LEOAICA TANARA, IUBIREA

Tema și viziunea despre

lume
Iubirea este tema care stă la baza poeziei „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita
Stănescu, iar cu ajutorul acestui material redactat de către profesorii noștri de limba
română vei înțelege viziunea lui Nichita Stănescu și îți va fi mult mai ușor să
redactezi un eseu prin care să evidențiezi tema acestei poezii.

Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el contribuind la

deplasarea accentului dinspre literatura angajată politic, impusă de dictatura
comunistă înspre literatura a cărei singure mize este transmiterea unei emoții
estetice. Această trecere marchează totodată apariția neomodernismului, curent
literar constituit ca o revolta la adresa realismului socialist. Poezia neomodernistă a
lui Stănescu își fixează rădăcinile în modernismul interbelic, dar propune o viziune
nouă, inedită asupra creației și a lumii. Astfel, putem spune că viziunea despre lume,
dar și tematica poeziilor stănesciene pot fi analizate prin raportare permanentă
la orientarea neomodernistă a poetului.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează viziunea despre lume a poetului

din prima etapă a creației sale, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui
Stănescu, intitulat sugestiv „O viziune a sentimentelor”. Văzută prin prisma
neomodernistă, lumea, și prin urmare creația poetică stănesciană, se
caracterizează prin emoție, trăire profundă, sensibilitate. Așa cum însuși
titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de sentimente, luând forma unor
confesiuni. „Leoaică tânără, iubirea” este și ea o confesiune a eului liric prins în
ghearele iubirii. Așadar, tema poeziei este iubirea, sentiment pe care Stănescu
îl exprimă într-o manieră inovatoare, specifică neomodernismului. Această temă
pune în lumină viziunea exuberantă, entuziastă pe care eul îndrăgostit o are
asupra lumii care îl înconjoară.

Titlul poeziei este și el o ilustrare a viziunii poetice și a temei dominate de

sentimentul suprem. Oximoronul rezultat din asocierea surprinzătoare a
animalului de pradă cu iubirea evidențiază agresivitatea sentimentului care îl
copleșește pe eul liric. Iubirea-leoaică îl ademenește cu farmecul său pentru ca apoi,
prin puterea seducției, să îl supună pe deplin. Transformarea unui element abstract
– iubirea − într-un element concret – leoaica – este un procedeu inovator specific
neomodernismului, limbajul fiind astfel revoluționat și subordonat sentimentului.

Din punctul de vedere al compoziției, textul poetic este constituit din trei
secvențe inegale ca dimensiune, fiecare secvență fiind o ilustrare a temei
poeziei într-o manieră diferită. Incipitul reia asocierea inedită din titlu și
subliniază puterea sentimentului care năvălește asupra eului, supunându-l într-un
mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini motorii constituite din verbe care sugerează
tocmai rapiditatea înfiripării sentimentului, dar și forța lui, domină această
primă parte a poeziei: „mi-a sărit în față”, „Mă pândise”, „[colții] mi i-a înfipt”, „m-a
mușcat”. Mușcătura nu provoacă răni, ci dimpotrivă, efectele ei sunt surprinzătoare.
Viziunea neomodernistă a lui Stănescu provoacă cititorul la descifrarea
limbajului său metaforic și aparent ambiguu, jucându-se mereu cu orizontul de
așteptare al celui care devine martorul transformării iubirii. Caracterul confesiv și
implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice lirismului subiectiv și, deci,
neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin intermediul
formelor pronominale de persoana I: „mi”, „mă”, „m-“.

În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu

subordonează doar ființa îndrăgostită, ci și întregul univers. De fapt, nu universul se
modifică, ci iubirea modifică modul de percepere a universului de către
eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidențiată cu ajutorul unor figuri de stil
surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian: „Și deodată-n jurul meu,
natura/ se făcu un cerc de-a-dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere
de ape.” (comparație). Cercul, simbol al perfecțiunii, este dovada că transformarea
care a avut loc sub bagheta iubirii este una extrem de benefică. Universul se naște din
nou pentru eul îndrăgostit, procesul fiind provocat de mușcătura leoaicei. Privirea
care „în sus țâșni” simbolizează înălțarea spre absolut prin intermediul sentimentului
erotic, iar asocierea acesteia cu un curcubeu sugerează speranța pe care această lume
aflată sub tutela iubirii o inspiră.

A treia secvență a poemului accentuează ideea transformării prin iubire, eul liric
pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Mi-am dus mâna la
sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe” surprinde ideea că
îndrăgostitul s-a lăsat pradă sentimentelor, simțurilor, iar simbolurile rațiunii
(sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine. Finalul marchează existența unei
relații de simetrie în raport cu incipitul prin reluarea imaginii leoaicei, devenită un
adevărat laitmotiv al poemului. „Leoaica arămie” care l-a sedus cu „mișcările viclene”
apare în ultima parte a poeziei pentru a contura ideea eternității sentimentului, ea
tulburându-i ființa „înc-o vreme/ Și-ncă-o vreme..”. Punctele de suspensie din final
întăresc ideea continuității iubirii.

De asemenea, putem spune că viziunea despre lume a lui Stănescu poate fi

analizată nu doar apelând la semnificațiile ascunse în cuvinte, ci și observând textul
poetic la nivel formal. Revolta, tendința de a inova, de a sparge tiparele, de a
ambiguiza sunt vizibile prin nerespectarea normelor prozodiei clasice. Poetul
sfidează nu doar firescul semnificațiilor, ci și pe cel al formei, alegând pentru textul
său ceea ce e neobișnuit. Astfel, Stănescu, în aceeași manieră neomodernistă, ignoră
orice regulă în sfera elementelor de versificație, utilizând ritmul combinat,
ingambamentul, măsura inegală, strofele asimetrice. Toate aceste elemente
subliniază caracterul confesiv al textului și facilitează transmiterea mesajului și a
emoției.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este ea însăși o metaforă a iubirii, sentiment care
guvernează lumea stănesciană în prima etapă a creației și care e analizat în acest text
liric de la instalarea sa bruscă până la eternizarea sa. Mai mult, consider că poezia
mai sus discutată este o oglindire a viziunii stănesciene despre lume, ea având
drept coordonate esențiale principii ale liricii neomoderniste. Entuziasmul, energia,
starea de încântare, profunzimea sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei
stănesciene din prima etapă a creației și ale viziunii poetului în raport cu lumea.

Concluzionând, putem spune că atât tematica poeziei „Leoaică tânără, iubirea”, cât
și modul de percepere a lumii înconjurătoare de către eul liric au la bază iubirea, un
sentiment atotprezent în creația stănesciană de debut.