Imaginea copilăriei în poezia

„Copii eram noi amândoi” de Mihai

Eminescu
 Imaginea copilăriei în poezia „Copii eram noi amândoi” de Mihai Eminescu

Publicată în „Convorbiri literare”, în 1871, poezia „Copii eram noi amândoi” prezintă
poznele creatorului în anii dulci ai copilăriei.
În această poezie, autorul evocă copilăria petrecută la Ipoteşti, împreună cu Ilie, cel mai
apropiat dintre fraţii săi, încetat din viaţă la Bucureşti în decembrie 1863. (Dimitrie
Vatamaniuc, Ilie Eminovici, în „Caietele Mihai Eminescu”, 1974).
Principalele teme tratate de Eminescu sunt: natura, dragostea, codiția omului de geniu,
copilăria, trecutul istoric, trecerea timpului, natura și iubirea, cosmicul, ș.a.
Poezia „Copii eram noi amândoi” se încadrează în tema copilăriei, ilustrând sentimentul
nostalgiei, al melancoliei după vremurile copilăriei.
Autorul prezintă copilăria unui prunc crescut la ţară, care cutreieră împrejurimile cât e
ziua de mare, bucurându-se de libertatea pe care o are.
Titlul creaţiei „Copii eram noi amândoi” face referire la vârsta inocenţei, vârsta tuturor
posibilităţilor ideatice, a ritualulilor imaginative, în care jocul, râsul şi voia bună nu au margini,
iar timpul nu este măsurat.
Personajul autor remarcă secventele fericite în care s-a bucurat de copilărie, de jocurile
specifice acesteia.
Poezia debutează cu o notă biografică: “Copii eram noi amândoi/ Frate-meu și cu mine,
făcând totodată referire la protagoniștii operei, eul liric și fratele său”.
Eul liric, ca orice alt copil, are un partener de joacă cu care împarte bune şi rele: “Copii
eram noi amândoi,/Frate-meu şi cu mine”, iar orice le ieşea în cale, se transforma în „arme” de
joc: “Din coji de nucă car cu boi /Făceam şi înhămam la el /Culbeci bătrâni cu coarne”.
Poezia reprezintă un simbol al temei abordate, reliefându-se în această creație copilăria,
jocul și joaca: „Din coji de nucă car cu boi/ Făceam și înhămam la el culbeci bătrâni cu coarne”
(fragment ce ne indică prezența jocului), “Adesea la scăldat mergeam/În ochiul de pădure”
(fragment ce descrie o secvență specifică copilăriei).
Relația de prietenie, înțelegere și apropiere dintre cei doi este pusă în evidență încă din
strofa a doua, în care fratele era un model pentru autor: “Şi el citea pe Robinson, /Mi-l povestea
şi mie”.
Între cei doi frați se înfiripa o legătură puternică avându-și originea în jocurile
copilărești. Este sugerată o diferență între cei doi, jocuriile fiind bazate pe suportul fantezist al
fiecăruia cât și pe realitate. Activităţile celor doi fraţi uneori nu se asemănau.
 Astfel în timp ce fratele îi povestea despre Robinson, eul liric zidea “Turnul-Vavilon”
de unde putea avea o altă viziune asupra lumii, de unde izvorăşte viziunea integralistă asupra
lumii şi chiar dorinţa reuşitei, deoarece materialul avut la dispoziţie pentru construcţia turnului,
erau “cărţi de joc”. Această activitate era prilej de bucurie pentru cei doi copii şi momentul
potrivit de a spune “câte-o prostie”.
Imaginația lor nestăvilită transformă din “turnul Vavilon”, un castel din cărți de joc și
niște sărmane broaște în inamici de temut.
Amintirea eului liric se conturează în jurul scăldatului, “la balta mare din ochiul de
pădure”. Cei doi frați se imaginau personaje din poveste pe “insula cea verde” fiind un tărâm
în care se putea da frâu liber imaginației.
Aici, cei doi fraţi dau frâu liber imaginaţiei, construind din lut, “Cetate mândră la
privit” împrejmuită cu “turnuri mari de tinichea” şi de ziduri impunătoare.
Aceștia dădeau viața unor viață unor lucruri simple, ele devenind sursele unor bucurii
pline de simboluri copilărești: “Din lut acolo am zidit,/Din stuful des şi mare/Cetate mândră
la privit/ Cu turnuri mari de tinichea/Cu zid împreşurată”.
Fratele este pus împărat pese cetate, iar eul, care îi dă ascultare fratelui, este solie el fiind
însărcinat să meargă la broaşte, chemându-le la bătălie, pentru a decide “cine-i mai tare”.
În acest joc, eul pornește un război cu broaștele (simbolizând lumea gălăgioasă) și
luându-l ostatic chiar pe împăratul lor, pe care îl închid în turnul negru (simbol al izolării).
Dorința de a învinge și a merge la luptă sugerează și dorința de maturizare a copiilor,
printr-un simplu joc căpătând încredere în sine. Intervine totuși sentimentul de compasiune,
eliberând broaștele clămpăitoare.
Adolescența și apoi maturizarea fraților sunt sugerate tot prin scene ludice care continuă,
în aceeași stare de basm, joacă.
Drept răsplată eul este învestit cu puterile unui rege și se căsătorește cu o țapănă, nurlie,
soție (sugerează iubirea adolescentină) înfățișată într-o notă ironică de autor drept o amantă de
lemn, care, pentru că nu-i răspundea, o arunca în foc.
Acest joc este înlocuit de altele, care arată dorința de afirmare, de maturizare:
“Şi pe cap mi se îmfla/ Casca de hârtie/ O batistă într-un băţ/ Steag de bătălie/
Cântam: Trararah!”
Omul matur vede cât de nesemnificative erau jocurile lor, dar realizează ce prețioasă era
tovărășia prietenului său. Sfârșitul poeziei reprezintă un suspin dureros al poetului cu privire la
despărțirea lor.
 Poezia prezintă chiar regretele şi părerea de rău a eului liric despre trecerea acelor
vremuri şi de pierderea fratelui său: “Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus! /Mort e al meu frate”.
Întrebarea retorică: “Mai este inima-mi/ Din copilărie?” pune la îndoială puterea de a
săvârşi aceleaşi boacăne sau chiar naivitatea vârstei, acum, când copilăria a apus într-un tărâm
necunoscut şi îndepărtat.
Poezia se încheie cu O cântare veche ce-i dă târcoale la ureche eului liric: Lume, lume
şi iar lume!.

Bibliografie:

www.cartiletinerilor.com/copii-eram-noi-amandoi-mihai-eminescu

www.scribd.com

www.referat.ro
Copii eram noi amândoi

Copii eram noi amândoi,

Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam

În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,

Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.

Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie –
Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacŕ de fală,
Primi – poruncì ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins

– Îmi pare chiar pe rege –
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace.

Şi drumul broaştelor le-am dat.

Săltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut

Pentru a mele fapte –
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.

Motanul alb cel vistier,

Mânzac cel chior ministru –
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.

Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulţămit cu umil semn,

– Drept mantie-o prostire –
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlon de sobă.

Şi ah! şi dragă-mi mai era!

Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.

Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!

Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate –
Poate-s deschişi şi-n groapă!

Dar ades într-al meu vis

Ochii mari albaştri
Luminează – un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.

Eu? Mai este inima-mi

Din copilărie?

…………………………..

Ah! îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!