului românesc. Epoca surprinsă – a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în
Moldova – este reînviată prin valorizarea și transfigurarea adevărului istoric. Costache Negruzzi face din
Alexandru Lăpușneanul un domnitor crud, un tiran, sugerând astfel caracterul excepțional al domniei sale,
deși comportamentul său nu este prea diferit de comportamentul celorlalți domnitori din Evul Mediu.
Valoarea nuvelei este exprimată prin afirmația criticului G. Călinescu: „nuvela istorică Alexandru
Lăpușneanul ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor
prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, de
cuvinte memorabile, de observație psihologică și sociologică acută, de atitudini romantice și intuiție
realistă”.