Leoaica tanara, iubirea

Nichita Stanescu

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sarit în faţă. 
Mă pândise-n încordare
mai demult. 
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, 
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura, 
când mai larg, când mai aproape, 
ca o strîngere de ape. 
Şi privirea-n sus ţîşni, 
curcubeu tăiat în două, 
şi auzul o-ntîlni
tocmai lângă ciorcârlii. 

Mi-am dus mâna la sprînceană, 

la timplă şi la bărbie, 
dar mâna nu le mai ştie. 
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire, 
peste care trece-alene
o leoaică aramie
cu mişcările viclene, 
incă-o vreme, 
si-ncă-o vreme...
 Aparitie:
„Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stanescu este o poezie neomodernista aparuta in anul
1964 in volumul al doilea, de tinerete „O viziune a sentimentelor”, fiind prima etapa de creatie
a poetului, a exuberantei. Este considerata o „romanta cantabila” si o capodopera a liricii de
dragoste romanesti.
Aceasta prima etapa a creatiei are ca si caracteristici urmatoarele:
- elanuri adolescentine, exuberanţă;
- manifestarea stării jubilatorii;
- consonanţa cu şinele şi cu lumea;
- iubirea ca sentiment originar al naşterii cuvintelor;
- tema primului volum: ieşirea din somn; motivul răsăritului, al luminii; prefigurează
o poetică a zborului, a transparenţei, a matinalului (impresia de poezie imaterială);

Tipologie:
- Poezie neomodernista postbelica
Definitie
Poezia „Leoaica tanara, iubirea” se incadreaza in genul liric deoarece autorul isi exprima
in mod direct gândurile, ideile și sentimentele prin intermediul eului liric. În genul liric
domină viziunea și transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aluzive si asociative,
creând un univers de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului. Este, din
acest motiv, genul literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin intermediul
figurilor de stil și al simbolurilor. De obicei, discursul genului liric este la persoana întâi, dar
este folosită și persoana a II-a. 
Conceptul de arta poetica exprima un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre
lume si viata a unui autor, despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale, intr-un
limbaj literar care-l particularizeaza.
Poezia "Leoaica tanara, iubirea" este o confesiune lirica a lui Nichita Stanescu, o arta
poetica erotica, in care eul liric este puternic marcat de intensitatea si forta celui mai uman
sentiment, iubirea.
Neomodernismul este o orientare din anii 60’-70’, ce aduce redescoperirea sensibilitatii
creatoare, a emotiei estetice si innoirea limbajului poetic.
„Leoaica tanara, iubirea” este o poezie neomodernista, in care subiectivitatea, senzorialul
si afectivitatea se impletesc cu puterea expresiva a limbajului, ambiguitatea sensurilor,
subtilitatea metaforelor.
 Lirismul
- subiectiv, asigurat de prezenta marcilor lexicogramaticale ale eului liric precum:
pronumele la persoana I: „mi”, „ma”, de verbe la persoana I: „am dus” si adjective
pronomiale: „mea” – prin intermediul lor se potenteaza confesiunea poetica
- apartinand lirismului subiectiv, poezia situeaza eul in centrul unui univers pe care il
reconstruieste din temelii: valoarea cosmogonica a intalnirii eului cu iubirea ca forta care
trasfigureaza lumea, favorizeaza dubla receptare a poeziei ca apartinand liricii erotice si ca
fiind o arta poetica.

Tema
- Impactul pe care il are iubirea asemanata unui animal de prada asupra eului poetic,
consecintele intalnirii cu iubirea si modul in care realtia intre sine, univers si timp se
transforma.
- Poezia abordeaza iubirea, ca tema majora a liricii si valorifica lirismul pur, prin
asumarea perspectivei profund subiective ale eului
- Tema iubirii da seama despre intimitatea si profunzimea fiintei, despre importanta
descoperirii lumii prin dragoste
- Atitudinea fiintei care intalneste iubirea constituie tema poeziei

Titlul
- Titlul este o metafora explicata opozitional si defineste astfel, metaforic, iubirea
- Metafora explicita a iubirii imaginate ca o „leoaica tanara” propune o perspectiva
atipica, socanta pentru cititorul de poezie clasica, prin ideea de ferocitate pe care o induce
- Prin intermediul metaforei se stabileste o relatie intre concret si abstract
- Izomorfismul determina o perceptie obiectiva, o perceptie „din afara” a
sentimentului, a trairii subiective care capata corporalitate, materialitate
- Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective originale
asupra trairii interioare.
- Evolutia sentimentului este redata ludic, printr-un joc al concretizarii dimensiunii
abstracte a acestuia, la care contribuie imaginile insolite, asocierile neasteptate.
- Expresia poetica, desi nu este inca ermetica, este novatoare si aurprinzatoare,
contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor.
 - Alegerea simbolului nu este intamplatoare, leul fiind in „Dictionarul de simboluri” a
lui J. Chevalier si a lui A. Ghurbrant o trimitere la „bucuria de a trai”, la puterea suverana, la
puterea nobila, la puterea energiei divine, dar si la ferocitate si suprematie
- Poetul alege insa leoaica , iar aceasta, in iconografia hindusa, apare ca o
„manifestare a verbului”; conform aceluias dictionar, ambiguizand si imbogatind semnificatia
titlului
- Se exprima astfel ideea ca simbolul nu trimite doar la dragoste ca sentiment uman,
ci si la dragostea de creatie a artistului
- Titlul constituie o lectura polirealenta a poeziei care poate fi citita ca o poezie de
dragoste, dar si ca o arta poetica

Structura si compozitie
- Poetul evidentiaza trei strofe inegale cu vers liber in care se utilizeaza tehnica
ingabamentului ca modalitate de expresie libera a ideilor si a sentimentelor eului liric
- Celor trei secvente le corespund trei secvente lirice prin care este surprinsa evolutia
raportului eu liric – iubire sau iubire – timp
- Cele trei secvente sunt: intalnirea cu iubirea, metamorfoza universului exterior sub
perceptia subiectiva a eului poetic si metamorfoza sinelui si a iubirii in contextul trecerii
timpului
- La nivel compozitional se disting doua planuri: un plan al eului indragostit, redat
prin marcile subiectivitatii si un plan al iubirii, redat de simbolul „leoaica” si de verbele care
descriu actiunea ei agresiva: „m-a muscat”, „a infipt”, „pandise”.
- In plan morfologic, schimbarea timpului verba de la perfect compus la perfect
simplu si prezent si de adverbele de timp („azi”, „deodata”, „inc-o vreme/ si-nc-o vreme”)
redau iesirea treptata din timpul cronologic si fixarea indragostitului intr-un timp circular,
mitic, al iubirii sau al creatiei.
- Fiecare strofa este alcatuita preponderent din propozitii principale, fapt care
sugereaza ca intalnirea fiinte cu iubirea/ poezia consta intr-o suma de gesturi coordonate
- Simetria se realizeaza prin cele doua imagini ale iubirii – leoaica, la inceputul si la
sfarsitul textului poetic, care se coreleaza cu doua perceptii diferite ale eului poetic asupra
lumii, ce sugereaza ca trasformarea este totala si ireversibila
- Relatiile de opozitie se manifesta in cea de-a doua secventa poetica, la nivelul
metamorfozei fiintei – durerea muscaturii – si la nivelul universului – devenind sferoid:
„Coltii albi mi i-a infipt in fata,/ m-a muscat leoaica, azi, de fata. / Si deodata-n jurul meu,
natura/ se facu un cerc, de-a dura.”
 Prima strofa

-  exprima vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice

agresive, care ii sare "in fata" eului liric, avand efecte devoratoare asupra identitatii sinelui,
infigandu-si "coltii albi [...] in fata" si muscandu-l "de fata"
- Dominata de campul lexico-semantic al vanatorii: „mi-a sarit in fata”, „ma
pandise”, „coltii albi”, „i-a infipt”, „m-a muscat”.
- Prin intermediul lor se surprind sensurile alegorice ale textului facandu-se trimitere
la mitul animalului devorator, adica la agresivitate
- Alternanta „mai demult” – „azi” arata ca, initial, a fost panda, iubirea, asemenea
unui animal de prada asteptand momentul prielnic pentru a ataca; de aceea in text e opus vagul
temporal , redat de o structura care aminteste de basm („mai demult”), certitudinii lui „azi”, ca
expresie a intrarii intr-un timp real in care iubirea este constientizata
- Se sugereaza astfel ca „intalnirea” cu sentimentul iubirii conduce la o renastere si la
revelarea unor noi sensuri ale existentei
- Repetarea termenului „fata” („mi-a sarit in fata”, „m-a muscat de fata”) are valoare
rituolica, definid ferocitatea iubirii care lasa semne vizibile, semne eterne care nu mai pot fi
estompate sau ascunse
- Epitetul „coltii albi” surprinde puritatea noului sentiment care modifica ordinea
existentiala, devenind creator de lumi pentru fiinta indragostita
- Pronumele la persoana I, "mi", "ma", "mi", "m", potenteaza confesiunea eului
poetic in sensul ca el era constient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l
"pandise-n incordare/ mai demult", dar nu se astepta ca acesta sa fie atat de puternic, sa aiba
atata forta devastatoare "mi-a sarit in fata", "mi i-a infipt in fata", "m-a muscat de fata".