Lucian Blaga

TEMA SI VIZIUNEA

Poezia, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" deschide volumul de debut, Poemele luminii"
publicat în 1919 şi se încadrează în seria artelor poetice interbelice, alături de „Joc secund" de Ion
Barbu şi „Testament" de Tudor Arghezi. Aşezarea în fruntea volumului determină caracterul de artă
poetică modernă, fiind o poezie-program în care creatorul îşi exprimă propriile convingeri despre
arta literară, menirea artistului în societate și, nu în ultimul rând, viziunea lui asupra lumii.
Această creație este o meditație lirică asupra cunoaşterii marilor taine ale Universului şi
ilustrează cele două concepte filosofice definite de Blaga și în lucrarea sa filosofică, Trilogia
cunoaşterii". În viziunea lui Blaga există două tipuri de cunoaştere: cea paradisiacă, logică, analitică,
rațională, ce reduce misterele, dar este insuficientă pentru a sonda infinitul, şi cea luciferică, poetică,
revelatorie, ce urmăreşte potenţarea şi adâncirea misterelor. Poetul optează pentru cunoaşterea
luciferică, pentru trăirea în „orizontul misterului" a cărui descifrare se realizează prin revelație. El
este un purtător de lumină care, prin puterea iubirii şi a creației, are acces la „Fiinţă". Blaga instituie
un cult al misterului și face apel la un factor transcendent și personificat Marele Anonim, prin care
încearcă explicarea alcătuirii lumii pornind de la premisa că poezia nu destramă misterul, ci produce,
la rândul ei mister.
Poezia se încadrează în modernism, curent literar manifestat cu precădere în perioada
interbelică, trăsăturile acestuia fiind teoretizate de Eugen Lovinescu şi promovate prin intermediul
cenaclului şi revistei „Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii, prin
desprinderea de trecut şi prin crearea unei modalități creatoare de exprimare. În ceea ce privește
poezia, se remarcă lirismul subiectiv (pronumele personal „eu" este aşezat orgolios în titlu, în
fruntea volumului şi repetat de şase ori în poezie, discurs de tip confesiv), ca expresie a
profunzimilor sufleteşti, ambiguitatea limbajului prin utilizarea metaforei(metafora revelatorie
„corola de lumini a lumii" şi cea plasticizantă „lumina mea"-,,lumina altora")şi inovația formală, prin
renunțarea la prozodia tradițională (organizare astrofică, vers liber, tehnica ingambamentului).
Relația poet-lume și poet-creație evidenţiază şi încadrarea în expresionism prin exacerbarea eului
creator și relația cu cosmosul prin sentimentul absolutului și vizionarism, prin spiritualizarea
peisajului și viziunea lirică.
Titlul neobișnuit de lung sub forma unui enunt, exprimă artistic noţiunea filosofică de cunoaştere
luciferică, ce presupune o protejare a tainelor lumii, atitudine specifică poeților. Trei aspecte
particularizează titlul acestei creaţii: prezenţa pronumelui personal, Eu" aşezat orgolios în fruntea
primei poezii din primul volum, specifică influenţelor expresioniste de exacerbare a eului; verbul la
forma negativă, nu strivesc" ce exprimă refuzul cunoaşterii raționale și opțiunea pentru cunoașterea
poetică și metafora revelatorie,,corola de minuni a lumii", o definiție inedită a poeziei înseși,
simbolizând perfecţiunea Universului şi absolutului, prin forma de cerc. Totodată, se observă
reluarea titlului în primul vers al poeziei, pentru a întări legătura dintre paratext și mesajul poetic.
Tema o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului. În viziunea blagiană
cunoașterea lumii este posibilă numai prin iubire(crezul blagian).
Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în trei secvențe marcate prin scrierea
inițială cu majusculă a versurilor, ingambamentul, versul liber şi organizarea astrofică fiind specifice
modernismului.
Prima secvență debutează prin reluarea titlului, fiind accentuată astfel atitudinea poetică de
protejare a misterului susţinută prin verbele la formă negativă (,,nu strivesc",,,nu ucid") ce
insinuează efectele devastatoare ale cunoașterii paradisiace. Verbele se asociază metaforei
plasticizante „calea mea", ce sugerează destinul poetic asumat de protejare a misterului, evidenţiat
şi prin cele patru metafore revelatorii. Florile semnifică frumuseţea naturii, naşterea, sensibilitatea,
simbolizând prima treaptă a cunoașterii, cea senzorială. Ochii relevă cunoașterea contemplativă,
simbolizând spaţiul întâlnirii dintre eu și lume, adică deschiderea Universului interior spre exterior.
Buzele desemnează cunoaşterea prin rostirea cuvintelor, prin eros, iar mormintele, cunoașterea prin
asumarea tradițiilor, prin legătura cu strămoşii, ultima experienţă a existenţei, moartea. Încă din
prima secvenţă simbolul central, misterul, este susţinut printr-o serie metaforică: „corola de minuni
a lumii", „tainele” și cele patru metafore din enumerația finală ,,flori, ochi, buze și morminte".
A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unei relaţii de opoziţie:,,eu-alţii", ,,lumina
mea-lumina altora". Metafora luminii, emblematică pentru prima etapă a creaţiei blagiene,
sugerează cunoaşterea. Aceasta este asociată celor două metafore, susținută de două serii verbale
antitetice: „lumina altora”, „sugrumă (vraja)", „striveşte", „ucide", „nu sporește", „micşorează”, „nu
iubeşte". A doua serie „lumina mea", „sporesc", „măreşte", „îmbogăţesc”, „iubesc" în opoziţie cu
„nu ucid". Verbele la timpul prezent (prezentul etern şi prezentul gnomic), dispuse în serii
antonimice, afirmative şi negative, plasează eul poetic într-o relație definită printr-o amplă
comparație cu „lumina lumii". Aşa cum cadrul nocturn amplifică taina nopții, în același fel creatorul
sporeşte misterele Universului şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii
mei".
Finalul poeziei constituie a treia secvenţă, cu rol concluziv, deşi este exprimată prin raportul de
cauzalitate (,,căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte"). Cunoaşterea poetică este un act de
contemplație (,,tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelegeri şi mai mari sub ochii mei") şi de iubire
(,căci eu iubesc").
Elementele de recurență în poezie sunt: misterul şi motivul luminii, care implică principiul
contrar, întunericul Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente. Sursele expresivității si
ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfosintactic, plasarea
pronumelui „eu" in poziție iniţială si repetarea de şase ori în poezie, susţine caracterul confesiv şi
(auto)definirea relației eu-lume. Conjuncția „şi", prezentă în zece poziţii, conferă cursivitate
discursului liric și accentuează ideile cu valoare gnomica. Topica afectivă (inversiuni şi dislocări
sintactice) evidențiază opțiunea pentru o formă de cunoaştere: iubirea, creația. La nivel lexico-
semantic se observă terminologia abstractă, lexicul împrumutat din sfera cosmicului şi a naturii este
organizat,ca forme sensibile ale cunoaşterii" (Ştefan Munteanu). Câmpul semantic al misterului este
realizat prin termeni/struncturi lexicale cu valoare de metafore revelatorii:,, tainele", „nepătrunsul
ascuns",,,a lumii taină”, „întunecata zare",,,sfânt mister",,,ne-nţeles", „ne-nțelesuri şi mai mari".
Opozitia lumină-întuneric relevă simbolic relația: cunoaştere poetică (prin iubire și creaţie) -
cunoaştere logică.
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga este o artă poetică modernă, pentru că
interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice (restrânse la enumerarea
metaforelor care sugerează temele creației sale și la exemplificarea unor elemente de expresivitate
specifice: metafora revelatorie, comparația amplă, versul liber) la relația poet-lume şi poet-creaţie.
Creaţia este un mijlocitor între eu (conştiinţa individuală) și lume. Sentimentul poetic este acela de
contopire cu misterele universale, cu esența lumii. Actul poetic convertește misterul, nu îl reduce.
Misterul este substanța originară și esențială a poeziei: cuvântul originar (orfismul). Iar cuvântul
poetic nu înseamnă, ci sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.