Portofoliu Literatura Romana

Universitatea din Pitesti
Facultatea de Științe ale Educației, Sociale și Psihologice

Pedagogia Învățământului Primar și preșcolar
Filiala Câmpulung, anul I, semestrul II
PORTOFOLIU
LITERATURA ROMÂNĂ – ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
Tema:
Caracterizările lui: Ilie Moromete, Apostol Bologa, Dinu Păturică
Lect. univ. dr. : Mazilescu Sorin
Student:Tritescu Minerva - Marilena
Anul
2021 - 2022
1
CUPRINS
1. Cuvânt înainte…………………………………………………….3
2. Viața lui Marin Preda……………………………………….……4 – 7
3. Caracterizarea lui Ilie Moromete…………………………………8 – 10
4. Viața lui Liviu Rebreanu…………………………………………11 – 12
5. Caracterizarea lui Apostol Bologa……………………………….13 – 15
6. Viața lui Nicolae Filimon………………………………………..16
7. Caracterizarea lui Dinu Păturică…………………………………17 – 21
8. Bibliografie……………………………………………………….22
2
CUVÂNT ÎNAINTE
Prin Morometii, Marin Preda ne vorbește de țărani cum nu se mai vorbise până la el. Într-o
literatură saturată, aparent, de materia vieții țărănești, această apariție părea imposibilă.
Izvorul părea epuizat și o adevarată campanie pragmatică împotriva literaturii cu subiecte rurale
contribuise și ea, decisiv, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descoperă totuși o lume
inedită, scăldată într-o lumină solară care alungă tenebrele.
Pădurea spânzuraților este un roman din categoria prozei de analiză psihologică, scris de Liviu
Rebreanu. Inspirat de un eveniment real, condamnarea la moarte și apoi executația prin
spânzurare a fratelui lui Liviu Rebreanu, Emil, ofițer în armata Austro-ungara, care a încercat să
dezerteze și să ajungă în liniile românești. "Pădurea spânzuraților” configurează un univers
dominat de război, și pândit de perspectiva morții prin spânzurare, prezentată chiar din primele
scene ale romanului. Evident titlul cărții are o valoare simbolică. Personajul principal, Apostol
Bologa, este un intelectual confruntat cu mai multe drame de constiință. Identitatea sa etnică și
națională este pusă în discuție pe fondul prăbușirii Imperiului Austro-ungar care închisese într-o
celula mai multe popoare. Un personaj simbolic e locotenentul ceh Svoboda, de la care Apostol
Bologa învață rețeta libertății. Formula narativă se schimbă, naratorul investighează impactul
evenimentelor în conștiința personajului.
Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon - era o vreme a "nelegiuirilor şi despoielilor", a ţăranilor
"cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept ca să le luăm bănişorii din pungă" şi
a "slugăriei" prin care se săvârşeau toate acestea. E vorba despre domnia fanariotă a lui Caragea
Vodă când funcţiona regula "din douăzeci şi unu, mie douăzeci şi ţie (la visterie) să-ţi dau una".
Şi cum să nu te duci cu gândul la ziua de azi, când însuşi autorul arată că "în timpul acela, ca în
toţi timpii, jafurile şi mâncătoriile nu se făceau aşa de-a dreptul. De la domn până la zapciu, toţi
pe atunci furau cu mijloace delicate şi cu o iscusinţă atât de mare, încât hoţul îşi asigura
inviolabilitatea şi nu se expunea la umilire".
3
MOROMETII – de Marin Preda
Viața lui Marin Preda
Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliștea-Gumești, județul Teleorman — d. 16 mai 1980,
Mogoșoaia) a fost un nuvelist, romancier, scriitor și director de editură român.
La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, plasa Balaci, județul Teleorman, se naște Marin
Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, ”de profesie plugar", și al Joiței Preda. Copilul va purta numele
mamei, întrucît părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea primi
pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din prima căsătorie: Măria și
Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți cu prima soție care-i murise. Copilul Marin
Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de
pămînt ”primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.
În septembrie 1929, învățătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl,
care și-a dat copiii la școală numai la vîrsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este
reînscris în clasa I, la Școala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la țară, copilul
participă și la treburile gospodărești (păzitul vitelor, munca la cîmp), ceea ce face ca în primele
clase să absenteze adesea de la școală. Dar treptat-treptat, se dovedește printre elevii cei mai buni
din seria sa, obținînd premiul cu coroniță (scenă evocată în Moromeții).
Anul 1933 – 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viața școlarului: tatăl nu-i mai
poate cumpăra cărți și se îmbolnăvește de malarie. Învățătorul îi arată multă bunăvoință, îl ajută
să termine anul școlar și-i împrumută cărți. Cînd nu găsește cărți noi în sat, merge să împrumute
4
în comunele vecine: ”Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci de kilometri
pînă la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decît
asta, ar fi ieșit gălăgie mare...”. Cu rugăminți repetate și insistențe, obține de la mama sa
promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la ”școala de învățători”.
Între 1934 – 1937 urmează clasele V – VII, avîndu-l ca învățător pe Ion Georgescu din Balaci,
un sat vecin. Dascălul își va reaminti la bătrînețe că elevul Marin Preda ”era un visător în
clasă”, dar ”se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcînd o
”lucrare senzațională”.
Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de
absolvire a șapte clase îl susține la Școala de centru din Ciolănești (o comună la zece kilometri
distanță de Siliștea-Gumești). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a șapte
clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.
În 1937, evitînd Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman),
unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Cîmpulung-Muscel, dar este
respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de
meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin
Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de
bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă
bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.
În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă
studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar
matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu,
care îi prezice că ”va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește cîteva schițe. O
compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii
rămîne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor
urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în ”Viața ca o pradă” și în ”Cel mai iubit
dintre pămînteni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o
repartiție pentru o școală similară din București. În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente
ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații
ardeleni și se întîlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste
5
trei decenii în ”Delirul” și în ”Viața ca o pradă”.

La sfîrșitul anului școlar 1940-1941 (urmat și cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de
capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: ”Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”.
Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai
greu: ”Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna
și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era
lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de
Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă
minusculă unde ”rămînea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
În volumul colectiv de versuri ”Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia ”Întoarcerea
fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin
intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul ”Timpul”, în 1941.
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul, la pagina literară ”Popasuri”, girată de
Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicînd în
continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcîmul, Calul, Noaptea, La cîmp.
În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la
Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar
de redacție la ”Evenimentul zilei”.
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai tîrziu, în
romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul ”România liberă”. În
1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Un an mai tîrziu, în 1957, scriitorul
efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954 se căsătorește cu
poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat
în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor
70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru. Apoi din 1952 devine
redactor la revista ”Viaț raomânească”.
În 1970 - traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii.
Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.
În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.
6
Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă,
un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.
În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre
pămînteni. O lună mai tîrziu este ales deputat în Marea Adunare Națională.
Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Fratele
scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS român ar
fi dispărut. Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea
romanului Cel mai iubit dintre pămînteni și a survenit în condiții oculte.
În cadrul literaturii postbelice, Marin Preda este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori care a
adoptat formula estetică a realismului. Tema majoră a creaţiei lui Preda este relaţia individului cu
istoria/timpul din perspectivă socială sau politică. Însă autorul abordează în creaţia sa şi teme
precum familia, copilăria, satul, războiul. Ca orice romancier de valoare, scriitorul debutează cu
nuvele ce vor deveni nucleele epice ale marilor sale romane. Aşa se întâmplă şi cu romanul
Moromeţii, creaţie în două volume publicate în 1955 (volumul I) şi 1967 (volumul II), anticipată
de nuvelele Dimineaţă de iarnă, O adunare liniştită, În ceată, Calul, Colina şi, mai ales, de schiţa
Salcâmul. Romanul Moromeţii are ca temă relaţia om-timp, romanul fiind guvernat încă de la
început de această coordonată, dar şi de tema familiei. Titlul ,,Moromeţii” anticipează această
temă a familiei, plasând în centrul evenimentelor o familie de ţărani din SilişteaGumeşti, Câmpia
Dunării, care se confruntă cu transformări istorice ce îi determină destrămarea.
Caracterizarea lui Ilie Moromete
7
Marin Preda pleaca in construirea personajului Ilie Moromete de la tatal sau , Tudor Calarasu ,
modelul sau literar : “Scriind , totdeauna am admirat ceva , o creatie preexistenta , care mi-a
fermecat nu numai copilaria , ci maturitatea : eroul preferat , Moromete , care a existat in
realitate , a fost tatal meu . Acest sentiment a ramas stabil si profound pentru toata viata.”
Ilie Moromete , aflat intre “tinerete si batranete , cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva” , este un om rational in ceea ce priveste atitudinea lui fata de pamant . Spre
deosebire de Ion al lui Rebreanu , care era dominat de instinctul de posesiune, de lacomie pentru
pamant , Moromete nu este sclavul imbogatirii , ci pamantul constituie pentru el simbolul
libertatii materiale si spirituale , idee marturisita de el in finalul romanului. .
Ilie Moromete este singurul taran-filozof din literatura romana , framantarile sale despre soarta
taranilor dependenti de roadele panantului , de vreme si de Dumnezeu sunt relevate pentru firea
sa reflexiva .
Meditand asupra propriei vieti , cand parasit de fii cei mari , cand familia sa se afla in pragul
destramarii , Ilie Moromete se gaseste ca gresise considerand ca lumea „lumea era asa cum si-o
inchipuia el” si ca nenorocirile sunt „numai ale altora” . Simtindu-se singur , isi cauta linistea pe
camp , in afara satului , unde poate vorbi cu sine insusi , deoarece „cum sa traiesti , daca nu esti
linistit ?” Moromete se aseaza pe o piatra de hotar „cu capul in maine” , punandu-si un sir de
intrebari , ca si cand ar fi vorbit cu altcineva , cautand explicatii pentru declinul in care se afla
familia sa . Gandurile sumbre se indreapta spre o autoanaliza a atitudinii de parinte , a relatiei
sale cu copiii si se consoleaza: „Am facut tot ce trebuia le-am dat fiecaruia ce-a vrut i-am iertat
mereu”.
Relevanta pentru aceasta trasatura este si scena ploii , cand Moromete udat pana la piele de o
„ploaie repede si calda” , cugeta si exprima o adevarata filozofie de viata precum monolog
interior , analizeaza conditia taranului in lume precum si relatia dintre tata si copii . El se intreaba
„ce-o sa mananci , ma tampitule?” cu un glas plin de amaraciune si compasiune . Dezamagit in
etica sa paterna , ranit de fiii sai mai mari in autoritatea de tata , se consoleaza cu faptul ca si-a
facut datoria de parinte : „tot am facut ceva , am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana
in momentul de fata , desi ei au fugit ca niste tradatori si „n-au vrut sa-l munceasca” . Grija lui
pentru educatia copiilor razbate cu tristete la suprafata si , desiniciodata nu s-a aratat iubitor cu ei
, este limpede ca le-a dorit totdeauna binele : „toata viata le-am spus si i-am invatat () dar pe tine
8
sa vedem daca esti in stare cel putin de-atata () ca de mancare e lesne , dar ce le spui ? () si-or sa
te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani . O sa-si stearga picioarele pe tine , ca n-ai stiut sa
faci din ei oameni” .
Disimularea este o trasatura definitorie a firii lui Moromete , evidenta in majoritatea scenelor din
roman . Scena dintre Tudor Balosu si Moromete este semnificativa pentru „firea sucita” a
eroului. La intrebarea lui Balosu daca s-a hotarat sa-i vanda salcamul , Moromete se gandeste ca
e posibil sa i-l vanda , insa raspunde cu voce tare : „Sa tii minte ca la noapte o sa ploua . Daca da
ploaia asta , o sa fac o gramada de grau” , subintelegand ca s-ar putea sa scape si astfel de datorii
, decat taind salcamul . Starneste deseori reatii uluitoare celor din jur , din cauza logicii sale
„sucite” , cum ii spune Catrina. Citirea ziarelor in Poiana lui Iocan este o hrana sufleteasca
pentru Moromete , discutiile purtate aici au rolul de a clarifica si disocia ideile din articolele
publicate , de a descifra sensurile profunde ale politicii vremii si nu de a prezenta fapte de
senzatie . El este categoric , in viata colectivitatii , o autoritate care-i domina prin replici bine
gandite , pline de umor si ironie : „Lasa-l , ma Dumitre , zise Moromete blajin . E si el legionar ,
ce-ai cu el ?” . Cand se hotareste sa taie salcamul nu spune nimanui , il scoala pe Nila in zorii
zilei , care este naucit de decizia tatalui sau : „De ce sa-l taiem ? Cum o sa-l taiem ?” , dar cu
totul uluit de raspuns : „Asa ca sa se mire prostii !” Dupa accea , la aceeasi intrebare a lui
Paraschiv, Moromete , il pune pe Nila sa-i raspunda , care citandu-l pe Moromete , ii spune cu
bucurie : „Ca sa se mire prostii” . Trimitand pe Nila sa vina cu caii pentru a cara salcamul ce
urma sa cada , acesta duce caii chiar in directia in care urma sa se prabuseasa pomul , iar
Moromete exclama cu umor : „Adica da ! Treci cu ei incoa sa cada salcamul pe ei” . Exemplele
sunt numeroase , „a face haz de necaz” fiind o adevarata filozofie de viata a lui Moromete . Lui
Niculae , care intarzia sa vina la masa , ii spune : „Te dusesi in gradina sa te odihnesti , ca pana
acum statusi !” sau certand fetele , care se dusesera la scaldat , in loc sa-si ajute mama sa
pregateasca masa : „Daca va iau de par si matur batatura cu voi , va scutesc de-o treaba manie
dimineata”.
Tehnica amnarii sete un alt concept al filozofiei de viata a lui Moromete , el incercand sa
taraganeze orice decizie sau atitudine cere nu-i convenea . Scena cu Jupuitu este magistral
construita de prozator , atmosfera , tensiunea , iritarea celorlalti fiind inadins provaocata de
Moromete pentru a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran. Mai intai
9
Moromete intra in curte , trece pe langa prispa fara sa se uite la cei doi , se intoarce „cu spatele la
agent” , se rasteste la Paraschiv care nu se vedea nicaieri , apoi se rasuceste brusc pe calcaie si
striga : „-N-am !”- totul desfasurandu-se sub privirile uluite , naucite ale agentilor . Calm apoi ,
se cauta prin buzunarele flanelei de unde scoate praj de tutun , se uita urat la omul care-l insotea
pe Jupuitu si „i se adresa suparat si poruncitor : - Da-mi , ma , o tigara !”
Firea autoritara , Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase , greu de tinut in frau , avand in
vedere si conflictele ce mocneau , fiind gata sa explodeze , intre membrii familiei . Marin Preda
il prezinta inca de la inceputul romanului „stand deasupra tuturor” si stapanind „cu privirea pe
fiecare” . Ironia ascutita adresata copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare („ca sa se
mire prostii”) , educatia dura in spiritul muncii si harniciei („ma , se vede ca nu sunteti munciti ,
ma „) se dovedesc ineficiente , deoarece , cu toata stradania tatalui de a pastra pamantul intreg ca
sa le asigure traiul , nu poate scapa familia de la destramare .
Placerea vorbei este o pasiune pentru taranul mucalit , care profita de orice intalnire cu cate
cineva pentru a sta la taclale , desi singurul cu care putea vorbi cu adevarat era prietenul sau
Cocosila , cu care pierdea ceasuri intregi , spre supararea Catrinei . La inceputul romanului , lui
Moromete ii placea sa stea pe stanoaga podistei , gandindu-se ca „n-ar fi rau daca s-ar ivi cineva
oamenii insa aveau treaba prin curti , nu era acum timpul de iesit in drum” . Auzindu-se strigat ,
se bucura : „iata ca se ivise totusi cineva” . Necazurile , dezamagirile , tradarea copiilor ,
neputinta de a platii darile , destramarea familiei il coplesesc pe Moromete , dovedind ca intr-
adevar numai „nenorocirile mari” pot schimba firea puternica a lui Moromete . In finalul
volumului intai , Moromete , aparent nepasator , „nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa
sau la drum pe stanoaga . Nu mai fu auzit raspunzand cu multe cuvinrte la salut . Nu mai fu auzit
povestind” . Ilie Moromete de acum semana cu „capul de huma arsa” , pe care i-l modelase
candva din lut Din Vasilescu , nu mai participa la aunarile din Poiana lui Iocan , care „lipsite insa
de omul lor aveau sa-si piarda si ele curand orice interes” . Schimbarile profunde produse
asupralui Moromete aveau sa se extinda in curand asupra intregului sat , „trei ani mai tarziu
izbucnea cel de-al doilea razboi mondial . Timpul nu mai avea rabdare” .
PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR – de Liviu Rebreanu

10
Viața lui Liviu Rebreanu

Romancier, dramaturg și academician român, Liviu Rebreanu a fost primul copil născut al familiei
numeroase. Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, în Târlișua, județul Bistrița-Năsăud și
a fost primul dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și Ludovica. În anul 1889, întreaga
familie s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someșului și potrivit afirmației scriitorului: „În
Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Pînă ce, cînd să împlinesc zece
ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.” A început cursurile școlii primare în anul 1891, a urmat
două clase la Gimnaziul „Grăniceresc din Năsăud” în 1895, iar în 1897 s-a transferat la „Școala de
băieți” din Bistrița, cunoscută și sub denumirea de „Gimnaziul Evanghelic din Bistrița”, astăzi
„Colegiul Național Liviu Rebreanu”. În 1900 a început să urmeze „Școala Reală Superioară de
Honvezi” din Sopron, iar la sfârșitul primului an a obținut calificativul „eminent”, iar în cel de-al
treilea an a pierdut și distincția simplă, deoarece a avut media scăzută la purtare.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al
doilea de honvezi regali din Gyula. Aici el a avut numeroase preocupări literare precum: proiecte
dramaturgice, lecturi și conspecte. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri în limba
maghiară. La 12 februarie 1908 a demisionat din armată și revine la Prislopul Năsăudului, spre
disperarea părinților.
Debutul în literatură La 1 noiembrie 1909, Liviu Rebreanu a debutat în presa românească, la Sibiu,
în revista „Luceafărul”. A apărut povestirea „Codrea” (Glasul inimii). În aceeași revistă a mai
publicat și nuvelele “Ofilire” (15 decembrie 1908), “Răfuială” (28 ianuarie 1909) și “Nevasta” (16
11
iunie 1911). În traducerea lui, revista “Țara noastră” a publicat poemul “Moartea șoimanului” de M.
Gorki.
La 25 octombrie 1910 a debutat în București, în revista „Convorbiri critice”, iar împreună cu Mihail
Sorbul, în acea perioadă scoate revista Scena, dedicată teatrului și muzicii. Anul 1911 l-a dedicat
teatrului, iar până în 1912 a avut diferite îndeletniciri. Din luna iulie 1913, după intrarea României
în cel De-al Doilea Război Balcanic (10 iulie) s-a angajat ca reporter la „Adevărul”, iar la sfârșitul
războiului a fost concediat. Când a murit Liviu Rebreanu În 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în
satul argeșean Valea Mare, fără să se mai întoarcă vreodată în București. La 7 iulie, Liviu Rebreanu
scria în jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept,
emfizemul vechi și bronșita cronică.”
Pe 1 septembrie 1944 a încetat din viață la Valea Mare, la doar 59 de ani. După câteva luni de la
înmormântare a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Opere scrise de Liviu Rebreanu Nuvele “Catastrofa” (1921); “Norocul” (1921); “Cuibul visurilor”
(1927); “Cântecul lebedei” (1927); “Ițic Ștrul, dezertor” (1932); “Golanii”. Romane sociale “Ion”
(1920); “Crăișorul” (1929); “Răscoala” (1932); “Gorila” (1938). Romane psihologice “Pădurea
spânzuraților” (1922); “Adam și Eva” (1925); “Ciuleandra” (1927); “Jar” (1934). Romane polițiste
“Amândoi” (1940). Teatru “Cadrilul” (1919); “Plicul” (1923); “Apostolii” (1926).
Caracterizarea lui Apostol Bologa
12
Apostol Bologa este personajul principal al romanului “Padurea spanzuratilor”, primul erou din
literatura romana intruchipat de intelectualul ce traieste o drama de constiinta.
Eroul principal se contureaza in trei ipostaze importante: cea de cetatean, cea de roman si cea de
om. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa ce fusese doi ani intemnitati, si al
Marie, care avea pentru copilul ei o “dragoste idolatra” si al carui suflet era plin de credinta,
reprosandu-si chiar daca nu cumva il iubeste mai mult pe odrasla mai mult decat pe
Atotputernicul”. Astfel copilul Bologa La varsta de 6 ani are o viziune pe care mama sa o
interpreteaza cape un semn divin si isi dirijeaza copilul spre calea preotiei. Acesta dezvolta din
Bologa un caracter fricos, indoielnic. Dar tatal intors din armata dezvolta din Apostol un caracter
tenace , accentuand latura patriotica in educarea lui, cuvintele lui emblematice fiind “sa nu uiti
nici odata ca esti roman. Astfel Bologa primeste din partea parintiilor lui o educatie
contradictorie care parea solida. Elev la liceul din Nasaud traieste un experienta trista prin
moartea tatalui sau considerand ca la pierdut pe D-zeu. ” Am pierdut pe D-zeu, il fulgera prin
minte”.
Student la facultatea de filozofie din Budapesta este dornic de cunoastere dobandind stima
profesorilor pentru inteligenta sarguinta si curajul opiniilor, aici cauta certitudini crezand ca
stiinta ii poate oferii un “adevar absolut”.
Se logodeste cu Marta Dansa si din orgoliu dar si din dorinta de cunoastere se inroleaza pe front
convins ca razboiul “este un adevarat izvor de viata cel mai eficace element de selectiune) pentru
ca numai razboiul este adevaratul generator de energii”.
Romanul debuteaza cu scena spanzuratorii lui Svoboda in care se contureaza ipostaza de
cetatean. Toata aceasta ipostaza poate fi plasata sub formula “omul nu este nimic in afara de
stat”.
Eroul va fi obsedat de constiinta datorie dar lumina triumfatoare, izbavitoare din ochii lui
Svoboda cat si din discutia ulterioara de la popota ofiterilor va rasturna scara de valori a
personajului si va intra treptat intr-o criza morala. incearca sa se convinga ca a procedat corect
dar va incepe sa simta un sentiment de culpabilitate fata de o crima mascata cu grija.
Astfel se apropie din nou de ipostaza de cetatean obsedat de datorie.
Pe front este viteaz , decorat si captat in Curtea Martiala si participand astfel la condamnarea lui
Svoboda. Momentul in care afla ca va fi mutat pe frontul din Transilvania va genera in sufletul
13
lui adevarata imposibilitate morala, de a lupta impotriva propriului sau neam.

Acum se contureaza a doua ipostaza a eroului cea de roman. Apartenenta lui la natiunea romana
va traversa acum constiinta eroului. Pentru a traversa situatia limita a existentei sale Bologa va
incerca sa distruga reflectorul rusesc crezand ca in acest fel ca rasplata nu va fi trimis pe frontul
din Transilvania.
Generalul Kark refuza rugamintea lui Bologa si emite ipoteza unei viitoare dezertari.
Ia hotararea de a dezerta dar este ranit si internat in spital iar confruntarea cu moartea il
ingrozeste.
Ii marturiseste lui Varga ca ideea dezertarii nu l-a parasit pentru ca: “Lege, datorie, juramant sunt
valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta data, nici o datorie din
lume nu are dreptul sa calce in picioare sufletul omului”.
Repartizat la coloana de munitii din spatele frontului contribuie indirect la crima fata de propriul
neam. Rupe logodna cu Marta dar gazduit de groparul Vidor se indragosteste de Ilona care-l
cucereste prin sinceritatea sentimentelor ei.
Este chemat din nou la Curtea Martiala si pus in situatia de a judeca 12 tarani romani invinuiti
pentru tradare. Pentru a doua oara se contureaza ipostaza de roman. El hotaraste pentru a doua
oara sa dezerteze si de aceasta data o si face desi era constient ca sublocotenentul Varga il
urmareste. Pleaca intr-o noapte sa treaca linia frontului dar se rataceste si este prin de o patrula
chiar in sectorul lui Varga, care-l aresteaza.
Este judecat si condamnat la moarte. Acum se contureaza ipostaza lui de om.
Condamnat la moarte eroul se cauta pe sine insusi, se elibereaza de teroarea ideilor pure de
zbuciumul sufletesc generat de sentimentul de culpabilitate de povara nesinceritatii si a crimei de
existenta neautentica si falsa. Asistam astfel la un adevarat proces de purificare de impacare a
eroului cu sine cu intreaga umanitate cu sine. “Acuma mi-e sufletul linistit iubirea imi ajunge
caci iubirea imbratiseaza deopotriva pe oameni si pe D-zeu viata si moartea” in momentul
spanzurari, ca si Svoboda la inceputul romanului, “Apostol isi potrivi singur streangul cu ochii
insetati de lumina rasaritului”. Moare “in vreme ce in urechi i se stingea glasul preotului:
Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol”.
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa, pentru libertate si
adevar, pentru triumful valorilor morale.
14
CIOCOII VECHI ȘI NOI – de NICOLAE FILIMON
15
Viața lui NICOLAE FILIMON
Nicolae Filimon, prozator si publicist roman, cunoscut pentru romanul Ciocoii vechi si noi, s-a
nascut la Bucuresti pe 6 septembrie 1819. Este al treilea din cei cinci copii ai Mariei si ai
preotului Mihai Filimon. Primele invataturi le primeste la Scoala catihetica din curtea Bisericii
Enei, avandu-l ca dascal pe marele logofat Scarlat Barcanescu si pe clucerul Eftimie Rasuceanu.
In 1829 devine cantaret, iar in 1852 episcop al bisericii unde slujise tatal sau.
Inainte de a se remarca ca scriitor, desfasoara o bogata activitate publicistica. A scris cronici
muzicale si teatrale pe care le-a publicat in ziarul Nationalul, incepand cu anul 1857. Primul sau
articol a aparut in primul numar al Nationalului, fiind intitulat Teatrul italian. Paralelism intre
fosta directiune si cele de astazi. Caracterizarea lui Ilie MInspirat de literatura populara, scrie si
publica in Taranul roman basmele: Roman Nazdravan, Omul de flori cu barba de matase sau
povestea lui Fat-Frumos si Omul de piatra. Colaboreaza, de asemenea, cu revistele: Revista
Carpatilor, Independinta, Tribuna romana din Iasi, Dambovita si Buciumul.
Debuteaza editorial in 1860 cu Escursiuni in Germania Meridionala. Memorii artistice, istorice,
critice (1858). Urmeaza in 1861 volumul de nuvele Mateo Cipriani, Bergam si Slujnicarii. Cea
mai importanta opera a sa este insa romanul Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soarici
mananca, publicat in foileton in „Revista romana” a lui A.I. Odobescu in 1862-1863, si aparuta
in volum in 1863. Romanul este o fresca a societatii romanesti de la inceputul secolului al XIX-
lea. Nicolae Filimon a semnat cu diferite pseudonime, precum N. Philemon, N.M. Philemon sau
N.M. Philimon. Bolnav de tuberculoza, scriitorul se stinge din viata pe 19 martie 1865, la doar
46 de ani.
Caracterizarea lui Dinu Păturică

16
Eroul principal al romanului Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soareci mananca de
Nicolae Filimon apartine, prin toate datele fizionomiei sale morale si temperamentale, unei serii
tipologice cu o bogata traditie si reprezentare in istoria romanului autohton si european, aceea a
arivistilor.
Tip uman caracteristic pentru noua clasa sociala in ascensiune (burghezia), arivistul e o figura
literara frecventa la scriitorii secolului al XIX-lea si ai inceputului secolului XX. Daca Rastignac
si Julien Sorel, eroii lui Balzac si Stendhal, sunt exemplari pentru spatiul francez, la noi
personajele descendente din modelul caracterologic intruchipat de Dinu Paturica se numesc
Tanase Scatiu (din romanul cu acelasi titlu al lui Duiliu Zamfirescu), Stanica Ratiu (din Enigma
Oriliei de G. Calinescu), Lica Trubadurul (din Concert din muzica de Bach de H. Papadat-
Bengescu) sau Iancu Urmatecu (din Sfarsit de veac in Bucuresti de I. Marin Sadoveanu).
Asemanarile ca si deosebirile dintre protagonistul lui Filimon si ceilalti componenti ai categoriei
sunt, fara indoiala, usor de observat si diferite de la caz la caz. Nu trebuie insa scapat din vedere
ca Dinu Paturica reprezinta, prin caracterul sau in toate excesiv, o figura emblematica, tutelara,
liminara pentru intelegerea spatiului uman in discutie. Asemenea si altor personaje ale romanului
(An-dronache Tuzluc, Chera Duduca, Chir Costea Chiorul), Dinu Paturica e o prezenta narativa
lucrata exclusiv in tonalitati negative. Realitatea aceasta nu este fara o evidenta legatura cu faptul
ca Filimon premediteaza inceputul romanului sau printr-o "dedicatie" si un "prolog".
Figura lui Dinu Paturica e menita a intruchipa in concretul textului ciocoimea, acea patura
sociala fata de care autorul isi manifesta o nedisimulata antipatie. "Straluciti luceferi ai videlor",
ciocoii sunt "putra-junea si mucegaiul ce sapa din temelii si rastoarna imparatiile si domniile". O
fiziologie concentrata a tipului social dupa care este modelat diabolicul Paturica intalnim in
Prolog: "Ciocoiul este totdauna si in orice tara un om venal, ipocrit, las, orgolios, lacom, brutal
pana la barbarie si dotat de o ambitiune nemarginita, care eclata ca o bomba pe data ce si-a atins
tinta aspiratiunilor sale". "Inemici ai onoarei si ai tutulor virtutilor cetatenesti", "vulpi cu doua
picioare", ciocoii vechi "cu anteriu si cu calamari la brau ai timpilor fanariotici" isi au in Dinu
Paturica un exponent literar de exceptie.
Înca din primele pagini ale cartii Filimon aduce in scena un personaj demonstrativ, construit intr-
17
o maniera tezista, vizibil sarjat in datele sale reale. Caci daca prologul Ciocoilor vechi si noi e o
teorema sociologica, romanul in sine nu reprezinta altceva decat o demonstratie in concret a
datelor abstracte. Iata-l pe Dinu Paturica, asa cum ni-l infatiseaza capitolul 1 al cartii: "un june de
22 de ani, scurt la statura, cu fata oachesa, ochi negri, plini de viclenie, un nas drept si cu varful
cam ridicat in sus, ce indica ambitiunea si mandria grosolana ".
Faptul ca fizionomia echivaleaza aici cu o oglinda a datelor morale oferite aprioric de paginile
prologului este dincolo de orice evidenta. Vestimentatia eroului asupra careia autorul insista in
continuare, in buna traditie balzaciana, e semnul unei conditii sociale umile. Trasaturile de
caracter sunt mai departe intarite prin utilizarea aceluiasi procedeu al descifrarii fizionomice.
Fiul treti logofatului Ghinea Paturica "ot Bucov sud Saac" asteapta in fata caselor postelnicului
Andronache Tuzluc "absorbit in niste meditatiuni care, reflectandu-se in trasaturile fetei sale,
lasau sa se vaza pana Ia evidenta ca gandurile ce-l preocupau nu erau decat planuri ambitioase,
ce inchipuirea lui cea vie ii punea inainte, si obstacolile ce intampina in realizarea lor".
Biografia personajului, asa cum va decurge ea de acum inainte, nu va face altceva decat sa
confirme datele initiale, puse la dispozitie cu o generozitate lipsita de orice echivoc inca de prima
pagina a romanului. Dinu Paturica este un ambitios viclean, brutal si grosolan in actiunile sale,
obsedat de ascensiunea sociala in slujba careia pune o imaginatie diabolica. Dar si o ipocrizie si
inteligenta pe masura. "Inteligenta infernala in serviciul unei ambitii insatiabile, Paturica e un
«superman» cu semnul minus, cel dintai erou al literaturii romane care-i sfideaza nu numai pe
oameni, ci si pe zei" (Paul Cornea).
Primit in casa postelnicului in functia de ciubucciu, ambitiosul fiu de fost "opincar" adopta
masca supuseniei si a umilintei, simuland atat de bine devotamentul, incat in scurta vreme
Tuzluc ii acorda toata increderea, destinandu-l supravegherii "tiitoarei" sale. Chera Duduca. Si
daca, o data cu admiterea sa in slujba fanariotului. Paturica se simte "proprietar pe prima litera a
alfabetului fortune?', din momentul in care frumoasa si depravata Duduca ii devine amanta si
complice el este sigur ca "a invatat pe dinafara alfabetul norocului "Cheia acelui stralucit viitor"
mult visat se afla in mana lui.
Initierea in viata mediului social fata de care Paturica nu este deocamdata decat un umil dar
tenace aspirant este dublata de "educatiune", de invatarea limbii grecesti si asimilarea unor
modele livresti, instructive si formative pentru parcurgerea drumului spre marire. Dand dovada
18
de o "silinta extraordinara" in cititul cartilor, el isi canalizeaza fara ezitare interesul spre acele
texte care sa-i subtieze mintea, care-l pot ajuta "spre a deveni perfect in arta ipocriziei si a
perfidiei"'. Lecturile lui sunt dedicate operelor lui Plutarh, Cezar si Machiavelli, tratatelor de
fiziologie si "Istoriei omenirii' (spre a cunoaste "vietile marilor barbat/').
Criticul Radu G. Teposu observa: "Spre deosebire de bibliomania contemporanilor ironizata de
Filimon intr-un subsol al romanului, literatura joaca pentru Paturica un rol esential, acela de
model. Dupa chipul eroilor studiati, ciocoiul se formeaza cu metoda si rabdare, de la sluga
preaumila la rangul de mare stolnic; totul este adaptat situatiei, ingrosat chiar pe masura
caracterului sau detestabil.
In esenta, principiul de viata al lui Paturica n-are nimic odios; eroarea sa apare in clipa in care se
produce nepotrivirea dintre mijloc si scop, ceea ce genereaza o indepartare de modelul initial.
Distantarea nu anuleaza definitiv imitatia dar distruge consecventa raportului, deturnand
semnificatia originara a modelului".
Maestru al disimularii. Paturica isi ascunde cu o extraordinara stapanire de sine adevaratele
intentii, facandu-se iubit si pretuit de naivul si credulul sau stapan care il promoveaza vataf de
curte - in locul lui Gheor-ghe, vinovat de prea multa cinste si devotament! - si, in paralel cu
acesta, sames la hatmania tarii. Prin "curagiu si rabdare, prefacatorie si ius-chiuzarlac", in
complicitate cu Duduca si Costea bogasierul, fostul ciu-bucciu reuseste in cativa ani sa-si asigure
"rapirea definitiva a starii facatorului sau de bine". Rand pe rand, mosiile postelnicului
Andronache Tuzluc trec in proprietatea noului sau vataf. Functia administrativa de stat pe care o
detine este pentru Paturica o alta sursa de imbogatire frauduloasa. O demonica tenacitate, pusa in
slujba unui singur scop: parvenirea pe scara sociala, energizeaza toate miscarile, actele, intentiile,
gandurile personajului. Matrapazlacurile, escrocheriile si uzurparile lui Dinu Paturica se
desfasoara in afara oricarui scrupul moral. Compasiunea, mustrarea de cuget si mila sunt
sentimente necunoscute ciocoiului. Cinstea, o stare morala inexistenta. Caracterul lui Paturica
exclude afirmarea oricaror simtaminte pozitive. Casatoria sa cu Chera Duduca nu e urmarea
dragostei, ci a calculului economic. Singura lui iubire este chiverniseala cu orice pret. Om al
timpului sau, de spectaculoasa metamorfoza sociala, aspirantul la marire si maretie isi conduce
viata dupa principiul: "ai bani. esti mare si tare. esti sarac nu te baga nimeni in seama". Egalilor
sai intru ruinarea averilor unor stapani la fel de imprudenti si increzatori ca si Andronache
19
Tuzluc el le face la un moment dat teoria omului de lume noua ce stie "a fura closca dupa oua",
teorie urmata de un curs practic de inselatorie si spoliere cu acte in regula.
Dar Paturica nu este un simplu parvenit ale carui ambitii sa-si piarda energia o data cu atingerea
unei conditii economice privilegiate. Dupa completa trecere in proprie posesiune a averii
fanariotului si fuga lui voda Caragea, emanciparea sa din clasa vatafilor de curte e rezultatul
specularii noii situatii politice create de venirea la domnie a lui Alexandru Sutu. Perfect
cunoscator al "limbajului democratiei ciocoiesti"", prin umilinte, intrigi si "lingusiri pline de
baseta", fostul ciubucciu dobandeste favoarea camarilei noului domnitor, primind "rangul de
mare stolnic si functiunea ispravniciei de straint'. Natura extraordinara, dominata de o ambitie
nemarginita, Paturica vizeaza in arivismul sau ajungerea in partea cea mai de sus a piramidei
sociale, castigarea tuturor insemnelor boieriei, caci "ce folos ar fi fost avutia pentru dansul, daca
i-ar fi lipsit acea pozitiune sociala care ar fi putut sa-i deschiza usile boierilor celor mari si sa-
lfaca egal cu dansii?" Orgoliul, vanitatea si grandomania ii dau frisonul puterii politice, facandu-l
sa viseze la "cele mai inalte demnitati ale tarei".
Izbucnirea rascoalei lui Tudor Vladimirescu si ocuparea unei parti din teritoriul tarii de catre
eteristii lui Ipsilanti ofera inca o data lui Paturica ocazia de "a arata lumii duplicitatea si lasitatea
caracterului sau". Calculandu-si cu rapiditate si firesc oportunism sansele in noul context politic,
tintind atingerea inca a unei trepte pe scara parvenitismului, el se face partasul "vanzarii celui
mai mare barbat al Romanie!" si dobandeste astfel din partea printului grec functia de ispravnic
pe doua judete. Dupa aceasta spectaculoasa, venala, frauduloasa si imorala ascensiune, declinul
personajului va fi brusc si la fel de spectaculos. Regimul de "terorism ciocoiesc" impus de
Paturica si crudul sau ajutor Neagu Rupe-Piele in tinuturile administrate atrage plangerea
taranilor, ajunsi in cea mai cumplita mizerie, fata de noul domnitor Grigore Ghica. Pedepsirea
exemplara a "infamului" si "monstrului' (cum - in baza unei vadite viziuni partialiste - isi
numeste autorul personajul in cateva ocazii), "carele comisese toate lasitatile si crimele cele mai
ingrozitoare, numai ca sa ajunga la marire", prin intemnitarea sa in ocna parasita, unde in curand
isi va gasi sfarsitul, este efectul unui maniheism al viziunii consubstantial romanului de la un
capat la altul. Demonic si negativ prin definitie, Dinu Paturica este un personaj a carui iesire din
scena se face in buna traditie a scrierilor cu teza subterana si caracter moralizator explicit.
20
Bibliografie
21
1. Cioculescu, Ş., Streinu, Vl., Vianu, T., (1971), Istoria literaturii române moderne,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
2. Ghidirmic, O., (2002), Studii de literatură română modernă și contemporană, Craiova,
Editura „Scrisul Românesc”,
3. Micu, D., (1995), Scurtă istorie a literaturii române, Bucureşti, Editura Iriana.
4. Negoiţescu, I. (1976), Analize şi sinteze, Bucureşti, Editura Albatros.
5. Piru, Al., (1970), Istoria literaturii române, Bucureşti, E.D.P..
6. Păcurariu, Dim. (1984), Scriitori și direcții literare, Bucureşti, Editura Albatros.
7. Pompiliu Constantinescu, (1977), Romanul românesc interbelic, Bucureşti, Editura
Minerva.
22

Portofoliu Literatura Romana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Portofoliu Literatura Romana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea din Pitesti

Facultatea de Științe ale Educației, Sociale și Psihologice

LITERATURA ROMÂNĂ – ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Caracterizările lui: Ilie Moromete, Apostol Bologa, Dinu Păturică

Lect. univ. dr. : Mazilescu Sorin

Student:Tritescu Minerva - Marilena

MOROMETII – de Marin Preda

Viața lui Marin Preda

trei decenii în ”Delirul” și în ”Viața ca o pradă”.

Caracterizarea lui Ilie Moromete

PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR – de Liviu Rebreanu

Viața lui Liviu Rebreanu

Caracterizarea lui Apostol Bologa

lui adevarata imposibilitate morala, de a lupta impotriva propriului sau neam.

CIOCOII VECHI ȘI NOI – de NICOLAE FILIMON

Viața lui NICOLAE FILIMON

Caracterizarea lui Dinu Păturică

S-ar putea să vă placă și