Plumb

(1916) de George Bacovia

Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea,
care se opunea romantismului, naturalismului și parnasianismului și potrivit căreia valoarea
fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu
ajutorul simbolurilor. Tot prin simbolism se înțelege și modul de exprimare, de manifestare,
propriu acestui curent. 
Are ca scop cultivarea celor 3 S: simbolul, sinestezia, sugestia. Prin simbol cuvintele
capătă altă semnificație ("Plumbul" din poeziile bacoviene capătă înțelesul greutății, apăsării
sufletești, și nu mai reprezintă un element chimic). Sugestia este constituită din stări sufletești
nedefinite. O altă trăsătură specifică este muzicalitatea versurilor și a ideilor. Aceasta este
dată de repetarea unui cuvânt, a unei sintagme sau a unui vers (formându-se astfel
refrenul).Deși simbolismul francez a durat foarte puțin, el a fertilizat poezia modernă, negând
gândirea științifică, raționalistă.
Simbolismul românesc este reprezentat de trei etape diferite , fiecare etapă având un
poet reprezentativ.
Etapa experienţelor, a tatonărilor este asociată în principal lui Alexandru Macedonski,
recunoscut ca teoreticianul simbolismului românesc. Publică articole care promovează noul
mod de a scrie, cu titluri sugestive precum Poezia viitorului. Efortul său de a crea poezie
simbolistă, nu a dus în general la rezultatele scontate; creațiile sale rămân în principal și în
conținut romantice, cu o muzicalitate însă ce valorifică dimensiunea auditivă postulată de
simboliști. Alți poeți importanți ai perioadei sunt: Mircea Demetriad, Traian Demetrescu,
Ştefan Petică, Dimitrie Anghel.
Direcția pseudosimbolistă a fost promovată de revista „Viața nouă” apărută în 1905
sub egida lui Ovid Densuşianu. Etapa simbolismului exterior, minulescian s-a conturat in
jurul creției lui Ion Minulescu. Acesta nu a fost un poet simbolist de substanţă, prin viziune şi
sensibilitate, ci mai ales prin mijloacele folosite; prin tehnică şi motive.
Ultima etapa a simbolismului românesc este simbolismul autentic , marcat de creația
lui George Bacovia care cultivă simbolul, un simbolism depresiv implicând sugestia melodică
interiorizată, precum şi teme şi motive tipic simboliste: motivul târgului provincial, al
singurătăţii, al nevrozei, al peisajului interiorizat etc.
George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) este considerat de critica literară cel
mai însemnat reprezentant al acestui curent din literatura română. Poet interbelic, apreciat
pentru originalitatea sa, care derivă dintr-un pesimism exacerbat cu care trăiește, claustrarea
într-un mediu ostil și spaima de moarte, creează o lirică a tristeții ireparabile.
Poezia „Plumb” apare în revista „Versuri”, din Iași , în 1911, apoi în deschiderea
volumului „Plumb” , pe care îl descrie în totalitate, în 1916. Ca specie literară este o elegie
existențială și un pastel simbolist. În egală măsură poate fi considerată o artă poetică în care
se dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui în
univers, într-un limbaj literar distinct.
Bacovia mărturisește : „În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat
gaben .Temperamentului meu îi convine această culoare . După violet și alb , am evoluat spre
galben . Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu. ” .
Punctul de plecare al poeziei poate fi considerată vizita lui Bacovia la cavoul
Sturzeștilor din 1900.
Astfel, tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră,
îngrădindu-i aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe
capitale ale existenței umane: iubirea și moartea.

1
 Imaginarul poetic bacovian se concentrează pregnant asupra semnelor implacabile ale
morții, sugerate prin simboluri specifice de-a lungul întregii sale creații. Poezia „Plumb”
concentrează datele esențiale ale liricii bacoviene dominate de pesimism. Procedeele artistice
simboliste prin care se conturează atmosfera generală a poeziei sunt: folosirea simbolului,
simetria, sugestia, utilizarea elementelor recurente, muzicalitatea versurilor, cromatica,
percepția sinestezică a universului.
Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic, „Plumb”, simbol recurent, repetat de șase
ori simetric, ceea ce conferă muzicalitate textului, exprimă corespondența dintre un element
al naturii și stările sufletești exprimate liric, accentuând starea deprimantă a eului. În sens
denotativ, „plumbul" este un element chimic, un metal moale, maleabil, greu, de culoare
cenușiu-albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu și sugerează cromatic, în plan
poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea, claustrarea, angoasa.
Din punctul de vedere al construcției, se remarcă două secvențe poetice (catrene)
structurate pe două planuri: macrocosmic, al spațiului înconjurător și microcosmic, sufletesc.
Subiectivitatea lirismului este evidențiată prin integrarea mărcilor gramaticale ale prezenței
eului liric, prin: verbele „stam”, „am început" și adjectivul posesiv „meu", la persoana I.
Prima secvență poetică își bazează semnificația pe metafora-simbol „cavou", legată
indestructibil de cadrul funebru imaginat de poet în confesiunea lirică. Aceasta poate avea
două accepțiuni: universul închis al târgului de provincie, incapabil de a discerne valoarea de
nonvaloare și propriul trup perisabil, uman, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare
spirituală.
Incipitul poeziei debutează cu un verb la modul indicativ, timpul imperfect, ceea ce
sugerează o acțiune începută în trecut și neterminată, de aici derivând o permanentizare a
stării generale apăsătoare, evidentă prin simbolurile „sicrie de plumb", „vestmânt funerar",
„flori de plumb", „coroanele de plumb". Epitetul metaforic „de plumb" are menirea de a
reliefa greutatea, apăsarea, atracția pământului, starea liminală dintre viață și moarte. Florile,
care sunt asociate, de obicei, frumuseții, gingășiei, sunt alăturate oximoronic plumbului,
pierzându-și farmecul și devenind artificiale.

Imaginarul poetic bacovian se axează pe prezentarea confesivă a unui întreg univers,

simbolizat de „sicriu", cuprins de moarte, prin îmbrăcarea lui într-un „funerar vestmânt".
Existența umană este marcată de constrângerea socială, dar mai ales de cea a iminenței
morții. Interiorizarea discursului liric este evidentă prin folosirea mărcii specifice a prezenței
eului liric în text, verbul la persoana I „stam”, dar și prin apariția motivului singurătății.
Mediul claustrant al cavoului simbolizează neputința depășirii propriei condiții, ceea ce se
conturează ca o sursă de suferință care străbate întreaga lirică bacoviană. În peisajul macabru
al cavoului și al singurătății, își face apariția vântul, sugerând o percepție tactilă, resimțită
organic, completată de o imagine auditiva prin prezența verbului onomatopeic „scârțâiau”,
sunet funebru produs de mișcarea „coroanelor de plumb”, care amplifică presimțirea unui
inevitabil sfârșit.
În secvența a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „sicrielor de
plumb", din planul exterior, este amorul, căzut în somn, o stare premergătoare morții, prin
poziția nefirească în care se află: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Lirismul se
interiorizează, aflându-se din ce în ce mai pregnant sub semnul tragismului. Sentimentul cel
mal profund uman își anunță dispariția, ceea ce echivalează cu „Întoarcerea cu fața spre
apus”, așa cum definea metaforic Lucian Blaga trecerea într-o altă dimensiune.

2
 Strigătul de invocare a celui decedat își are originea în credința populară, unde
marchează în mod dual durerea sfâșietoare, dar și speranța unei reveniri; în filosofia creștină,
cuvântul are valențe demiurgice, ca și logosul dintâi, fundamentând întreg universul.
Fenomenul morții este însă ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepție tactilă: „Era frig”,
care amplifică obsesia sfârșitului. „Aripile de plumb”, atribuite amorului, nu conduc către un
zbor, ci către o iminentă prăbușire în moarte.
La nivel fonetic consoanele dure, oclusive „p”, „b”, „s”, „r” asociate vocalelor închise
„u”,  „ă”,  „o”  induc ideea tonului grav al melancoliei, al universului închis. La nivel
morfosintactic se remarcă utilizarea verbelor la imperfect ce traduc durativul, blocajul
temporal, stagnarea. Paralelismul sintactic este prezent în asociații de substantive: sicriu,
cavou/amor, mort, coroane de plumb, aripi de plumb. La nivelul lexico-semantic predomină
cuvintele din câmpul semantic al morții. Nivelul stilistic este reprezentat de personificări și
repetiții („Dormeau adânc sicriele de plumb”,  „Stam singur…”). Din punct de vedere
prozodic, rima este îmbrățișată, măsura versurilor este de 10 silabe, iar ritmul  iambic,
susținând tonul elegiat al versurilor.
Poezia „Plumb” ilustrează, prin urmare, câteva dintre aspectele esențiale ale liricii
moderniste: alături de elementele preluate din simbolism, autorul întrebuințează aici tehnici
ce țin de poezia secolului al XX-lea și care îl recomandă ca pe unul dintre cei mai importanți
promotori ai tendințelor novatoare din poezia românească. Poemul ține de formula liricii de
viziune, căci, autorul creează aici un univers carceral fără un corespondent exact în lumea
reală, depășind lirica mimetică a secolului al XIX-lea.