Altă matematică.

Nichita Stănescu

Poezia Altă matematică, de Nichita Stanescu, inclusă în volumul Măreția frigului, publicat în
anul 1972, este alcatuita din doua perspective, cea a obiectivitatii sau a abstractului aprioric si cea a
subiectivitatii, derivate din minte, respectiv din inima.. Versurile poeziei se organizeaza in asa fel incat
pot reprezenta o zicere adresata unui public («  noi stim »), un monolog intim al eului liric (« numai tu
si cu mine ») si chiar un gand comunicat afectiv iubitei (« Pieri din mintea mea !  »).
Tema poeziei pare să o constituie așadar iubirea, sugerată și de titlul acesteia, care situeaza
iubirea sub semnul unor reguli diferite, aparent iraționale, dacă se tține cont de analogia cu știința
matematicii, altele decât cele cunoscute și valabile intr-un plan obiectiv, dar care este complet
indiferent inimii si sentimentelor ei. In cadrul poeziei, iubirea este redată prin forma întregului
(„unu”) supus celor patru operații matematice, drept dovadă stând numeroasele elemente, cifre sau
ființe concrete, alăturate două câte două, în ideea obținerii unui rezultat : « unu ori unu fac unu,/dar un
inorog ori o para nu stim cat face   ». Întregul, contopirea este și ideea la care aspiră cei doi iubiți,
reprezentați prin formele pronumelui personal (« eu și cu tine », « tu și cu mine »), într-o comunicare
ce se dorește a fi reciprocă.
Viziunea despre iubire este înregistrată din perspectiva inimii, căreia nu i se pot aplica
regulile logicii. Iubirea nu are un răspuns pentru toate întrebările, nu deține o viziune atotcuprinzătoare
în care fiecare obiect își are rolul și funcția sa, mai ales că aparține unui univers al sentimentelor. Acest
univers îl secondează/ însoțește pe cel al rațiunii, riguros, care în discursul liric operează cu notiunile
abstracte matematice: mai ales cifrele si cele patru operatii.
Există așadar două perspective: una subiectivă dictată de emoții, de iubire și una obiectivă care
vizează rațiunea. Existența acestor două moduri ale conștiinței de a se orienta, nu permite o delimitare
clară a secvențelor poetice, tomai pentru că ele se interferează rapid, odata la doua-trei versuri. Se pot
distinge însa două planuri, între care eul liric realizează afectiv o analogie, în încercarea sa de a-și
explica iubirea.
Dacă mintea pare să aibă un răspuns logic («Noi stim ca unu ori unu fac unu »), inimii uneori
acesta i se refuză («dar un nor fără o corabie/ nu știm cât face»), alteori îi este deslușit : «un cal fără
un tramvai/face un înger». Aceasta inconsecvență a celor două planuri este prezentă în primele două
strofe ale discursului liric sub forma unui mesaj/monolog adresat, ca o serie de premise, unui public.
Impresia se datorează folosirii pronumelui «noi» ce sugerează ideea de public, de spectatori care se
supun și ei acelorași norme. Acest cadru general, va fi dublat de un al doilea plan, în care eul liric
devine subiectiv și se concentrează pe dilema iubirii sale. Ea ține de perspectiva sentimentală, iar eul
liric pare să o raporteze atât la planul minții, cât și la cel al inimii. Indiferent de raportare, obținerea
unui rezultat este imposibilăp: « Știm că unu plus unu fac doi,/ dar eu și cu tine/ nu știm, vai, nu știm
cât facem.» și « Ah (…)/o conopida plus un ou, face un astragal… / Numai tu si cu mine/ înmulțiți și
împărțiți/ adunați și scăzuți/ rămânem aceeași…».
Eul liric încearcă prin analogie să găsească un răspuns, lipsa acestuia făcându-l să exclame prin
intermediul interjecțiilor « vai », si « ah » o tristețe, o nedumerire prelungă. Dacă nu va descoperi
iubirea ca întreg al lui și al iubitei, se decide cel putin asupra unei perspective: «Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!». Alege iubirea, sentimentul și refuză dimensiunea rațional-abstractă, nu din
ignoranță, ci dintr-o nevoie interioară.
Deși abordeaza sentimente, discursul liric este unul intelectualizat, un produs cognitiv, de aici
derivând poate refuzul eului liric pentru mental, revenirea in inima fiind echivalenta cu inexprimarea
cuvantului, cu tacerea. Elementele de modernitate se observă la nivelul mesajului care beneficiază de o
neobișnuită utilizare a limbajului, de asocieri stranii de cuvinte care frizează absurdul, în contrast cu
logica termenului „matematică” din titlu.
Peste toate aceste contradicții de sens, peste paradoxalul exprimării se adaugă sentimentele
eului liric (ele motiveaza căutarea cu ajutorul inimii), o tensiune a nervilor între nesiguranță si
certitudine, între «vai », « ah », « desigur » si un nerabdator dublu semn al exclamării.
In retrospectiva, se poate afirma ca titlul reprezinta si o concluzie a discursului liric, prin care
este sugerata excluderea iubirii ca subiect al mintii si asezarea ei in planul careia ii apartine de drept,
cel al sentimentelor.
«  Alta matematica » poate reprezenta, o metafora pentru iubire care prin constrast cu logica ce
caracterizeaza stiintele exacte, se sustrage acesteia, pentru că sentimentul asemeni poeziei nu isi
numeste in mod direct obiectul discursului liric, pentru ca nu doreste sau pentru ca nu stie. Esenta
iubirii/ poeziei este asadar misterul ; ea este mai ales subiectiva, de aceea mesajul se comunica din
perspectiva subiectiva a inimii, a emotiilor, pentru care a afla cat face «  un munte impartit la o capra »
este mai important decat a sti ca «  unu ori unu fac unu  ».