Leoaica tânără, iubirea

de Nichita Stănescu
Poetul Nichita Stănescu se încadrează în perioada postbelică a literaturii române fiind un
poet neomodern alături de Marin Sorescu și de Gellu Naum. În cadrul liricii românești, el este un
inovator al limbajului poetic, așezându-se din această perspectivă în galeria poeților Mihai
Eminescu și Tudor Arghezi.
Poezia Leoaică tânără, iubirea se încadrează în genul liric și este simultan o artă poetică
neomodernă, specifică primei etape de creație, caracterizând un eu liric vitalist, și o poezie despre
iubire ca sentiment dominant revitalizator atât pentru ființa poetului, cât și pentru poezie. Opera
apare în 1964, în volumul O viziune a sentimentelor.
Opera literară Leoaică tânără, iubirea are un titlu sugestiv, iar metafora-titlu asociază în mod
inedit sentimentul iubirii, unei feline feroce, viclene, deoarece ambele concepte au în comun acea
agresivitate de care ființa este dominată. Leoaică tânară, iubirea surprinde o iubire adolescentină
necunoscută încă ființei (omului). În plan simbolic, e vorba de „asaltul” talentului (iubire) asupra
poetului, surprins în ipostaza lui de creator.
Fiind o artă poetică, tema o reprezintă viziunea poetului asupra universului metamorfozat prin
iubire. Tema dezvoltă un câmp semantic specific iubirii-creație, în care ființa îndrăgostitului-poet
se refugiază într-un univers aflat într-o schimbare care îl metamorfozează și pe el însuși. Motivul
central este “leoaica”, iar motivele secundare sunt “cercul rotitor” (simbol al genezei),
“ciocârliile” (metaforă pentru inspirație-creație), “deșertul”(metaforă pentru starea de dinaintea
creației-iubirii).
Poezia cuprinde trei secvențe lirice în care sentimentul iubirii cuprinde ființa umană văzută
în raport cu timpul: în prima secvență, iubirea (pasiunea creației) este un sentiment predestinat și
pătrunde brutal în viața eului poetic; în a doua secvență se reflectă schimbarea universului sub
ochii îndrăgostitului ( a poetului) și renașterea ființei acestuia; iar ultima secvență descrie iubirea
(starea de har a creației) ca pe un sentiment ce se perpetuează în timp, devenind o constantă
existențială.
Poezia debutează cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce definește iubirea (creația) de tip
adolescentin „Leoaică tânără, iubirea”. Ființa umană este predispusă la a se îndrăgosti, iubirea
fiindu-i predestinată „Mă pândise-n încordare/ Mai demult”.  Sub forma constatativă este
descrisă amprenta sentimentului pe fața îndrăgostitului „Colții albi mi i-a înfipt în față / M-a
mușcat leoaica azi de față”. Substantivul-metaforă „colții”, verbele „a sărit”, „pândise” și „a
mușcat” descriu viclenia și forța sentimentului ce cuprinde ființa în mrejele sale și de asemenea,
incisivitatea cu care acaparează eul poetic îndrăgostit. Totodată se sugerează astfel forța
devastatoare a sentimentului creației, în momentul când acesta pune stăpânire pe poet.
A doua secvență arată că schimbarea este vizibilă brusc „și deodată”, universul dobândind
un alt statut și o altă formă, metamorfozând-se odată cu ființa îndrăgostită „natura se făcu un cerc
de-a dura”. Cercul rotitor simbolizează geneza, deci procesul creației, iar comparația „când mai
larg, când mai aproape / Ca o strângere de ape” semnifică reinventarea în formă pură a tot ceea
ce-l înconjoară pe îndrăgostit. Simțurile sunt reinventate și percep doar ceea ce eul poetic dorește:
lumea este zugrăvită în culorile vii ale curcubeului, iar auzul percepe muzica stelelor
„și privirea-n sus tâșni / Curcubeu tăiat în două / Și auzul o-ntâlni / Tocmai lângă ciocârlii”.
Substantivul „ciocârlii” este un simbol al zborului spre lumină, spre soare, spre creația absolută,
spre ideal.
În a treia secvență, ființa se reinventează pe sine, fizionomia fiind total diferită, nereușind
să se mai recunoască. Sprânceana, tâmpla și bărbia reprezintă constante ale ființei, acum intrate in
schimbare. Repetarea conjuncției „și”, aparent are rol de a descrie succesiunea momentelor unei
vieți încărcate de iubire, în care sentimentele domninante sunt fericirea și împlinirea„Și alunecă-n
neștire/ pe-un deșert în strălucire”, când de fapt, se schimbă radical modul în care iubirea este
percepută de ființa umană: acum, odată cu trecerea timpului, ea este acceptată, nu mai șochează
simțurile, devenind o obișnuință („Peste care trece-alene”). „Leoaica tânără” se transformă in
„leoaica arămie”, sugerând astfel că iubirea și creația sunt în egală măsură experiențe inițiatice
(din adolescență până la maturitate) pe care omul (bărbat și poet totodată) le trăiește periodic.
Ideea este întărită de finalul poemului care subliniază modul viclean în care
leoaica–iubirea–creație se insinuează în viața poetului„cu mișcările viclene/Încă-o vreme/ Și-ncă-
o vreme“. Așadar finalul acesta tensionat, sugerează, pe de o parte ciclicitatea iubirii, iar, pe de
altă parte, revenirea periodică a stării de creație în sufletul poetului.
Mărcile subiectivității prezente în poezie sunt pronumele personale „mi”, „m-“, adjectivul
pronominal „meu”, precum și verbul „am dus”, iar tipul de lirism este subiectiv.
La nivel prozodic, se regăsesc elemente ale versificației moderne: tehnica
ingambamentului (ce constă în continuarea ideii poetice în versul următor, fără să se folosească
majuscula), strofe inegale, versul alb (combinat cu monorima) și versul liber.
În concluzie, opera Leoaica tânără, iubirea de Nichita Stănescu este o poezie despre iubire ca
metaforă a creației, de aceea poate fi circumscrisă artelor poetice neomoderne.

795 cuvinte