Povestea lui Harap-Alb

Basm cult
de Ion Creangă
1. Precizarea definiției/a două caracteristici ale speciei basm cult, existente în operă

Povestea lui Harap-Alb a fost publicată în revista Convorbiri literare la 1 august 1877.
Ulterior, Mihai Eminescu reproduce basmul în ziarul Timpul, în mai multe numere succesive.
În timpul vieţii autorului, basmul este tradus în limba germană, mai târziu va fi tradus în
limbile franceză, italiană şi engleză, astfel încât, textul lui Crangă a intrat în circuitul
literaturii universale.
Conform clasificării făcute de Jean Boutière, aparţine grupului basmelor fantastice alături
de Soacra cu trei nurori, Fata babei şi fata moşneagului, Făt-Frumos, fiul iepei, Povestea
porcului.
Creangă a scos basmul din circuitul folcloric şi i-a dat un alt statut artistic. Subiectul
respectă tiparele basmului popular, cu competiţia dintre bine şi rău şi comprimarea acţiunii
Basmul cult este o specie narativă, de dimensiuni ample, cu numeroase personaje, cu o
acţiune ce implică fabulosul, supranaturalul. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin
victoria binelui. Reperele spaţio-temporale sunt nedeterminate.
2. Prezentarea temei basmului, prin referire la două secvențe narative semnificative.
Povestea lui Harap-Alb se încadrează în categoria de basme în care impostorul (spânul)
încearcă să-l înlăture pe adevăratul moştenitor. Motivul principal îl reprezintă călătoria pe
parcursul căreia tânărul neexperimentat capătă înţelepciune, experienţă de viaţă. Aceste
naraţiuni reprezintă bildungsromane. Acţiunea se structurează în jurul isprăvilor săvârşite de
personajul principal, cel mai tânăr, dar şi cel mai viteaz dintre cei trei fii ai unui împărat,
trimis să-i urmeze la tron împăratului Verde. Mezinul, considerat cel mai slab din frații săi,
reușește să treacă prin încredere în propriile forțe de proba pe care i-o dă tatăl său, îmbrăcat cu
o blană de urs fioros, la capul podului. Pe de altă parte, feciorul craiului ignoră sfatul tatălui și
leagă prietenie cu Spânul, un rău necesar în maturizarea tânărului.
3. Selectarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru basmul ales (de
exememplu: repere spațio-temporale, acțiune, conflict, perspectivă narativă,
construcția personajelor etc.)
Spaţiul este vag ilustrat, aflat în relaţie cu timpul nedeterminat, acţiunea desfăşurându-
se în trei împărăţii (a craiului care are trei feciori, a împăratului Verde şi a împăratului Roş. În
aventura mezinului apar şi alte repere spaţiale cu rol simbolic: casa părintească cu rol
protector, podul evidenţiază "simbolismul trecerii şi caracterul adeseori primejdios al acestei
treceri, specifică oricărei călătorii iniţiatice", pădurea, labirint al cunoaşterii, fântâna
simbol al metamorfozării personajului, care coboară şi iese cu o nouă identitate.
Timpul este fabulos, nedeterminat, redat în basm prin formula "a fost odată ca
niciodată", echivalent cu timpul mitic numit de Mircea Eliade in illo tempore (în acel timp,
fiind un basm cult Povestea lui Harap-Alb micşorează distanţa dintre timpul naraţiunii (al
discursului) şi timpul evenimentelor (al fabulei): "Amu cică era odată într-o şară un craiu care
avea trei feciori..."
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu obiectiv,
întrucât intervine adesea prin comentarii. Perspectiva narativă este una "din spate", cu
focalizare zero, întrucât naratorul relatează la persoana a III-a (narator heterodiegetic).
Otrăsătură specifică atât basmului popular cât şi basmului cult este prezenţa formulelor
tipice. Formulele iniţiale, mediane şi finale sunt legate în mod direct de trăsăturile naraţiunii.
Basmul cult are aceeaşi formulă de început ca şi basmul popular "amu (prezentul narativ) cică
era odată(timpul fabulor) ..."Formula iniţială proiectează acţiunea într-un timp şi un spaţiu
fabulos, prevenind cititorul asupra convenţiilor cerute de basm. Formulele mediane se
încadrează într-un ritual al naraţiunii, fac legătura între episoade şi ajută la comprimarea
timpului naraţiunii. Acestea apar mai ales în descrierea aventurilor lui Harap-Alb. "Şi merg ei
o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă". Formula finală fixează împlinirea destinului
erouui, dar identifică şi poziţia naratorului faţă de celelalte personaje. Formula finală readuce
ascultătorul în lumea reală.
Aventurile lui Harap-Alb se succed ameţitor, în tablouri pline de mişcare şi de culoare.
După ce pleacă, el încalcă sfatul părintesc lăsându-se păcălit de omul Spân. Prin înşelăciune,
acesta îl sileşte să devină slugă, iar el se dă drept moştenitor. Numele personajului
evidenţiază condiţia duală: slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar cromatica alb-negru
ilustrează trecerea de la starea de naivitate (negru) la cea spirituală (alb). Ajutat de calul
năzdrăvan, de Sfânta Duminică, de Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Gerilă şi
de propria-i vitejie, eroul învinge toate dificultăţileîntâlnite şi îndeplineşte însărcinările
falsului stăpân precum aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea pieii şi capului
cerbului cu pietre nestemate. Ultima încercare este cea mai dificilă: răpirea isteţei şi frumoasei
fete a împăratului Roşu. Ea se încheie cu uciderea şi apoi reînvierea eroului, cu căsătoria celor
doi şi pedepsirea meritată a spânului. Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul
iniţierii, având semificaţia coborârii în Infern.
Povestea lui Harap-Alb este un basm pe tema maturizării tânărului neexperimentat. El
este realizat cu mijloacele literaturii culte din elemente specifice litaraturii folclorice.
Elementele de sursă folclorică sunt: călătoria, încercarea puterii, peţitul, proba focului,
personajele, întrepătrunderea realului cu fabulosul. Elementele de originalitate care scot
basmul din circuitul folcloric sunt: individualizarea prin detalii, dramatizarea acţiunii prin
dialog, umanizarea fantasticului prin comportament, mentalitate, limbaj. Limbajul cuprinde
termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice, expresii
paremiologice (proverbe, zicători introduse prin expresia vorba aceea.
Stilul este savuros conţinând elemente de oralitate. Nota comică este dată de:
exprimarea mucalită, ironia, porecle şi apelative caricaturale, diminutive cu valoare
augmentativă, tratarea prozaică a supranaturalului, tratarea comică a situaţiilor dramatice.
În concluzie, drumul lui Harap-Alb este un drum plin de primejdii, de obstacole,
încercări, un drum de morţi şi învieri succesive. Acest drum labirintic îl duce pe erou către
Centru, către o stare spirituală de puritate. Este de fapt tema fundamentală a majorităţii
basmelor şi legendelor, la originea cărora stă tema mitică a patimilor erolui.

Caracterizarea lui Harap-Alb

 Basmul urmăreşte formarea unui tânăr în contact cu experienţele vieţii. Întâmplările
prin care trece şi încercările la care este supus sunt modalităţi de formare a trăsăturilor lui
dominante. Harap-Alb este protagonistul basmului, personaj pozitiv şi eponim caracterizat
prin vrednicie, perseverenţă şi iscusinţă. El simbolizează Binele. Răul este personificat de
Spân şi de Împăratul Roşu, personaje care nu sunt înzestrate decât cu puterile diabolice ale
răutăţii, ale lipsei de loialitate.
Ca în toate basmele, şi aici se cer trecute probele „focului”, ceea ce face de fapt ca
basmul să devină un roman de formare. Este supus probelor, în urma cărora se va maturiza.
Deşi este naiv, uşor de păcălit, neajutorat, feciorul de împărat are calităţi intrinseci, prin care
iese învingător, până la urmă, în lungul şir de încercări la care este supus. În toată această
aventură el este susţinut de personaje adjuvante (calul, Sfânta Duminică, cei cinci coloşi) şi de
personaje donatoare (crăiesele furnicilor şi albinelor) fiindcă „ era bun, credincios în
Dumnezeu şi în oameni”. Confruntările lui cu ursul, cerbul, turturica sugerează şi îndeletnicire
vechi: vânatul, albinăritul.Din întreg basmul, Harap-Alb se caracterizează ca un tânăr viteaz,
îndemânatic, harnic, supus.
Ion Creangă folosește ca modalități: caracterizarea directă, de către narator,
autocaracterizarea prin propriile acțiuni, vorbe, gesturi, caracterizarea de către alte personaje.
Astfel, eroul este caracterizat direct în primul rând de către Spân, prin porecla sau
supranumele pe care i-l dă: Harap-Alb, un nume oximoronic, combinând două trăsături opuse
(alb/negru). Spânul are o atitudine contradictorie ori de câte ori Harap-Alb mai trece câte o
probă: se bucură în sinea lui, pentru că apreciază beneficiile materiale (salatele, nestematele),
dar în fața tuturor îl ceartă aspru, pentru că s-ar fi arătat nevrednic, din motive inventate.
Indirect Harap-Alb este caracterizat de faptele sale; deși este permanent muștruluit de
Spân, el nu își încalcă angajamentul: rămâne sluga fidelă a acestuia, deși acest angajament i-a
fost obținut prin vicleșug.
Harap-Alb nu este un erou, el devine un erou, pentru că reușește să găsească
echilibrulnecesar între propriile interese și dorințe și interesele și dorințele celorlalți, fie că
este vorba de Spân sau de crăiasa albinelor, această trăsătură se vede chiar de la început:
neliniștit în legătură cu încercarea la care avea să se supună, el rătăcește pe la grajdurile tatălui
său, craiul, unde o întâlnește pe Sf. Duminică pe care o milostivește.
Harap-Alb este un personaj deosebit în literatura română, în jurul său pivotând
importante personaje din basmul românesc, el folosește obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-
Barbă-Cot pentru a-l ucide pe Cerbul cu privirea aspidă, ascultă de sfaturile Sfintei Duminici,
o află pe fata Împăratului Roș prefăcută în pasăre măiastră.
Drumul lui Harap-Alb este un drum plin de primejdii, de obstacole, încercări, un drum
de morţi şi învieri succesive. Acest drum labirintic îl duce pe erou către Centru, către o stare
spirituală de puritate. Este de fapt tema fundamentală a majorităţii basmelor şi legendelor, la
originea cărora stă tema mitică a patimilor erolui.

Povestea lui Harap-Alb poate fi considerată un bildungsroman cu un subiect

miraculos, care, însă, aşa cum apreciază Garabet Ibrăileanu „îngăduie povestitorului să
înzestreze eroii săi cu însuşiri sufleteşti şi trupeşti peste măsura omenească.”
 RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE APARŢINÂND UNUI BASM CULT
HARAP-ALB ŞI SPÂNUL DIN „POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese
din basmul cult studiat;
2. evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a modului în care
evoluează relaţia dintre cele două personaje;
 3. ilustrarea a patru elemente de structură şi de compoziţie ale basmului studiat,
semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune,
conflict, relaţii temporale si spaţiale, incipit, final, tehnici narative, perspectivă
narativă, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);
4. susţinerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema basmului studiat se
reflectă în evoluţia relaţiei dintre cele două personaje.

1.Basmul Povestea lui Harap-Alb a fost publicat în revista „Convorbiri literare” la 1

august 1877. Ulterior, Mihai Eminescu reproduce basmul în ziarul „Timpul”, în mai multe
numere succesive. În timpul vieţii autorului, basmul este tradus în limba germană, mai târziu
va fi tradus în limbile franceză, italiană şi engleză, astfel încât, textul lui Creangă a intrat în
circuitul literaturii universale. Conform clasificării făcute de Jean Boutière, aparţine grupului
basmelor fantastice alături de Soacra cu trei nurori, Fata babei şi fata moşneagului, Făt-
Frumos, fiul iepei, Povestea porcului.
Creangă a scos basmul din circuitul folcloric şi i-a dat un alt statut artistic. Subiectul
respectă tiparele basmului popular, cu competiţia dintre bine şi rău şi comprimarea acţiunii.
Povestea lui Harap-Alb se încadrează în categoria de basme în care impostorul
(Spânul) încearcă să-l înlăture pe adevăratul moştenitor. Motivul principal îl reprezintă
călătoria pe parcursul căreia tânărul neexperimentat capătă înţelepciune, experienţă de
viaţă.Aceste naraţiuni reprezintă bildungsromane.Acţiunea se structurează în jurul
isprăvilor săvârşite de personajul principal, cel mai tânăr, dar şi cel mai viteaz dintre cei
trei fii ai unui Crai, trimis să-i urmeze la tron împăratului Verde.Basmul urmăreşte
formarea unui tânăr în contact cu experienţele vieţii. Întâmplările prin care trece şi încercările
la care este supus sunt modalităţi de formare a trăsăturilor lui dominante. Harap-Alb
esteprotagonistul basmului, personaj pozitiv şi eponim caracterizat prin vrednicie,
perseverenţă şi iscusinţă. El simbolizează Binele.Răul este personificat de Spân şi de
Împăratul Roşu, personaje care nu sunt înzestrate decât cu puterile diabolice ale răutăţii, ale
lipsei de loialitate. Spânul întruchipează personajul negativ, antagonist, un personaj-
instrument, mistagog (iniţiator), necesar pentru proiectarea întregului scenariu iniţiatic
în care este angajat fiul cel mic al Craiului. 2. Drumul lui Harap-Alb nu este un drum
fizic, geografic, ci un drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, un drum de iniţiere, un
drum de la starea de profan la cea de sacru, sfânt (echivalată alegoric în basm cu cea de
împărat). Alegoric, Spânul reprezintă ceea ce este mai rău şi mai urât într-un om, aici în
Harap-Alb. Omul Spân ar fi unul, mai multe sau toate Păcatele din sufletul eroului,
precum egoismul, ura, ignoranţa, dorinţa etc. George Călinescu considera că acest personaj
este spân pentru că în popor există o străveche credinţă potrivit căreia o deficienţă sau o
anomalie fiziologică este însoţită de o defecţiune morală corespunzătoare. Aceşti oameni sunt
consideraţi răi, cruzi, perfizi, linguşitori. În plan simbolic, fazele prin care relaţia Harap-Alb
– omul spân trece de-a lungul basmului sunt asemănatoare cu fazele prin care trece relaţia
Om-Păcat de-a lungul vieţii sale. Copil fiind, Harap-Alb nu auzise de el şi nu-l cunoştea pe
Spân (era pur şi nevinovat, necunoscând patima şi păcatul). La pubertate fiul cel mic află
despre Spân de la tatăl său, care-l previne că este un om rău şi primejdios, deci să se ferească
de el cât poate. În timpul călătoriei, Spânul îi apare lui Harap-Alb sub diferite înfăţişări,
încercând să-i devină slugă. Harap-Alb îl refuză, conform sfatului dat de tatăl său. Până la
urmă, datorită şireteniei sale, Spânul reuşeşte să devină sluga fiului de Crai, dar nu peste mult
timp situaţia se răstoarnă, fiul Craiului devenind robul acestuia. Alegoric, mezinul a ajuns
robul propriilor sale păcate. La sfârşitul basmului, după ce protagonistul trece cu bine de toate
încercările prin care Spânul voia să-l piardă, după ce moare şi învie, Spânul este ucis de calul
năzdrăvan. Simbolic, după trecerea treptelor de iniţiere, Harap-Alb obţine starea de Puritate,
învingându-şi definitiv păcatele. Iniţierea în viaţă şi în moarte este un ritual arhaic,
semnificând trecerea spre tărâmul de dincolo, coborârea în Infern, pe care Mircea Eliade o
consideră o moarte iniţiatică, o experienţă capabilă de a întemeia un nou mod de existenţă.
Personajul antagonist este uşor de biruit de animalul năzdrăvan: Nu te teme, stiu eu
năzdrăvănii de ale spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai
joace calul. El nu este suprimat de la început, deoarece un asemenea act nu se înscrie în
scenariul basmului, care cuprinde o temă iniţiatică la îndeplinirea căreia ajută.
Spânul cunoaşte desfpşurarea temporală a evenimentelor, fără însă a putea interveni. El este o
fiinţă miraculoasă, care nu face decât să îndeplinească o misiune, având o dublă funcţie, de
mistagog (avea puterea de a cunoaşte aspecte ascunse ale realităţii) şi de agent al Răului. El
ştia că Harap-Alb se poate elibera din robie numai prin efectuarea ritualurilor de purificare şi
iniţiere. Îi spune fiului de Crai: şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi
învia. Moartea şi iniţierea eroului sunt simbolul iniţierii acestuia.
Episodul coborârii în fântână este semnificativ în evoluţia personajului. Coborârea
după apă, jurământul, schimbarea condiţiei eroului, căpătarea unui nume nou sunt echivalente
unui botez. Faptul că fiul de Crai este numit Harap are corespondenţe şi în plan epic (ajunge
sluga Spânului) şi în plan spiritual (fiul de Crai devine robul propriului său păcat): De-acum
înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele şi nu altul. Dorinţa de a a scăpa de
robie o identificăm în vorbele lui Harap Alb: Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată de
zbucium, decât aşa viaţă mai bine moartea de o mie de ori. El este numit Albpentru că robii
erau de regulă ţigani, tătari, arabi, negri şi, spre deosebire de aceştia, el era rob alb.
Cromatica alb-negru ilustrează trecerea de la starea de naivitate (negru) la cea
spirituală (alb).
3. Construcţia celor două personajelor este realizată în conformitate cu tema
basmului: confruntarea dintre Bine şi Rău, deznodământul aducând triumful forţelor Binelui.
Aventurile lui Harap-Alb se succed ameţitor, în tablouri pline de mişcare şi de culoare. Ca în
toate basmele, şi aici se cer trecute probele „focului”, ceea ce face de fapt ca basmul să devină
un roman de formare. Este supus probelor, în urma cărora se va maturiza. Deşi este naiv, uşor
de păcălit, neajutorat, feciorul de împărat are calităţi intrinseci, prin care iese învingător, până
la urmă, în lungul şir de încercări la care este supus. În toată această aventură el este susţinut
depersonaje adjuvante (calul, Sfânta Duminică, cinci coloşi) şi de personaje donatoare
(crăiesele furnicilor şi albinelor) fiindcă era bun, credincios în Dumnezeu şi în oameni.
Confruntările lui cu ursul, cerbul, turturica sugerează şi îndeletnicire vechi: vânatul,
albinăritul. Din întreg basmul, Harap-Alb se caracterizează ca un tânăr viteaz, îndemânatic,
harnic, supus.
Conflictul este unul exterior, dacă ne raportăm la tema luptei dintre Bine şi Rău,
interior, dacă receptăm textul ca drum al iniţierii: un conflict interior al protagonistului care
încearcă să-şi depăşească statutul de iniţiat şi să dobândească maturitatea.
Perspectiva narativă este una obiectivă, cu o viziune „dindărăt” şi îi aparţine unui
narator omniscient, omniprezent şi, în mare parte obiectiv, întrucât intervine adesea prin
comentarii.
Reperele spaţio-temporale sunt nedeterminate.Spaţiul este vag ilustrat, aflat în relaţie cu
timpul nedeterminat, acţiunea desfăşurându-se în trei împărăţii (a craiului care are trei feciori,
a împăratului Verde şi a împăratului Roş. În aventura mezinului apar şi alte repere spaţiale cu
rol simbolic: casa părintească cu rol protector, podul evidenţiază "simbolismul trecerii şi
caracterul adeseori primejdios al acestei treceri, specifică oricărei călătorii iniţiatice",
pădurea, labirint al cunoaşterii, fântâna simbol al metamorfozării personajului, care coboară
şi iese cu o nouă identitate. Timpuleste fabulos, nedeterminat, redat în basm prin formula "a
fost odată ca niciodată", echivalent cu timpul mitic numit de Mircea Eliade "in illo tempore"
(în acel timp, fiind un basm cult Povestea lui Harap-Alb micşorează distanţa dintre timpul
naraţiunii (al discursului) şi timpul evenimentelor (al fabulei): Amu cică era odată într-o ţară
un craiu care avea trei feciori...
Povestea lui Harap-Alb este un basm pe tema maturizării tânărului
neexperimentat. El este realizat cu mijloacele literaturii culte din elemente specifice
litaraturii folclorice. Elementele de sursă folclorică sunt: călătoria, încercarea puterii, peţitul,
proba focului, personajele, întrepătrunderea realului cu fabulosul. Elementele de originalitate
care scot basmul din circuitul folcloric sunt: individualizarea prin detalii, dramatizarea
acţiunii prin dialog, umanizarea fantasticului prin comportament, mentalitate, limbaj.
Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri
tipice, expresii paremiologice (proverbe, zicători introduse prin expresia vorba aceea.) Stilul
este savuros conţinând elemente de oralitate. Nota comică este dată de: exprimarea mucalită,
ironia, porecle şi apelative caricaturale, diminutive cu valoare augmentativă, tratarea prozaică
a supranaturalului, tratarea comică a situaţiilor dramatice.
Drumul lui Harap-Alb este un drum plin de primejdii, de obstacole, încercări, un drum
de morţi şi învieri succesive. Acest drum labirintic îl duce pe erou către Centru, către o stare
spirituală de puritate. Este de fapt tema fundamentală a majorităţii basmelor şi legendelor, la
originea cărora stă tema mitică a patimilor erolui.