Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Leoaică tânără, iubirea este o poezie ce face parte din volumul O viziune a

sentimentelor, al poetului Nichita Stănescu, și care a fost publicat în anul 1964. Poezia are ca
temă iubirea și este unul dintre textele de referință ale lui Nichita Stănescu.
Poezia aparține neomodernismului prin subiectivitate, afectivitate, alături de
expresivitatea limbajului poetic, ambiguizarea sensurilor, noutatea imaginilor artistice,
interpretarile multiple.
Lirismul este subiectiv, eul liric aflându-se în mijlocul unui univers propriu,iar
intâlnirea cu iubirea are valoare cosmogonică prin puterea transfiguratoare asupra lumii. Astfel,
poezia poate fi interpretată ca poezie de dragoste, dar si ca artă poetică, eul liric regăsindu-se atât în
ipostaza de indrăgostit, cât și în cea de creator, metafora leoaicei trimițând la iubire, dar și
inspirație.
Eul liric apare pe tot parcursul poeziei în aceeaşi ipostază: extatic, surprins de propria-i
fericire, robit de vraja fecioarei pătimaşe, dar în prima strofă el dezvăluie şi o altă faţetă a sa – naivitatea
iniţială, când nu a considerat potenţialul emoţional ascuns în inima „leoaicei”. Cu toate că se simţise
pândit, vizat („Mă pândise-n încordare/mai demult”), ca un vânat vulnerabil, el se simte perplex şi fără
a bănui capcana îndrăgostirii, el cedează, abandonându-se fericirii.

De asemenea, e posibil ca eul liric să schimbe asupra poeziei înseşi. Atunci, poetul îşi descrie dragostea
de artă. Iniţial, descoperă damnat că e născut să scrie versuri, iar colţii acestui inamic ascuns în inima
lui îl străpung. Este vorba de poetul-soldat, menit să-şi îndeplinească misiunea creatoare. Ulterior, el se
îndrăgosteşte de blestemul său, scriind din plăcerea estetă de a scrie.

Titlul e o metafora apozitivă, foarte sugestivă, care exprimă dinamica spectaculoasă a

imaginilor în poezia lui Nichita Stănescu și organizarea in jurul ei a întregului univers liric.
Imaginea felinelor este des întâlnită în creațiile lui Nichita Stănescu, unul dintre mijloacele de
expresie predilecte ale poetului fiind concretizarea până la materialitate a ideii sau a sentimentului.
Tema o reprezintă atitudinea ființei care întâlnește pentru prima dată iubirea, iar
sentimentul schimbă lumea și eul liric suportă o transformare fără echivalent. Legile existenței se
schimbă radical, natura și întreaga lume tinde către o neașteptată perfecțiune și rotunjire („Si de-
odată în jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a dura“), iar identitatea eului liric își pierde vechile
dimensiuni, întreaga ființă devenind, de fapt, sentiment de o dureroasă și fericită consistență („un
deșert în strălucire, peste care trece alene, o leoaică arămie, cu mișcările viclene).
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează viziunea despre lume a poetului din
prima etapă a creației sale, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui Stănescu, intitulat
sugestiv „O viziune a sentimentelor”. Văzută prin prisma neomodernistă, lumea, și prin
urmare creația poetică stănesciană, se caracterizează prin emoție, trăire profundă,
sensibilitate. Așa cum însuși titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de sentimente,
luând forma unor confesiuni. „Leoaică tânără, iubirea” este și ea o confesiune a eului liric prins în
ghearele iubirii. Așadar, tema poeziei este iubirea, sentiment pe care Stănescu îl exprimă într-o
manieră inovatoare, specifică neomodernismului. Această temă pune în lumină viziunea
exuberantă, entuziastă pe care eul îndrăgostit o are asupra lumii care îl înconjoară.
Relațiile de simetrie sunt date de imaginea iubirea de la început („Leoaica tânără“) și
de la sfârșitul poeziei („leoaică arămie“). Relația de opoziție apare în a doua secvență între
metamorfoza ființei și universul ce devine un cerc.
Din punctul de vedere al compoziției, textul poetic este constituit din trei secvențe
inegale ca dimensiune, fiecare secvență fiind o ilustrare a temei poeziei într-o manieră
diferită. Incipitul reia asocierea inedită din titlu și subliniază puterea sentimentului care năvălește
asupra eului, supunându-l într-un mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini motorii constituite din
verbe care sugerează tocmai rapiditatea înfiripării sentimentului, dar și forța lui, domină această
primă parte a poeziei: „mi-a sărit în față”, „Mă pândise”, „[colții] mi i-a înfipt”, „m-a mușcat”.
Mușcătura nu provoacă răni, ci dimpotrivă, efectele ei sunt surprinzătoare. Viziunea
neomodernistă a lui Stănescu provoacă cititorul la descifrarea limbajului său metaforic și aparent
ambiguu, jucându-se mereu cu orizontul de așteptare al celui care devine martorul transformării
iubirii. Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice lirismului
subiectiv și, deci, neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin intermediul
formelor pronominale de persoana I: „mi”, „mă”, „m-“.
În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu subordonează
doar ființa îndrăgostită, ci și întregul univers. De fapt, nu universul se modifică, ci iubirea modifică
modul de percepere a universului de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidențiată
cu ajutorul unor figuri de stil surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian: „Și deodată-n
jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a-dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de
ape.” (comparație). Cercul, simbol al perfecțiunii, este dovada că transformarea care a avut loc sub
bagheta iubirii este una extrem de benefică. Universul se naște din nou pentru eul îndrăgostit,
procesul fiind provocat de mușcătura leoaicei. Privirea care „în sus țâșni” simbolizează înălțarea
spre absolut prin intermediul sentimentului erotic, iar asocierea acesteia cu un curcubeu sugerează
speranța pe care această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră.
A treia secvență a poemului accentuează ideea transformării prin iubire, eul liric
pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Mi-am dus mâna la sprânceană, la
tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe” surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat pradă
sentimentelor, simțurilor, iar simbolurile rațiunii (sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit străine.
Finalul marchează existența unei relații de simetrie în raport cu incipitul prin reluarea imaginii
leoaicei, devenită un adevărat laitmotiv al poemului. „Leoaica arămie” care l-a sedus cu „mișcările
viclene” apare în ultima parte a poeziei pentru a contura ideea eternității sentimentului, ea
tulburându-i ființa „înc-o vreme/ Și-ncă-o vreme..”. Punctele de suspensie din final întăresc ideea
continuității iubirii.
In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei.
Iubirea debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara iubirea”, urmata de schimbarea brusca
“deodata” datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care fiinta umana este
obisnuit “peste care trece-alene”. Campul semantic al naturii este reprezentat de substativele
“curcubeu”, “ape”, “ciocarlii”, “desert”, care auta la evidentierea schimbarilor suferite de univers
datorita aparitiei iubii. Campul semnatic al substantivului “leoaica” este format din mai multe
asocieri “leoaica tanara”, “leoaica aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de asemenea
asociat cu substantivul “iubirea”.
In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe,
adjective si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a muscat” cu
rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua secventa se gasesc
adverbele “sus” si “tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul de a descrie schimbarea. In a
treia secventa substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”, “spranceana”, “barbie” reprezinta
elemente constante care au suferit schimbari.
Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat
“inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii sunt ambigue,
contribuind astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”. Metafora titlu se regaseste in
primul vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o iubire adolescentina pe cale de initiere.
Imaginile dinamice “mi-a sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia neasteptata a iubirii.
Epitetul cromatic “leoaica aramie” reprezinta o iubire adulta, matura.
Astfel, regulile prozodiei clasice nu sunt respectate întrucât strofele sunt formate dintr-
un număr diferit de versuri (strofe asimetrice), iar măsura diferă de la un vers la altul, numărul
silabelor variind de la trei la zece silabe (măsură inegală).
De asemenea, o idee dintr-un vers este adesea continuată în versul următor, această
mutație a cuvintelor nefiind marcată prin pauză. Procedeul se numește ingambament, fiind
observabil și prin scrierea cu literă mică la început de vers: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la
tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe.”. Ingambamentul asigură naturalețea exprimării ideilor
și contribuie la întărirea caracterului confesiv al poeziei.
Ritmul nu este constant, iar rima poeziei este aleatorie, versurile rimând fără a respecta
vreo ordine sau regulă. Ieșind din tiparele prozodiei tradiționale, elementele de versificație
stănesciene au un rol important în transmiterea mesajului poetic neomodernist. Nesupunerea,
entuziasmul față de inovație sunt idei exprimate nu doar prin cuvinte, ci și prin modul de utilizare a
elementelor de versificație.
Concluzionând, putem spune că atât tematica poeziei „Leoaică tânără, iubirea”, cât și
modul de percepere a lumii înconjurătoare de către eul liric au la bază iubirea, un sentiment
atotprezent în creația stănesciană de debut.