NEOMODERNISMUL

Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Leoiaică tânără, iubirea

mi-a sărit în față.

Mă pândise-n încordare

mai demult.

Colții albi mi i-a înfipt în față

m-a mușcat leoaica azi de față.

Și deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc de-a dura

când mai larg, când mai aproape,

ca o strângere de ape.

Și privirea-n sus țâșni,

curcubeu tăiat în două

și auzul o-ntâlni

tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprâneană,

la tâmplă și la bărbie,

dar mâna nu le mai știe

și alumecă-n neștire

pe-un deșert în strălucire

 peste care trece-alene

o leoaică arămie

cu mișcările viclene

încă-o vreme

și-ncă- o vreme.

Leoaică tânără, iubirea

De Nichita Stănescu

- Artă poetică postbelică, nemodernistă –

Nichita Stănescu este o personalitate plurivalentă a culturii române, un scriitor de tip

goethean plasat sub auspiciile autodesăvârșirii și ale armoniei intelectuale. Autodefinindu-se,
Nichita Stănescu afirma: „sunt o pată de sânge care vorbește”.

Nichita Stănescu se înscrie în epoca postbelică a literaturii române, alături de alți poeți
postbelici precum: Ștefan Augustin Doinaș, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion
Alexandru, Eugen Jebeleanu etc.

Nichita Stănescu este un adept al neomodernismului, fiind un veritabil „spiritus rector”

al generației șaizeciste rpmânești.

Neomodernismul reprezintă o paradigmă culturală, un curent literar-artistic manifestat în

literatura română în perioada 1960-1980, numită „generația șaizecistă”, care, așa cum indică și
numele, propune o revigorare, o reînnoire, o transfigurare a modernismului interbelic.
Neomodernismul se caracterizează printr-o serie de particularități complexe. Temele
neomoderniste au valențe ontologice și gnoselogice fiind reprezentate de: iubire, condiția
umană, cunoaștere, cosmogonie, moarte etc. Figura de stil predominantă în neomodernism este
metafora insolită. Principiul fundamental al liricii neomoderniste este cel al concretizării
abstractului, al reprezentării abstractului în formă concretă. Limbajul literaturii
neomodrniste se caracterizează prin ambiguitate, echivoc, ajungând până la nonsens sau
absurd. De asemenea, neomodernismul se distinge prin: reinterpretarea miturilor,
intelectualism, reflecția filosofică, ermetismul expresiei, redefinirea poeticului, ironie, spirit
ludic, contrarierea permanentă a așteptărilor cititorului, lupta sinelui cu sinele (conflict
interior), cultivarea lirismului modernist etc.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează magistral particularitățile neomodernismului.

În primul rând, poezia dezvoltă tema neomodernistă a iubirii, percepută drept forma
supremă de cunoaștere a lumii și a propriului sine.

În al doilea rând, poezia este infuzată cu metafore insolite precum: „leoaică tânără,
iubirea”, „natura se făcu un cerc de-a dura”, „strângere de ape”, „curcubeu tăiat în două”,
„leoaică arămie” etc.

În al treilea rând, sentimentul abstract al iubirii este concretizat în forma concretă a unei
leoaice, ilustrându-se astfel principiul neomodernist al concretizării abstractului.

De asemenea, poezia stănesciană reinterpretează mituri precum: mitul androginului, mitul

înălțării privirii spre cer din filosofia lui Platon etc.

Weltanschaungul stănescian se transpune într-o viziune inedită aspura sentimentului

iubirii, concretizat în imaginea leoaicei. Astfel, weltanschaungul lui Nichita Stănescu are la bază
principiul neomodernist al concretizării abstractului, căci trăirile lăuntrice sunt materializate,
corporalizate și contemplate ca realități palpabile, capabile să genereze „o viziune a
sentimentelor”.

Imaginarul artistic stănescian pendulează între „regimul diurn al conștiinei” și

„regimul nocturn al conștiinței” (Gilbert Durand, „Structurile antropologice ale imaginarului”).
În termenii psihocriticii lui Charlea Mauron din studiul „De la metaforele obsedante la mitul
personal”, imaginarul artistic stănescian are ca „metaforă obsedantă” iubirea, în cele două
ipostaze din cultura greacă: Eros și Agape.

„Leoaică tânără, iubirea” este o capodoperă a liricii românești. Genul liric cuprinde
totalitatea operelor literare, scrise în versuri, în care autorul își transmite gândurile, ideile și
sentimentele în mod direct, prin intermediul eului liric și al mijloacelor artistice. Principalele
particularități ale genului liric sunt: prezența eului liric, prezența figurilor de stil, prezența
imaginilor artistice și prezența elementelor de prozodie.

„Leoaică tânără, iubirea” este o „ars poetica” postbelică, neomodernistă. Arta poetică
reprezintă acel text poetic prin care autorul își transmite propriul weltanschaung, propria
concepție despre lume și viață, într-un limbaj care-l particularizează, conferindu-i unicitate.
Prima „ars poetica” din literatura universală este „Poetica” lui Aristotel.
 Poezia „Leoaică tânără, iubirea” a fost publicată în al doilea volum al lui Nichita
Stănescu, intitulat „O viziune a sentimentelor”, în 1964.

Titlul este „un element de paratextualitate” (Gerard Genette), un prag textual prin care se
creează un orizont de așteptare lectorului. Totodată, titlul are valențe de „motiv anticipativ”
(Boris Tomașevski) întrucât anticipează tematica și conțiutul operei, fiind dezvoltat prin tehnica
„mise-en-abime” sau „a punerii în adâncime”. Jean Ricardou definește titlul drept un
„onomatext”. Din punct de vedere structural și morfologic, titlul „Leoaică tânără, iubirea” este
unul analitic, fiind alcătuit din două substantive comune care intercalează un adjectiv. Conform
clasificării lui Gerard Genette, titlul este unul „obiectal”, având însă și valențe „subiectale”. Din
punct de vedere stilistic, titlul conține, în manieră neomodernistă, o metaforă insolită, dezlegată
prin apoziție,care definește iubirea ca fiind tânără, frumoasă, jucăușă și agresivă. Alăturarea
apozițională a celor două substantive pune semnul egalității între iubireși leoaică tânără,
sălbatică, naturală, plină de elan vital și instinctualitate. Izomorfismul iubire-leoaică evidențiază
perfect principiul neomodernist al concrezizătrii abstractului, care stă la baza construirii
imaginarului artistic stănescian,a weltanschaungului scriitoricesc, căci trăirea lăuntrică,
reprezentată aici de sentimentul iubirii, este materializată, corporalizată, sentimentele fiind
contemplate ca realități palpabile, capabile să genereze „o viziune a sentimentelor”.

Tema poeziei are valențe ontologice și gnoseologice. La nivel macrotextual, tema

poeziei este iubirea, întânirea cu Eros fiind definită drept „o întâmplare a ființei” (Nichita
Stănescu). La nivel microtextual, poezia dezvoltă teme neomoderniste precum: cunoașterea,
natura, condiția umană, timpul, cosmogonia etc. De asemenea, poezia este infuzată cu motive
literare inedite precum: leoaica, colții, fața, cercul, apa, curcubeul, ciocârliile, mâna,
sprânceana, tâmpla, bărbia, deșertul etc. Leoaica, văzută ca un simbol pentru iubirea dionisiacă,
devine laitmotivul structurant al poeziei, veritabil element de recurență. În viziune stănesciană,
iubirea este o cale de revelație și o modalitate de integrare în armonia universală, o condiție sine-
qua-non a existenței umane.

Structura poeziei este una trihotomică, această fiind alcătuită din trei strofe inegale ca
întindere. Prima strofă cuprinde 6 versuri, a doua strofă cuprinde 8 versuri, iar ultima strofă este
alcătuită din 10 versuri libere, fiecare strofă având cu două versuri în plus față de cea precedentă,
cifra doi devenind astfel un simbol arhetipal al iubirii, al relației dintre identitate și alteritate.

Discursul liric redă într-o gradare subtil orchestrată întânirea cu iubirea și consecințele
cosmogonice ale acesteia, eul liric transformând iubirea într-un „centrum mundi”.

Prima strofă este alcătuită din șase versuri, fiind o senarie cu vers liber.

Incipitul este un termen provenit din latinescul „incipitum” defind formula introductivă a
unui text literar, prin care lectorul este introdus „in medias res”, într-o „mundus imaginalis”
insolită. Poezia „Leoaică tânără, iubirea” are un incipit de tip „ex-abrupto” prin care se
reiterează titlul și se prezintă clipa revelării iubirii, a întâlnirii bruște cu Eros. Din acest punct de
vedere prima strofă valorifică magistral unul dintre cele patru mituri fundamentale ale culturii
române, stabilitate de către George Călinescu în lucrarea „Istoria literaturii române de la origini
până în prezent”: mitul Zburătorului. Zburătorul este un tânăr de o frumusețe exacerbată care
apare noaptea în visul fetelor și le tulbură somnul, fiind asociat cu apariția primilor fiori ai
iubirii. Versul al doilea „mi-a sărit în față” ilustrează caracterul premeditat al iubiiri, ideea că
sufletul est mereu în pericol să se îndrăgostească. Întălnirea cu iubirea este imprevizibilă și
violentă , prima secvență fiind dominată de lexeme din câmul semantic al vânătorii, în care
prezența activă nu este vânătorul, ci vânatul: „mă pândise”, „leoaica”, „m-a mușcat” etc.
Epitetul cromatic „colții albi” simbolizează puritatea iubirii, dimensiunea ei spirituală,
transcendentă și face trimitere la conceptul filosofic aristotelic „catharsis”, centrat pe ideea de
purificare. Mușcătura leoaicei din structura „m-a mușcat leoaica azi de față” echivalează cu
revelația bruscă a sentimentului iubirii.Verbele la perfect compus „a sărit”„a înfipt” și „m-a
mușcat” traduc caracterul irevocabil al iubirii, faptul că asupra ei nu se mai poate interveni,
aceasta fiind o experiență ontică definitivă, absolută.

Strofa a doua este alcătuită din opt versuri, fiind o octavă cu vers liber. Aceasta
surprinde efectele psihologice ale întânirii cu iubirea. Îndăgostitul devine un „centrum mundi”:
„Și deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc de-a dura” și apoi o „axis mundi”: „Și privirea-
n sus țâșni”. Lumea pare a se naște abia cum pentru ființa îndrăgostită, versurile fiind infuzate cu
elemente cosmogonice: cel al cercului rotitor („se făcu un cerc de-a dura”) și cel al apelo
primordiale („ca o strângere de ape”). Cercul simbolizează aici perfecțiunea iubirii și ilustrează
teoria filosofică a monadei lui Leibniz , lumea fiind percepută ca un tot unitar, ca „Marele Tot”
(Holderlin). Comparația „ca o strângere de ape” poate fi asociată cu imaginea cosmogonică
eminescială „cuibar rotinde de ape”, sugerându-se capacitatea genezică a iubirii, forța ei agresivă
și fascinantă. Apa este un elemnt cosmogonic primordial, o reflectare a catharsisului aristotelic.

Iubirea reordonează lumea după legile ei proprii într-un joc al cercurilor concentrice. Eul
liric percepe lumea ca într-u vârtej, contururile fiind estompate. Versurile „Și privirea-n sus
țâșni / Curcubeu tăiat în două” vizează faptul că iubirea devine un liant între două lumi:
contingent-transcendent, sacru-profan, mundan-extramundan, teluric-celest etc. Sintagma „și
privirea-n sus țâșni” ilustrează mitul înălțării privirii spre cer fin filosofia lui Platon. La
începuturi, în primordii, spune Platon, sufletele pluteau între cer și pământ. Unele au reușit să se
înalte în cer, dar altele s-au lovit de bolta cerească și au căzut pe pământ, iar din amestecul lor cu
lutul s-au născut oamenii. De atunci, spune Platon, omul înalță privirea spre cer ca semn al
aspirației spre absolut. Imaginea vizuală „curcubeu tăiat în două” conține un simbol cu rezonanțe
biblice, curcubeul fiind un liant între contingență și transcendență, între sacru și profan, precum
și un totem al legământului dintre Dumnezeu și umanitate. Curcubeul are valențe dihotomice,
cele două jumătăți ale sale ilustrând mitul Androginului, semn că iubirea este singura care oferă
plenitudine ființei umane. Androginul este un personaj mitologic ce întrunește principiul
masculin și principiul feminin, pedepsit de divinitate pentru hybris-ul său, pentru mândria sa,
prin separarea celor două jumătăți și plasarea lor la poluri opuse ale lumii. De atunci, spune
mitul, cele două jumătați se caută pentru areîntregi ființa androginică din primordii.

Ultimele două versuri „Și auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii” ilustrează ideea că
iubirea este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii care copleșește sufletul.
Ciocârlia este o pasăre solară, un simbol arhetipal al „transcendenței pline” (Friedrich
Nietzsche), al divinității, al sacralității, iubirea fiind un mijloc primordial de sacralizare a ființei.

Astfel, strofa a doua este centrată asupra raportului eului liric îndrăgostit cu lumea,
fluiditatea poetică fiind asigurată prin tehnica ingambamentului.

Strofa a treia este alcătuită din 10 versuri, fiindo decimă cu vers liber. Această strofă
este centrată pe ideea transformării raportului dintre „eu și sine” (Sigmund Freud). Contopit cu
natura, îndrăgostitul se metamorfozează și devine alt om. Eul liric se simte devorat și ăși pierde
contururile sub puterea devastatoare a iubirii. Simțurile se estompează, eul liric nu se mai
recunoaște și se simte bulversat de acest sentiment puternic. Verbul la perfect compus „am dus”
ilustrează ideea că odată consumată iubirea dobândește caracter irevocabil, eul liric încercând
inutil să se regăsească. Trihotomia sprâneană – tâmplă – bărbie definește tipuri diferite de
cunoaștere. Sprânceana, ca segment adocular, preia simbolistică ochiului și ilustrează
cunoașterea vizuală, contemplativă, „apolinică” (Friedrich Nietzsche). Tâmpla este un simbol
al gândirii și definește cunoașterea intelectuală, rațională, logică. Bărbia ilustrează cunoașterea
prin Logos, prin cuvânt, dar și prin Eros, prin iubire, cunoașterea „dionisiacă” (Friedrich
Nietzsche).

Mișcarea circumscrisă în versurile „Mi-am dus mâna la sprânceană / la tâmplă și la

bărbie” configurează jumătatea unui cerc, semn că în absența iubirii omul este imperfect, sau
jumătatea unei inimi, semn că fără iubire omul nu poate atinge plenitudinea ontologică. Ambele
ipostaze ilustrează concepția androginică asupra iubirii, preluată din filosofia lui Platon. Eul
liric îndrăgostit nu mai are percepția clară nici a realității, nici a propriei ființe: „dar mâna nu le
mai știe / și alunecă-n neștire / pe-un deșert în strălucire”. Verbele la prezentul etern, gnomic,
„alunecă”, „știe”, „trece” traduc ideea atemporalității iubirii, care are capacitatea de a transcende
spațiul și timpul. Metafora „deșert în strălucire” este simbolul unui univers inefabil al
cunoașterii. Epitetul cromatic „leoaică arămie” definește iubirea matură, spirituală, „apolinică”
(Friedrich Nietzsche), în opoziție cu epitetul metaforic din incipit „leoaică tânără” care definește
iubirea pasională de tip Eros, iubirea „dionisiacă” (Friedrich Nietzsche). „Leoaica arămie” face
trimitere și la conceptul grecesc „Sophia” care înseamnă „înțelepciune” Repetiția „înc-o vreme
și-nc-o vreme” din finalul poeziei prezintă iubirea drept forma supremă de a învinde timpul și de
a reintegra ființa în dimensiunea ei sacră.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” dezvoltă gradual triada sine-eu-supraeu, conștient-

subconștient-inconștient, id-ego-superego din psihanaliza lui Sigmund Freud.
 Poezia „Leoaică tânără, iubirea” beneficiază de interpretări complexe la fiecare nivel de
analiză textuală.

La nivel morfologic, se remarcă verbele la timpul perfect compus („a sărit”, „a mușcat”,
„am dus” etc.), precum și cele la timpul perfect simplu („se făcu”, „țâșni”) sau la prezentul etern,
gnomic („știe„, „alunecă”, „trece”).

La nivel sintactic, predomină propozițiile principale coordonate prin juxtapunere,

copulativ sau adversativ.

La nivel lexico-semantic, se remarcă omniprezența lexemelor din câmpul semantic al

iubirii („iubirea”, „o-ntâlni”), al naturii („natura”, „ape”, „curcubeu”, „deșert”), al vânătorii („mă
pândise”, „colții albi”) etc.

La nivel stilistic, se relevă neomodernismul poeziei prin utilizarea metaforelor insolite:

„leoaică tânără”, „leoaică arămie”, „strângere de ape”, „curcubeu tăiat în două” etc.

La nivel prozodic, neomodernismul este evidențiat prin utilizarea versului alb și a

versului liber, poezia având o metrică variabilă și un ritm intrinsec ce conferă fluiditate ideilor
poetice și impresia de curgere „in aeterno” a existenței.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” îmbină osmotic lirismul obiectiv, redat prin mărcile
lexico-gramaticale ale obiectivității reprezentate de verbe și pronume la persoana a III-a („a
sărit”, „a înfipt”, „pândise”, „se făcu” etc.), cu lirismul subiectiv, redat prin mărcile lexico-
gramaticale ale subiectivității, reprezenatate de verbe și pronume la persoana I („mi-”, „mă”,
„m-”, „meu” etc.). Astfel, Nichita Stănescu îmină armonios „lirica eului”, „lirica rolurilor” și
„lirica măștilor” (Tudor Vianu) într-o arhitectură lirică unitară.

În concluzie, poezia „Leoiacă tânără, iubirea” particularizează weltanschaungul

stănescian neomodernist printr-o serie de elemente precum: tema existențială a iubirii percepută
ca factor cosmogonic, utilizarea tehnicii neomoderniste a concretizării abstractului, iubirea fiind
corporalizată în forma unei leoaice, prozodia neomodernistă caracaterizată de versula alb și
versul liber, utilizarea tehnicii ingambamentului ce presupune continuarea unui vers în versul
următor, omniprezența metaforelor insolite, reinterpretarea miturilor (mitul Androginului, mitul
Zburătorului, mitul înățării privirii spre cer din filosofia lui Platin etc.), precum și spiritul ludic.
Astfel, Nichita Stănescu este un „spiritus rector” al generației literare postbelice, neomoderniste,
poetul autdefinindu-se drept „o pată de sânge care vorbește”.