Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Poemul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul „Poemele
Luminii” (1919), aparține modernismului interbelic atât la nivelul conținutului, prin
dublarea discursului liric în plan secundar cu unul filozofic, cât și la nivelul formei, prin
redarea ideii în versuri eliberate de rigorile prozodiei clasice. În poezia ”Eu nu strivesc
corola…” apar, de asemenea, elemente de expresionism specifice primei etape de creație
blagiene: exacerbarea eului creator în raport cu lumea, tensiunea lirică, interiorizarea
peisajului.
Conform primei trăsături moderniste menționate, Blaga consideră că poezia trebuie
să aibă conținutul consistent al ideii . „Dacă lirica sinceră, directă și pasională ar fi adevărată
poezie, atunci mugetul cerbilor, la anumite ceasuri ale toamnei, ar face de prisos toate
antologiile” („Elanul insulei”). Atitudinea poetică din „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” își găsește forme de expresie în sistemul filozofic întemeiat mai târziu în „Cunoașterea
luciferică” („Trilogia cunoașterii”). Pe fondul violentelor sciziuni sociale din prima jumătate
a secolului XX , Blaga este atras de ideile filozofiei germane, „lebensphilosophia”, centrate
pe viață și pe întoarcerea la natură. El propune o nouă viziune metafizică, în care optează
pentru destinul creator al omului ( „omul trebuie să fie un creator, de aceea renunț cu
bucurie la cunoașterea absolutului”), și pentru cultivarea misterului, ca strat de adâncime al
existenței (teoria minus-cunoașterii). Cunoașterii paradisiace–bazate pe rațiune, pe intelect,
el îi opune cunoașterea luciferică-bazată pe intuiție și pe afectivitate-și optează pentru cea
din urmă.
La nivel formal, poezia aparține modernismului prin inovația prozodică: folosirea versului
alb, cu metrică variabilă, în care frazarea și folosirea tehnicii ingambamentului creează un
ritm amplu, cuprinzător. Cele două majuscule folosite pentru a marca enunțurile-nucleu
recurg la tehnica „mallarmeană” de sugestie a detaliului tipografic.
Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original
și unic, în primul rând, cunoașterea fiind înțeleasă prin raportare la mister, pe două căi:
descifrarea-cunoașterea paradisiacă, și încifrarea-cunoașterea luciferică), în al doilea rând,
rolul poetului este acela de a spori misterul lumii prin creație. Sintagma „calea mea” relevă,
în această artă poetică, destinul poetic asumat printr-o viziune proprie asupra lumii.
Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora „lumina”, dar și de
atitudinea poetică în fața mrilor taine ale Universului. Cunoașterea lumii în planul creației
poetice este posibilă numai prin iubire: „eu nu strivesc... / căci eu iubesc / și flori și ochi și
buze și morminte”. Viziunea despre lume se circumscrie orizontului misterului, un concept
central la Blaga, în opera filosofică și în cea poetică.
Titlul este o metaforă revelatorie și semnifică ideea cunoașterii luciferice, exprimând
crezul că datoria poetului este să potențeze misterele lumii, sugerate de „corola de minuni a
lumii”, ci nu să lămurească, să le reducă-„nu strivesc”, accentul punându-se pe confesiuea
lirică:„eu”– exacerbarea vocii eului liric. Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat de cinci ori în
poezie, evidențiază rolul eului liric, de centru creator al propriului univers poetic, fiind de
asemenea o influență expresionistă și o marcă a confesiunii. Rolul poetului este de a adânci
taina, care ține de o privilegiere a misterului specific blagiană.
Relația incipit-final. Incipitul este dat de reluarea titlului, iar sensul său, îmbogățit
prin seria de antiteze și de metafore, se întregește cu versurile finale: „Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii/ […] / căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”. Universul
armonios este numit prin metafora revelatorie „corola de minuni” și este o sumă
permanentă de taine, imaginate ca petalele unei corole uriașe, care se revelează eului liric
într-o enumerare metaforică: „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. Iubirea este o cale de
cunoaștere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete, iar poezia
înseamnă iubirea în particular a universului.
Cele trei secvențe lirice constituie, de asemenea, un element de structură și
compoziție. Prima secvență, constituită din primele cinci versuri, exprimă concentrat refuzul
cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu
ucid”. Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple semnificații desemnează temele
peziei lui Blaga: „flori” – viața, efemeritatea, frumosul; „ochi” – cunoașterea, spiritualitatea,
contemplarea poetică a lumii; „buze” – iubirea, rostirea poetică; „morminte” – tema morții,
eternitatea. Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: flori – morminte, ca limite
temporale ale ființei; ochi – buze, ca două modalități de cunoaștere: spirituală – afectivă sau
contemplare – verbalizare.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” – „alții”,
„lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere,
paradisiacă și luciferică. Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui „eu” și verbul la
persoana I singular, forma afirmativă, „sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul
cunoașterii luciferice. Prin comparația amplă introdusă de „ntocmai cum” cunoașterea pe
care poetul o aduce în lume prin creația sa este asemănată cu lumina lunii, care, in loc să
lămurească misterele nopții, le sporește.
Plasticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic
blagian „lună”, „noapte”, „zare”, „fiori”, „mister”. Câmpul semantic al misterului cuprinde
cuvinte sau sintagme cu potențial revelator: „tainele”, „nepătrunsul ascuns”, „a lunii taină”,
„întunecata zare”, sfânt mister”, „ne-nțeles”, „ne-nțelesuri și mai mari”.
Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși exprimată prin
raportul de cauzalitate-„căci”. Cunoașterea poetică este un act de contemplație: „tot...se
schimbă...sub ochii mei”, și de iubire: „căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”.
Consider că Lucian Blaga înscrie poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” în
problematica cunoașterii, cunoaștere ce este înțeleasă în două moduri, de tip paradisiac, și
cea de tip luciferic, iar în viziunea poetului, ce tinde spre cunoașterea paradisiacă, aceasta se
poate atinge numai prin iubire. De asemenea, rolul acestuia nu este cel de a descoperi
misterul, ci acela de a-l adânci și de a-l feri de forța noncreatoare.
 Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apare ca o scurtă confesiune în care
Blaga vorbeşte de atitudinea lui faţă de tainele universale, optând cu fermitate pentru
potenţarea lor prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfăţişează.
Textul nu este conceptual, ci poetic. Blaga nu înşiră un numar de raţionamente, ci de
metafore. Mărturisirea lui se organizează în jurul unor opoziţii mereu amplificate, iar
termenii folosiţi au toţi un sens figurat.