Iona

de M. Sorescu

Aparţinând trilogiei declarate “Setea muntelui de sare” (= setea omului de absolut, alături de alte două
piese: Paracliserul şi Matca), Iona este piesa care i-a adus lui Sorescu consacrarea în teatru. Scrisă prin 1965 şi
publicată în revista “Luceafărul” în 1968, piesa Iona va obţine premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie,
pentru că Iona deschide o direcţie a meditaţiei filosofice solitare asupra omului şi a vieţii lui producând înnoirea
formei dramatice, dar şi o schimbare de conţinut (de fond) a acesteia.
Piesa lui Sorescu porneşte de la mitul biblic al lui Iona. Iona este pus să provăduiască cuvântul lui
Dumnezeu, vrea să se ascundă şi fuge cu o corabie, dar Dumnezeu îl pedepseşte pentru neascultare, făcând să
fie înghiţit de un peşte. După trei zile şi trei nopţi, la porunca lui Dumnezeu, peştele îl eliberează pe Iona, căit şi
umil.
Iona este o replică parodică şi totodată tragică a istorisirii biblice: eroul lui M. Sorescu se află încă
de la început în gura peştelui, fără posibilitatea eliberării şi fără a fi săvârşit vreun păcat. Autorul preia doar
numele eroului şi faptul că Iona a fost înghiţit de un chit ( balenă ). Nimic din ce spune şi face personajul nu
seamănă a vorbă sau gest de profet. Sorescu dilată episodul biblic, astfel că cele 3 zile devin o viaţă: ”La gura
grotei răsare barba lui Iona”. Iona nu stă numai să se roage lui Dumnezeu, ci caută o cale de scăpare. Monstrul
marin care îl înghite pe Iona este el însuşi înghiţit.
În acest context, devine evident încercarea autorului de a transmite un alt mesaj decât cel biblic, de a
pune probleme filosofice profunde, într-o abordare inedită. Nu este mai puţin relevantă încadrarea operei în
genul dramatic în care conflictul este mult mai concentrat şi mai puternic decât în operele care aparţin
celorlalte genuri literare.
Ca specie, Iona, subintitulată „tragedie în 4 tablouri”, este o dramă neomodernistă, existenţialistă şi
totodată o parabolă.
Drama reprezintă specia genului dramatic, în proză, în care se pot îmbina episoadele triste cu cele
vesele. Ea încearcă să exprime complexitatea vieţii reale. Partea cea mai importantă a dramei este conflictul-
complex şi puternic al personajelor, cu situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.
Piesa aparţine teatrului neomodernist pentru că foloseşte tehnica ambiguităţii, nu are un “subiect”, o
“intrigă”, nu evoluează gradat. “Conflictul”, în sensul consacrat, lipseşte. Nu există “punct culminant”, suspans,
deznodământ. Noutatea este reprezentată şi de existenţa unui singur personaj care monologhează dialogat cu
sine într-un limbaj ambiguu, metaforizat, cu multiple semnificaţii.
Este o dramă existenţialistă pentru că exprimă strigătul tragic al individului însingurat care face
eforturi disperate spre a-şi regăsi identitatea, exprimă neputinţa momentană de a înainta pe calea libertăţii,
raportul dintre individ şi societate, libertate şi necesitate, sens şi nonsense, aşa cum reiese din afirmaţia eroului
“E tare greu sa fii singur”
Este o parabolă (“povestire încifrând în planul ei figurat o învăţătură morală sau religioasă”, Dicţionar
de termeni literari ) pentru că în ea sunt cuprinse “evenimente din cercul vieţii cotidiene, cărora le atribuie o
semnificaţie mai generală şi superioară,... urmăreşte să facă inteligibilă această semnificaţie cu ajutorul unor
întâmplări care, considerate pentru sine, sunt de toate zilele”. ( Hegel )
Parabola din Iona este aceea a destinului uman, a individului însingurat, incapabil să comunice cu
ceilalţi, care trebuie să se regăsească pe sine pentru a nu fi ucis de iremediabila sa singurătate: “Ştiu numai că
am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur.” ( M.Sorescu)
 Titlul, fragmentat silabic chiar de autor (“La strigătul lui Iona nu va mai răspunde, la un moment dat,
decât o jumătate de ecou”) îşi relevă semnificaţiile profunde. “Striga Io-na şi nu se mai auzea decât Io. Io în
vreo limbă veche înseamnă eu. Iona sunt eu (…) omenirea întreagă este Iona (…). Iona este omul în condiţia lui
umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”. ( Marin Sorescu )
Particula “na” poate fi echivalentă cu “ia”, sugerând luarea în stăpânire a propriei vieţi, determinată de
conştinetizarea absurdului existenţei noastre determinat de moartea. Viaţa noastră îşi pierde sensul în condiţiile
înn care sfârşeşte în moarte. Cum putem să trăim conştientizând totodată inutilitatea lui „a trăi”?
Tema se conturează prin intermediul conflictului interior şi este reprezentată de strigătul tragic al
individului însingurat care face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea, de a deveni stăpânul propriului
destin, de a-şi câştiga libertatea. Se pune, aşadar, problema filozofică a păstrării indentităţii în contextul
însingurării totale, pornind de la celebra metaforă a lui Nietzche „Solitudine m-a înghiţit ca o balenă”.
Structural piesa este alcătuită din 4 tablouri simetrice desfăşurate pe două planuri distincte 1 şi 4 -
„afară”; 2 şi 3 - „înăuntru” şi construită sub forma unui fals dialog, un dialog interiorizat, un monolog alcătuit
din replici pe care personajul, dedublat, şi le adresează lui însuşi.
Spaţiul este simbolic: plaja, marea şi burţile peştilor reprezintă existenţa umană, dar şi universul
psihologic al individului .
Din punct de vedere temporal nu există o cronologie bine delimitată, timpul este psihologic şi simbolic:
„Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei”.
În Tabloul I Iona pescuieşte având alături un acvariu la care apelează când nu prinde niciun peşte şi
cugetă la viaţă şi moarte, la fâţe şi nade până este înghiţit de un peşte uriaş.
Tabloul II îl surprinde în interiorul peştelui. În întuneric Iona continuă să vorbească întrebându-se dacă
ar putea şi să tacă, dacă nu i-ar fi frică, părându-i rău că nu există măcar ecou şi găseşte un cuţit pe care peştele
(tânăr şi neexperimentat) n-a ştiut să-l ascundă. Ultima idee a tabloului vizează visul lui Iona de a construi o
bancă în mijlocul mării ( un punct statornic în jocul nesigur al apelor, al destinului, al existenţei).
Tabloul III se desfăşoară în interiorul unui al doilea peşte care îl înghiţise pe primul. Aici există o
moară (simbol al zădărniciei şi degradării continue). Apar doi pescari, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe care o
cară fără oprire, surzi şi muţi ( oamenii comuni, trăind o continuă rutină şi devenind neatenţi la lucrurile ieşite
din comun/ neobişnuite care le-ar putea schimba destinul).
Iona încearcă zadarnic dialogul şi, realizând insuccesul acestuia, începe să scrie scrisori şi să le citească
pe cele primite. Scrisoarea lui i se adresează mamei pe care o roagă să îl nască de fiecare dată pentru că în viaţă
rămâne mereu ceva ce mai trebuie făcut.
În ceea ce priveşte scrisorile primite tot de la neufragiaţi ca el (de fapt, era chiar scrisoarea lui), Iona
constată că toţi aşteaptă să fie salvaţi, dar nimeni nu salvează pe nimeni (oamenii nu sunt interesaţi decât de
propriile necazuri).
La începutul Tabloului IV Iona iese din ultimul peşte spintecat. Marea este înlocuită cu plaja murdară,
iar cei 2 pescari apar din nou (existenţa limitată, umanitatea finită, repetabilitatea tuturor lucrurilor). Dincolo de
plajă vede burta unui peşte uriaş, apoi un şir nesfârşit de burţi care îi ucide orice speranţă de eliberare prin
metoda folosită anterior. Constatarea îi face să-şi spintece propria burtă, eliberându-se astfel de propria carceră,
de propriul destin.
 Semnificaţiile devin clare la nivelul de adâncime al textului. Tabloul I fixează personajul sub semnul
condiţiei umane, tragice – Iona pescuieşte, aşezat într-o gură de peşte, dar fără să aibă conştiinţa „primejdiei”
care pândeşte. El este omul aflat în faţa imensităţii apei, de fapt a vieţii, libertăţii, dar şi a aspiraţiei spre un
orizont nelimitat. Pescuieşte sperând să prindă peştele cel mare, dar prinde numai „fâţe”, fapt pentru care îşi ia
totdeauna cu el acvariul ca să pescuiască peştii care au mai fost prinşi o dată ( să retrăiască bucuriile, împlinirile
trecute). Neputinţa de a atinge fericirea, împlinirea face din el un ratat. Se simte dominat şi se identifică cu un
peşte care aleargă printre „nade” (tentaţiile vieţii, fascinate dar şi periculoase) dorind să o „înghită” pe cea mai
mare, dar neputând niciodată. El însuşi este înghiţit de un peşte mai mare într-o cumplită luptă pentru existenţă
(peştele mai mare înghite pe cel mic).Intră astfel într-un spaţiu visceral concretizând existenţa limitată, lipsită
de orice deschidere. În pântecele monstrului, Iona se descoperă pe sine ca ins captiv într-un labirint în care
fiinţele au o dublă identitate – vânat şi vânător.
Iniţial, faptul că a fost înghiţit nu îşi stârneşte panică pentru că întâmplarea nu iese din ordinea firească a
lucrurilor, dar treptat trece de la starea de inconştienţă la demersul lucid, începe să gândească şi să-şi pună
întrebări, dialoghează cu sine asupra sensului existenţei : „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul
vieţii? (...) Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate (...) De ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le
mai folosesc după moarte? ...”
În acest context, Iona devine simbol pentru condiţia umană – individul are nevoie de comunicare, de
solidaritate, de un ideal, de o identitate de sine, de libertate şi pe toate acestea le caută Iona.
Cei doi pescari muţi şi lipsa ecoului sugerează lipsa comunicării şi desolidarizarea umană. Singurătatea
duce la pierderea identităţii de sine, de unde apare şi nevoia nevoia personajului de a se dedubla şi de a vorbi cu
sine. Liniştea iniţială reprezintă neconştientizarea lipsei oamenilor şi a libertăţii.
Întrebările, dialogul, căutarea rosturilor existenţei reprezintă modificarea coordonatelor iniţiale şi
căutarea ieşirii din labirint culminând cu săparea, într-un efort specific uluitor, de ferestre în pereţii burţii
peştelui (fereastra - deschidere, orizont deschis în zidurile necunoscutului). Acţiunea rămâne zadarnică pentru
că ieşirea dintr-un peşte înseamnă descoperirea unei alte burţi de peşte (înlocuirea unui cerc al existenţei, cu un
alt cerc al existenţe, la fel de limitat), ceea ce dă adevărata valoare a existenţei umane. Iona se simte o fiinţă
liliputană, fără nici o şansă : „Sunt ca un D-zeu, exclamă el, disperat, care nu mai poate învia. I-au ieşit toate
minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar ajuns aici în mormînt nu mai poate învia”.
Este momentul formulării unei meditaţii care dezvăluie esenţa tragediei lui Iona : „Problema e dacă mai
reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut.” şi de aici definirea vieţii : „drăcia asta frumoasă şi minunată şi
nenorocită şi caraghioasă formată din ani pe care am trăit-o eu” căruia el redevenit Iona („Mi-am adus aminte :
Iona. Eu sunt Iona!”) îi înţelege adevărata dimensiune şi realizează că singura modalitate de a se salva nu mai
este spintecarea burţilor de peşte care par a nu se sfârşi niciodată, ci spintecarea propriei burţi : „- (Scoate
cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta) / Răzbim noi cumva la lumină.”
Sinuciderea nu înseamnă ieşirea din existenţă, ci un altfel de început decât cel al spintecării unei noi
burţi de peşte, pentru că : „Şi acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar
drumul, el o greşit-o. Trebuie s-o ia în altă parte.” Prin sinucidere, Iona îşi redescoperă propria individualitate.

Iona este personajul principal, protagonistul, singurul personaj al piesei, mereu prezent pe scenă, care
dialoghează cu sine pe tot parcursul dramei (în spirit neomodernist), într-un limbaj metaforic cu accente ludice
(jucăuşe), adesea ironic
 Inspirat de personajul biblic, Iona se desprinde de acesta fiind total desacralizat. (v. explicaţia genezei)
Ştim despre el că este un erou masculin, dar biografia lui este implicită, sugerată de conotaţiile
intertextuale ale textului. El nu are un portret fizic bine definit iar portretul vestimentar lipseşte în totalitate.
Este un pescar aflat în aşteptarea peştelui cel mare, ghinionist, care pescuieşte adesea într-un acvariu adus de
acasă şi căruia până şi peştii din acvariu ajung să-i moară, aşa cum afirmă soţia lui, tot din cauza sa, pentru că-i
deoache. Are, aşadar, soţie, copii şi o mamă de care îşi aminteşte în momentele grele ale existenţei, dar chipul
lui, locul naşterii, vârsta ne rămân necunoscute, tocmai pentru a sugera identificarea lui cu oricare dintre noi.
Iona este caracterizat încă de la început prin numele său, fiind un personaj eponim pentru că dă titlul
operei literare (vezi semnificaţiile titlului)
Personaj simbolic poate fi bine interpretat prin intermediul autorului însuşi - “un om singur,
nemaipomenit de singur” M. Sorescu. De asemenea: "Imi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... “ M. Sorescu.
Devine astfel simbol al omului secolului XX, confruntat cu numeroase probleme existenţiale (pentru
completare ai in vedere paginile anterioare)
Caracterizat prin limbajul şi gesturile sale, Iona este definit de gestul său final: “Gestul final al eroului
nu e o sinucidere ( fiindcă el nu se dă bătut: întoarcerea cuţitului împotrivă-şi trebuie interpretată simbolic !), ci
o salvare. Singura salvare – care înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată.
Sinucidere ar fi fost asumarea eşecului. Cum să nu se vadă cât de imensă , de copleşitoare, ca o iluminare
născută din miezul fiinţei, este bucuria cu care Iona îşi spune cele din urmă cuvinte de încurajare, înainte de a
înfrunta, încă o dată, destinul ?. “Gata, Iona ? ( Işi spintecă burta ). Răzbim noi cumva la lumină”. Adevărata
măreţie a lui Iona este de a fi luat cunoştinţă de sine, de forţa sa: de aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu
înfrânt” (N. Manolescu)