NICHITA STĂNESCU – Leoaică tânără, iubirea

Tema și viziunea despre lume

Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre cei mai reprezentativi

poeți români, probabil cel mai original dintre poeţii liricii noastre postbelice,

cum observă N. Manolescu. Criticul Marin Mincu îl numește „al cincilea model

important al poeziei româneşti alături de Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi”. El

face parte din generaţia de poeţi şaizecişti, alături de autori precum: Ana

Blandiana, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Leonid Dimov ş.a.

Creaţia lirică a lui Nichita Stănescu se încadrează în direcţia

neomodernistă, manifestată în deceniul al șaptelea, într-un context istoric

deosebit, în care regimul comunist totalitar din România limitase libertatea de

expresie artistică. Pe fondul dezghețului ideologic, șaizeciștii și-au propus să

continue direcția liricii românești interbelice, să revină la acel tip de lirism pur,

abordând mari teme ale literaturii precum: iubirea, cosmosul, timpul sau

absurdul existenţial. Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul

de debut „Sensul iubirii” (1960), un volum care prezintă iubirea ca sentiment

originar al formării cuvintelor, iar alte volume reprezentative sunt: „O viziune a

sentimentelor”, „Necuvintele”, „În dulcele stil clasic” ş.a. Tema

poeziei analizate este iubirea, o iubire privită ca o felină impunătoare,

frumoasă, sălbatică, dominată de instincte: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit

în faţă.” Poetul Nichita Stănescu este înainte de toate un inventator de limbaj.

Fără a fi un sentimental, viziunea sa despre lume se îndreaptă în egală măsură

către sentimente și cuvinte. „Purificate” de înţelesul din comunicarea obişnuită,

acestea primesc sensuri noi, care particularizează un mod cu totul şi cu totul nou

de a privi, înţelege şi interpreta lumea: viziunea lirică stănesciană. Atacul

sensului obişnuit al cuvântului este urmat de reinvestirea lui semantică în tot

cuprinsul poemului, ca în versurile: „colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/m-a muşcat

leoaica, azi, de faţă.” Titlul poeziei reprezintă o reluare a incipitului şi

conţine o metaforă provenită dintr-o comparaţie eliptică şi inversată fiind

parafrazată astfel: iubirea este ca o leoaică tânără. Semnificaţia titlului este

construită pe baza unui transfer semantic ce sugerează frumuseţea, libertatea,

dar şi frica provocată de iubire.

La nivel compoziţional poezia se împarte în trei secvenţe ce coincid cu

cele trei strofe. În prima secvenţă, formată din 6 versuri, iubirea ia forma unei

leoaice agresive. În incipit apare o metaforă personificatoare, „leoaică tânără”,

iar în următoarele se prezintă ipostaza subiectivă a vocii lirice prin verbul la

perfect compus precedat de pronumele personal, „mi-a sărit”. Secvenţa I

sugerează disponibilitatea sufletului omenesc la iubire; fiinţa umană este tot

timpul în pericolul de a se îndrăgosti. În privinţa figurilor de stil, se remarcă

epitetul cromatic „albi” prin care se induce ideea purităţii sentimentului de

dragoste. Versul final al strofei: „m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”are drept

conotaţie ideea că rana provocată de dragoste nu se vindecă aşa uşor. Se observă

la această primă secvenţă influenţa liricii eminesciene şi argheziene prin modul

în care este prezentată tema iubirii, ca fiind o apariţie fulgerătoare în viaţa

omului. Secvenţa a doua este formată din opt versuri şi surprinde

transformarea omului îndrăgostit. Omul, sub influenţa iubirii, devine un centru

al lumii „deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc”. Observăm de asemenea

la nivel lexico-semantic că predomină termeni din câmpul lexical al simţurilor:

„privirea”, asociată, în plan vizual, cu verbul „ţâşni” şi cu simbolul

„curcubeului”, apoi „auzul”, împreună cu simbolul „ciocârliei”, ceea ce

sugerează că îndrăgostitul percepe lumea cu toate simţurile treze. Ca figură de

stil modernă se foloseşte ingambamentul. Ideea centrală a strofei a doua este cea

a transformării raportului dintre „eu” şi „sine”: îndrăgostitul a depăşit faza

sentimentului şi trece în cea a conceptualizării. Astfel, simbolurile din secvenţa

finală, „tâmpla”, „bărbia”, sugerează trecerea în planul gândirii. Această ultimă

strofă este alcătuită din zece versuri albe, fără rimă clasică, dar cu potriviri

finale precum „neştire/strălucire”, „alene/viclene” care au ca efect eufonia.

Metafora „un deşert în strălucire” din strofa finală reprezintă o figură de stil

aparte, prin care se face aluzie la universul inefabil al cunoaşterii.

Finalul poeziei cuprinde o repetiţie,

„încă-o vreme/şi-încă-o vreme...” ce accentuează ideea că iubirea este o formă de

cunoaştere a lumii prin care omul poate învinge timpul, confirmând

profunzimea vieţii. Putem observa o simetrie între prima şi ultima secvenţă prin

metafora iubirii percepută ca o leoaică. Singura diferenţă ar fi aceea a

surprinderii sentimentului în două ipostaze diferite: iubirea inocentă, naivă

„leoaica tânără” şi iubirea matură „leoaica arămie”.

Aşadar, poezia stănesciană este

emisarul unei teme mereu actuale, iubirea. Acesta se dovedeşte a fi un poet

modern prin modul în care abordează atât la nivel tematic, cât şi stilistic, iubirea

ca sentiment uman general. Mai mult, poezia prezintă trăsături neomoderniste

precum reprezentarea unor elemente concrete în formă abstractă (metafora

centrală „leoaică tânără”), dar şi invers, utilizarea unui limbaj ambiguu, care

răstoarnă firescul, dar şi plăsmuirea unui univers imaginar propriu, inedit.

Nichita Stănescu este un „artizan al

cuvintelor” prin care tematizează iubirea, construind un univers liric propriu,

bazat pe cuvinte. În plus, viziunea sa despre lume coincide cu cea a poeţilor

interbelici, de plăsmuire a unei lumi abstracte, cu o semantică proprie.