Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Comentariu pe repere

-de Lucian Blaga-

Personalitate marcantă a culturii noastre interbelice, Lucian Blaga a fost

poet, filosof, prozator și dramaturg, profesor universitar, marcând definitiv această
perioadă cu o gândire de o deosebită originalitate.
 Prin lirica sa vorbim de sincronizarea poeziei românești cu cea
europeană;
 Blaga este poetul filosof, fiind creatorul unui sistem filosofic
propriu; astfel poezia se încarcă de conștiință filosofică, iar filosofia
de inflexiunile metaforei și ale unui limbaj filosofic.

Mai întâi s-a născut poetul, care anticipează în versurile sale sistemul
filosofic pe care îl va crea mai târziu.
Există pentru Blaga – orizontul misterului, al tainelor care încearcă să
fie descoperite prin două căi – cea a oamenilor de știință, rațională, cunoașterea
paradiziacă și cea poetică, cunoașterea luciferică, ambele însă incapabile să
descopere misterul în totalitatea sa pentru că Marele Anonim instituie o cenzură
transcendentă ce limitează ființa spre o cunoaștere totală a lumii.
Debutează ca poet în revista ”Tribuna”, în 1910, cu poezia „Pe țărm”, iar în
în 1919 cu două volume, unul de versuri ”Poemele luminii” și unul de aforisme
”Pietre pentru templul meu”.
”Poemele luminii”, volum editat de Sextil Pușcariu este primit elogios de Nicolae
Iorga: ”În rândurile rârite semnificativ ale căntăreților simțirii noastre, fii
binevenit, tinere ardelean!”
M. Mincu, ilustru exeget al operei blagiene consideră că Blaga este
”primul mare poet român care reușește să sincronizeze în mod definitiv
formele poetice românești cu cele europene”, iar Pompiliu Constantinescu
completează că, după Titu Maiorescu, Blaga ”reprezintă un al doilea moment
intens de influență a filosofiei germane în cultura noastră”.
Când spunem Lucian Blaga, ne gândim la formele de manifestare
expresioniste, curent ce se manifestase mai întâi în artele plastice, în pictură și apoi
în domeniul literar.

R1 – ÎNCADRAREA ÎN MODERNISM/ EXPRESIONISM

Volumul ”Poemele luminii” și implicit poemul așezat în fruntea sa, conțin in
nuce ( în esența sa) toate elementele programului expresionist: sentimentul
absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea eului creator, interiorizarea și
spiritualizarea peisajului.
Modernismul textului îl regăsim la mai multe niveluri de referință: în plan
tematic, prin cultivarea unei poezii de idei și prin tema cunoașterii, la nivel stilistic,
așa cum propune și Hugo Friedrich , „Structura liricii moderne”, prin metaforism și
ambiguitate semantică. O altă noutate pe care o propune Blaga la nivel stilistic o
reprezintă metafora revelatorie, prin care misterul se revelează în substanța sa,
cuvintele, în majoritate din vocabularul fundamental împrumutând sensuri dintre
cele mai neașteptate și ne referim la „flori”, „ochi, „buze”, morminte”, sau
„lumină”, „mister”.

Vorbim apoi de o modernitate în plan formal. Blaga refuză constrângerile poeziei

tradiționale, optează pentru o structură Monobloc, în care versuri foarte ample,
precum; „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” alternează cu altele foarte scurte
„dar eu” și în care este dominantă tehnica ingambamentului: „Lumina altora/
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric,”
Același Marin Mincu, afirmă că o primă trăsătură a expresinismului blagian în
poem o constituie prezența în poziții cheie, a pronumelui personal eu – care
însoțește formele verbale la persoana întâi în aproape toate situațiile: ”Eu nu
strivesc” ; ”eu...sporesc” ; ”îmbogațesc și eu” ; ”eu iubesc...”, apoi sentimentul
absolutului prin nevoia de contopire cu Marele Tot, cu marea ”corolă de minuni a
lumii”.
Artă poetică – Poezia este o confesiune a unui crez care cere în mod expres să se
exprime la persoana I, o luare de cuvânt presupunând un subtext polemic față de
alte arte poetice anterioare sau contemporane.
Când Blaga spune ”eu” – cuvântul care deschide poemul, el presupune
poezia ca fiind manifestarea imperativă a individualității subiective, privită în
raport cu lumea și cu ceilalți alții.
Ideea tradițională de ars poetica a fost radical modernizată. De la Horațiu
încoace ”ars” însemna mai ales meșteșug , îndemânare, strategie de îmbinare a
cuvintelor – ca la Arghezi unde regăsim sintagma ”cuvinte potrivite”.
Blaga modifică esențial însuși conceptul de act poetic, care nu mai este
înțeles ca meșteșug, ci ca modalitate de a fi în și prin poezie.
Artele poetice clasice cuprind de obicei învățături poetice cu ignorarea, de
cele mai multe ori, a eului artistului.
Eul arghezian din ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte” sau ”Eu am
ivit cuvinte potrivite” – se deosebește de cel blagian pentru că nu este eul liric
intim, cel subiectiv, ci unul asumat pe baza unei tradiții.
Eul arghezian – reprezintă colectivitatea și se adresează unui ”tu” la fel de
general.
Eul blagian devine o ipostază interiorizată, adresându-se doar sieși, într-o
confesiune șoptită, privindu-se pe sine doar în raport cu lumea, care nu este lumea
reală, ci una imaginară, a universul lui interior.
Crezul poetic nu mai apare ca o problemă de situare față de propria artă,
față de meșteșugul artistic și uneltele acestui meșteșug, ci ca o formă de
manifestare a iubirii eului individual față de o astfel de ”corolă de minuni”, o
uriașă floare cu neasemuite petale palpitând de taine – „flori”, „ochi”, „buze”...

R2. TEMA POEZIEI

Poezia presupune o temă modernă, de natură filosofică, și anume
atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului : numai prin iubire este
posibilă cunoașterea lumii; tema este cunoașterea care, pentru Blaga este de două
tipuri: paradisiacă, rațională, specifică oamenilor de știință și luciferică, intuitivă,
poetică.
COMENTAREA SECVENȚELOR; LEGĂTURA ACESTORA CU TEMA.
Cele douăzeci de versuri ale poemuluisunt dispuse în trei secvențe lirice ce
țin seamă de un ritm interior.
Prima secvență – primele cinci versuri – exprimă concentrat, cu ajutorul
verbelor la forma negativă: ”nu strivesc” , ”nu ucid (cu mintea)” atitudinea poetică
față de tainele lumii, refuzul cunoașterii logice, raționale, paradisiace, care încearcă
descifrarea tainei. Verbele se asociază metaforei ”calea mea” – destinul poetic
asumat, care implică acceptarea tainei și potențarea ei prin cunoașterea luciferică.
Universul armonios este identificat cu metafora revelatorie ”corola de
minuni a lumii”, sumă permanentă de taine care se revelează eului liric într-o
enumerare metaforică: flori, ochi, buze, morminte. Cele 4 elemente pot fi grupate
simbolic: flori – morminte, ca limite temporale ale ființei; ochi – buze ca două
modalități de cunoaștere: contemplare – verbalizare.
A doua secvență, cea mai amplă, se construiește pe baza unor relații de
opoziție, iar ca procedee artistice se utilizează antiteza și comparația amplă.
Raportul eu – alții se face sub incidența luminii, metaforă a cunoașterii:
”Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric,/dar
eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină.”
Dedublarea ”luminii”, metaforă a cunoașterii în opera poetică a lui Lucian
Blaga este redată prin opoziția dintre metafora ”lumina altora” – cunoașterea
paradisiacă și ”lumina mea” – cunoașterea luciferică, poetică, de tip intuitiv.
Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: ”lumina
altora” – sugrumă/vraja, adică ”strivește”, ”ucide” (nu sporește, micșorează, nu
îmbogățește, nu iubește);”lumina mea” – sporesc, îmbogățesc, iubesc (nu sugrum,
nu strivesc, nu ucid).
Marca eului liric dublu notată ”eu/eu cu lumina mea” sugerează opțiunea
poetică pentru modelul cunoașterii luciferice.
Antiteza este marcată și grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul
ideatic și afectiv. În poziție mediană sunt plasate cel mai scurt – ”dar eu” – și cel
mai lung vers al poeziei –”eu cu lumina mea sporesc a lumii taine” –.
 Conjuncția adversativă ”dar” , reluarea pronumelui personal – ”eu”, forma
verbală afirmativă – toate afirmă opțiunea poetică pentru un mod de cunoaștere și
atitudinea față de misterele lumii.
Ampla comparație așezată între linii de pauze funcționează ca o
construcție explicativă a ideii exprimate concentrat în versul median. Astfel,
”iluminarea”/ cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin creația sa, este
asemănată cu lumina lunii, care, în loc să lămurească misterele nopții, le sporește:
”și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și
mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt
mister/ și tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari/ sub ochii mei”.
Planticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul elementelor
imaginarului poetic blagian:”luna”, ”noapte”, ”zare”, ”fiori”, ”mister”.
Finalul poeziei constitue o a treia secvență, cu rol conclusiv, deși exprimată
prin raportul de cauzalitate: ”căci eu iubesc/ și flori și ochii/ și buze și morminte”.
Repetiția conjuncției ”și” – polisindetonul - în fața fiecărui element al
enumerației accentuează elementele care se bucură din partea eului liric de o
atenție și de o iubire egală, alcătuind cu incipitul o unitate de sens: ”Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/ (...) căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.
Poezia este un act de creație, iar iubirea o cale de cunoaștere a misterelor
lumii prin trăirea formelor concrete.

R3: SEMNIFICAȚIA TITLULUI

Titlul aproape aforistic este amplu, format dintr-o propoziție dezvoltată, ce
se deschide cu pronumele personal EU, influență expresionistă, ce presupune
exacerbarea eului, specifică primului volum. Verbul, la indicativ prezent, forma
negativă ”nu strivesc” exprimă opțiunea poetului pentru cunoașterea luciferică.
Metafora revelatorie ”corola de minuni a lumii” crează imaginea perfecțiunii, prin
ideea de cerc, dar face trimitere și la frumusețea unei flori, ale cărei petale sunt
”minunile lumii”.
”Corola de minuni a lumii” mai poate sugera mănunchiul de mistere ce nu
trebuie ”sugrumat” prin mijloacele unei cunoașteri violente. Elementele cu valoare
de simbol ale corolei sunt: ”flori”, ”ochi”, ”buze”, ”morminte”.
 ”Corola de minuni” metaforă complexă, revelatorie reprezintă, de asemenea,
ceva ce nu poate fi atins, inefabilul, transcendentul, iar transcendentul nu poate fi
cunoscut pentru că este străjuit de cenzura transcendentă, barieră pusă de Marele
Anonim omului în fața cunoașterii totale a lumii.
Pentru a întări această idee testamentară, poetul reia titlul în primul vers
accentuând atitudinea de asumare subiectivă în fața ”corolei de minuni” ce
reprezintă măsura binelui, a frumosului, a misterului vieții și a morții.

SIMBOLUL CENTRAL
Deși redusă ca întindere, poezia abundă în simboluri sau metafore
revelatorii, prin multitudinea de sensuri pe care le înglobează.
Sunt relevante înfățișările concrete ale misterelor, ”arhetipuri” ale lumii
înconjurătoare ”Flori, ochi, buze și morminte.”
M. Mincu face precizarea de mare importanță că: ”Enumerația atributelor
lumii nu este făcută la întâmplare, ci în ordinea crescândă a elementului de mister
cuprins în ele.
Florile, ”un simbol al stării primordiale, edemice” sunt formă extremă a
frumosului, esențe transpuse în materializări perisabile, supuse fanării/ ofilirii,
marii treceri, ca și destinele umane.
Ochii sunt simbolul unei neîncetate tentative de descifrare a misterelor,
poarta de legătură cu celălalt tărâm, punctul de transcendență cu lumea misterelor
ca și fântâna.
ochii – simbol al cunoașterii celorlalți, dar și al sinelui;
buzele – reprezină comuniunea cu celălalt prin iubire, dar și prin logos, forme de
manifestare a destinului uman;
mormintele – misterul cel mai de nepătruns, al morții, dar și formă a trecerii
aomului pe pământ.
Individual și împreună sunt semnele marii treceri, metaforă blagiană a vieții
care se scurge inexorabil spre moarte, sau, de ce nu, marile teme ale liricii
blagiene, în care poezia devine ea însăși o metaforă a metaforelor.