Particularitati ale unui text poetic apartinand lui Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

(INTRODUCERE)
Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române,
remarcându-se ca poet, dramaturg și filosof. El aparține perioadei interbelice a
literaturii române, deschizând calea noului curent literar promovat de Eugen
Lovinescu, anume modernismul.

Ceea ce îl particularizează pe Blaga, în primul rând, este capacitatea sa de a-

și crea propriul sistem filosofic, transpunând liric conceptele originale ale acestuia.
În centrul universului, el plasează noțiunea de mister, asupra căruia se exercită
două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Cea paradisiacă se
fundamenteează pe raționamente logice, fiind de factură științifică, având ca
pricipal țel dezlegarea misterului; ea este, de fapt, o cercetare minuțioasă a
obiectelor, care ajunge în profunzimea sensurilor, fiind limitată însă de barierele
fixate de Marele Anonim. Cunoașterea luciferică, de natură poetică, are drept scop
potențarea misterului, transformarea sa într-un mister amplificat. Spre deosebire de
omul de știință, poetul pătrunde mai ușor în miezul tainei, cu ajutorul imaginației,
sporindu-i farmecul și semnificația. Creația este deci revelatoare de mister, poetul
fiind liantul între realitate și lumea tainelor cu sursă originară.

Universul liric blagian se deschide cu poezia programatică ”Eu nu strivesc

corola de minuni a lumii”, publicată în volumul de debut, intitulat sugestiv
”Poemele luminii”, apărut în anul 1919. Ea sintetizează conceptele exprimate de
filosoful Blaga, redându-le într-un limbaj artistic impresionant. De altfel, întreg
volumul se axează pe metafora luminii, a cunoașterii, în primul rând prin iubire,
cea mai importantă cale către definirea poetică a misterelor universului.
(ÎNCADRARE ÎN PERIOADĂ, CURENT ȘI SPECIE)

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga face parte din seria
artelor poetice moderniste ale literaturii române din perioada interbelică, alături
de Testament de Tudor Arghezi și Joc secund de Ion Barbu.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică, deoarece autorul

își exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară și despre aspectele
esențiale ale acesteia) și viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate
ideile creatorului despre poezie (teme, modalități de creație și de expresie) și
despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea și creația, precum și tema
cunoașterii). Este o artă poetică modernă pentru că interesul creatorului este
deplasat de pe tehnica poetică pe relația poet-lume și poet-creație.

Poezia se constituie ca o meditație confesivă modernistă, exploatând idei

filosofice, asupra destinului privilegiat al creatorului. Sunt, de asemenea, evidente
influențele expresioniste asupra liricii lui Blaga, prin afirmarea deplină a eului
poetic, prin întoarcerea către mit și simbol, către spiritualitatea originară.

Procedeele artistice moderniste, care pot fi identificate în text, sunt:

ambiguitatea limbajului realizată, în primul rând, prin frecvența metaforei,
adâncirea lirismului în subiectiv, folosirea procedeului poetic inovator al
ingambamentului, noutatea prozodiei prin folosirea versului liber.

O primă trăsătură a modernismului prezentă în text este conținutul

consistent al ideii. Blaga propune o nouă viziune metafizică în care optează atât
pentru destinul creator al omului, cât și pentru cultivarea misterului prin
frecvența metaforelor - metafore plasticizante:”flori, ochi, buze, morminte” văzute
ca simboluri esențiale pentru universul misterios și metafore revelatorii:
”nepătruns ascuns”, ”întunecata zare”, ”taina nopții”, a lumii taină, ”sfânt mister”,
”ne-nțelesuri și mai mari”. Înnoirea metaforei produce ambiguitatea mesajului
liric.

O a doua trăstură a modernismului prezentă în text este inovația

prozodică: utilizarea versului alb, cu metrică variabilă, în care frazarea și folosirea
tehnicii ingambamentului creează un ritm amplu, cuprinzător. Cele două majuscule
folosite pentru a marca enunțurile-nucleu recurg la tehnica de sugestie a detaliului
tipografic: ”Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de
întuneric(...)”.

(TEMA ȘI DOUĂ IMAGINI RELEVANTE)

Tema este cunoașterea reflectată în metafora ”lumina”, dar și atitudinea

poetului în fața marilor taine ale universului. Cunoașterea lumii în planul creației
poetice este posibilă numai prin iubire, cea mai importantă cale către definirea
poetică a misterelor universului.

Motive poetice (elemente de recurență) sunt: misterul și lumina, motiv

central în poezie și metaforă emblematică pentru opera poetică a lui L.Blaga,
inclusă și în titlul volumului de debut.

O imagine poetică reprezentativă pentru temă pornește de la metafora

luminii. Lumina, emblematică pentru opera blagiană, sugerează cunoașterea –
”Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric/dar
eu/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Antiteza eu-alții e accentuată de
instrumentarul modern: cel mai scurt vers – construit adversativ ”dar eu” – este pus
în opoziție cu cel mai lung vers al poeziei, cu rol explicativ ”eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină”.

O altă imagine sugestivă pentru temă este identificată în cadrul comparației

”și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și
mai tare taina nopții” care asociază un termen concret, de un puternic imagism,
unui termen spiritual. Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a lăsa în
obscuritate, oferă un farmec unic peisajului nocturn. În mod asemănător, abordarea
poetică lămurește parțial obiectul cunoașterii, dându-i un farmec care altfel ar
scăpa observației. Astfel, ”tot ce-i ne-nțeles/se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari”,
cunoașterea poetică generând la rândul ei alte întrebări, tensiunea și problematicul.

(ANALIZA ELEMENTELOR DE COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ)

Lirismul subiectiv se manifestă prin redarea în manieră lirică a ideilor

filosofice, prin asumarea rolului celui care creează cu scopul de a potența misterele
universului prin contemplație și prin filtrarea lor imaginativă. Fiind o poezie de tip
confesiune, lirismul subiectiv se exprimă prin mărcile eului liric: verbe și pronume
la persoana I singular (”eu iubesc”, ”nu strivesc”, ”nu ucid”), adjectivul posesiv de
persoana I (”calea mea”, ”ochii mei”), topica și pauza afectivă/cezura.

Titlul este sugestiv pentru a ilustra atitudinea poetului și trădează propria

viziune asupra lumii. Analizându-l observăm că acesta este construit din trei
structuri semantice: Eu/nu strivesc/corola de minuni a lumii.

Eu îl reprezintă pe poet, vocea lirică sau creatorul. Așezarea în poziție

inițială a pronumelui personal de persoana I este nu doar o marcă a lirismului
subiectiv, ci totodată dovada atitudinii poetului în fața misterelor, asumarea de
către creator a posturii de protector al misterelor lumii, atitudine izvorâtă din
iubire. Reluarea obsedantă a pronumelui ”eu” de cinci ori pe parcursul poeziei
întărește această idee.

Corola de minuni a lumii este o metaforă revelatorie ce definește universul

ca o mare taină, ca o entitate desăvârșită. Corola trimite la ideea de perfecțiune,
prin raportarea la forma sa circulară. Substantivul minuni face trimitere la misterul
universal, fenomen inexplicabil pe cale rațională.

Cele două structuri semantice sunt relaționate prin verbul nu strivesc la timp
prezent și aspect negativ. Acesta este cuvântul cheie al poeziei căci el definește
relația eului creator cu universul. Atitudinea poetului față de corola de minuni nu
este una de suprimare a misterului, proprie cunoașterii paradisiace, ci una de
potențare a acestuia, amplificând famecul minunii.

Poezia are forma unei scurte confesiuni, structurate în trei secvențe poetice.

Prima secvență (primele cinci versuri) definește cunoașterea luciferică printr-un

refuz categoric al cunoașterii logice, raționale. Se observă reluarea titlului în versul
inițial și preferința pentru verbe la forme negativă ”nu strivesc, nu ucid” pentru a
accentua opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere luciferică/paradisiacă și
pentru a contura atitudinea protectoare a creatorului, în raport cu taina. ”Calea”
eului liric, metaforă pentru drumul vieții, este presărată cu miracole, precum
”flori”, ”ochi”, ”buze”, ”morminte”. Aceste elemente sacre generatoare de mister
sunt enumerate, șirul lor simbolizând frumusețea naturii sau viața, cunoașterea,
iubirea sau nașterea cuvintelor, moartea, și sunt echivalente ”corolei de minuni a
lumii”.
În cea de-a doua secvență (versurile 6-18) este dezvoltată opoziția dintre
cunoașterea de tip luciferic și cea de tip paradisiac, opoziție accentuată printr-o
serie întreagă de antiteze: lumina mea/lumina altora, eu/alții, sporesc/sugrumă,
micșorează/mărește, raze albe/întunecata zare, dar și prin comparația amplă cu
luna, motiv literar ce nu mai reprezintă astrul tutelar, protector al cuplului din
poezia romantică, ci un simbol care potențează misterul ”și-ntocmai cum cu razele
ei albe luna/nu micșorează, ci tremurătoare/mărește și mai tare taina nopții,/așa
îmbogățesc și eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister”.

Ultima secvență, cea mai redusă, cuprinde ultimele două versuri, care reiau cu
caracter conclusiv suita de metafore plasticizante din incipit, întărind ideea că
principiul care stă la baza cunoașterii luciferice este iubirea. Simetria incipitului
cu finalul se realizează prin reluarea ultimului vers din prima secvență poetică, în
forma ușor modificată, poetul atribuindu-i acum un caracter cumulativ: ”căci eu
iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”. Poetul consideră, așadar, iubirea un
instrument suprem de cunoaștere, repetarea adverbului ”și”, egalizând simbolurile,
care, însumate, formează ”corola de minuni a lumii”.

Expresivitatea poetică se realizează printr-o îmbinare de tehnici și

mijloace: relația de opoziție, relația de simetrie, recurența metaforelor și prezența
figurilor de stil. Relația de opoziție este vizibilă în raport cu cele două tipuri de
cunoaștere. Relația de simetrie se realizează prin repetiția seriei de metafore
plasticizante (”ochi, flori, buze, morminte), ca și prin titlul care se reia în primul
vers. La nivel stilistic se cultivă comparația amplă, metafora revelatorie, metafora
plasticizantă și enumerația. Se observă recurența metaforelor ”flori, ochi, buze,
morminte”, dar și a laitmotivului luminii, ce semnifică în acest poem cunoașterea.

Din punct de vedere prozodic, poezia se remarcă prin inovația formală de

factură modernistă, prin care se renunță la elementele tradiționale prozodice.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri, alternând versuri scurte cu versuri lungi. L.
Blaga folosește versul liber, cu măsură variabilă și ritm interior. De asemenea, se
remarcă și utilizarea tehnicii ingambamentului, care permite o mai mare libertate
de exprimare a ideilor și de construire a unor imagini artistice.
(CONCLUZIA)

În concluzie, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian

Blaga ilustrează direcția modernistă prin atitudinea poetică în fața marilor taine ale
universului, prin ilustrarea raportului eu – lume, prin problematica abordată și prin
cultivarea formelor de prozodie modernă. Criticul literar Eugen Lovinescu afirma
că Lucian Blaga este ”unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai literaturii
noastre”.