Sunteți pe pagina 1din 8

Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă, subintitulat de autor „romanţ

original”, este considerat primul roman românesc, deşi există mai multe stângăcii în epica
operei şi chiar în construcţia personajelor. Romanul este realist, de factură romantică,
deoarece realizează o monografie a Ţării Româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-
lea (1814-1830), iar maniera artistică de conturare a personajelor este antiteza, acestea
fiind construite în alb şi negru (pozitiv/negativ).
Întrebându-se de unde vine totuşi rezistenţa romanului în literatura română, George
Călinescu îşi explică acest lucru prin „marea siguranţă a desenelor şi a tonurilor
fundamentale. Tabloul este lucrat repede, în fierbinţeala intuiţiei prin contururi şi gesturi
schematice, renunţându-se la detalii”. Pentru realizarea romanului, Nicolae Filimon a depus
o muncă de arhivar, cercetând şi conspectând documentele epocii cuprinse între 1814-
1830, pe care autorul o ilustrează în operă, mai ales că era funcţionar la Arhivele Statului
încă de la înfiinţare, din 1862, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.

În Prolog, Filimon alcătuieşte el însuşi portretul ciocoiului: „Ciocoiul este totdeauna şi


în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat cu o
ambiţiune nemărginită care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a atins ţinta aspiraţiunilor”. De
asemenea, autorul avertizează că ciocoii sunt „inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor
cetăţeneşti”, folosind pentru viclenia lor metafora „vulpi cu două picioare”. Filimon
precizează faptul că ciocoiul a evoluat de la cel „cu anteriu şi călămări la brâu” din timpul
fanarioţilor la cel „cu frac şi mănuşi albe” din zilele noastre.
Nicolae Filimon
Cele 32 de capitole au titluri semnificative pentru caracterizarea personajului (Dinu Păturică,
Andronache Tuzluc), titluri paremiologice, care trimit către o normă etică (Fă-te om de lume
nouă să furi cloşca dupe ouă, Până nu faci foc fum nu iese, Adevărul e proastă marfă),
titluri ce ilustrează aspecte sociale sau culturale (Scene de viaţă socială, Muzica şi
coregrafia în timpul lui Caragea, Teatrul în Ţara Românească, Cu rogojina aprinsă-n cap şi
cu jalba-n proţap).
Epilogul
Epilogul urmăreşte evoluţia personajelor pozitive care au un destin fericit, fiecare din ele
fiind răsplătit pe măsura faptelor pline de generozitate săvârşite şi a trăsăturilor morale
excepţionale: cinste, corectitudine, demnitate, devotament.
Construcţia subiectului
Nicolae Filimon intenţiona să scrie un roman în două părţi, fiecare dintre ele să ilustreze
chipul ciocoiului în evoluţie. Prima parte compune portretul ciocoilor vechi „cu anteriu şi
călămări la brâu” din timpul fanarioţilor, adică „de la 1814 până la 1830”, aşa cum însuşi
autorul mărturiseşte la începutul romanului. Partea a doua trebuia să ilustreze ciocoii noi
„cu frac şi mănuşi albe din zilele noastre”, care trădaseră idealurile revoluţiei de la 1848 şi
ale Unirii, dar nu a mai fost scrisă.

Tema
Tema romanului reliefează o frescă socială de la începutul secolului al XIX-lea şi
atenţionarea alarmistă asupra pericolului pe care îl constituie apariţia unei noi pături sociale,
reprezentate de ciocoii autohtoni.

Perspectiva narativă
Perspectiva narativă este reprezentată de naraţiunea la persoana a III-a, focalizarea zero şi
viziunea dindărăt, iar naratorul omniscient conferă romanului caracter obiectiv.
Structura şi compoziţia textului. Particularităţi ale romanului realist-obiectiv
Instanţele comunicării
Instanţele comunicării sunt reprezentate de concepţiile autorului privind pericolul apariţiei
ciocoiului autohton, iar naratorul obiectiv transmite indirect naratorului, prin intermediul
personajelor, propriile emoţii, sentimente şi atitudini declanşate de ascensiunea rapidă a
unei noi clase sociale.

Relaţiile temporale
Relaţiile temporale definesc o perioadă istorică reală, în care se desfăşoară întâmplările şi
evenimentele cuprinse între 1814 şi 1830, iar perspectiva spaţială este, de asemenea, reală
şi deschisă, acţiunea având loc, în principal, în Bucureşti, precum şi în mai multe sate din
Câmpia Română.

Ca orice roman, Ciocoii vechi şi noi este o specie epică în proză, cu acţiune complexă, cu


puternice conflicte şi o complicată intrigă, la care participă numeroase personaje bine
individualizate şi construite convingător de Nicolae Filimon în antiteză. Principalul mod de
expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din
propriile fapte, gânduri şi vorbe, prin dialog, monolog interior şi introspecţie auctorială.
Incipitul
Incipitul romanului Ciocoii vechi şi noi este reprezentat de precizarea clară a timpului când
începe acţiunea şi portretizarea detaliată a protagonistului: „Într-o dimineaţă din luna lui
octombre anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri, plini
de viclenie [...]”. Dinu Păturică, fiul de 22 de ani al treti-logofătului Ghinea Păturică, un
modest boiernaş de ţară, se prezintă cu prefăcută umilinţă la curtea marelui postelnic
Andronache Tuzluc, căruia îi înmânează o scrisoare de recomandare din partea tatălui,
conţinând rugămintea de a i se încredinţa o slujbă cât de măruntă.
Portretul fizic al lui Păturică sugerează, încă de la început, evidenţa trăsăturilor morale:
„scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri, plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam
ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană. El este îmbrăcat sărăcăcios şi
umil, „cu un anteriu de şamalagea (stofă) rupt în spate [...] cu picioarele goale băgate în
nişte iminei de saftian (piele de capră), care fuseseră odată roşii”.

Andronache Tuzluc îl angajează mai întâi ciubucciu (slujitor care avea însărcinarea să
umple şi să aprindă ciubucul - pipa -, domnitorilor sau al boierilor) şi Dinu Păturică, privind
dispreţuitor camera sărăcăcioasă, în care îl conduce vătaful Gheorghe, îşi spune încrezător,
prin monolog Interior. „Iată-mă, în sfârşit, ajuns în pământul făgăduinţei; am pus mâna pe
pâne şi pe cuţit; curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi iuşchiuzarlâc (dibăcie, şiretenie,
meşteşug) şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestui fanariot”.

Capitolul II este intitulat sugestiv Postelnicul Andronache Tuzluc şi prezintă figura acestui


ciocoi fanariot. Tuzluc venise în Ţara Românească din „uliţele cele strâmte ale Fanarului” în
suita domnitorului Georgie Caragea şi fusese ciohodar (slujbaş care îngrijea de
încălţămintea domnului) la curtea acestui principe. Andronache Tuzluc, având din fire „un
mare talent de intrigă şi de linguşire”, se face util domniţei Ralu, fiica domnitorului, prin tot
felul de servicii şi de intrigi ţesute cu meşteşug.
El obţine, astfel, după un an, postul de vel-cămăraş (mare boier, însărcinat cu administrarea
veniturilor cămării domneşti). Prin furt şi tâlhării, „despuie ţara în toate modurile” şi în trei ani
îşi cumpărase deja „vreo zece moşii, câteva familii de ţigani, case, vii şi altele”, apoi devine
mare postelnic (mare rang boieresc, ministru al afacerilor externe). Tuzluc are totuşi o mare
nefericire: este îndrăgostit de Maria, unica fiică a unui boier român, o tânără cu sufletul
„nobil şi curat”. Făcându-şi curaj, grecul merge la bătrânul boier cu „mai multe complimente
şi linguşiri” ca s-o ceară de soţie pe fiica lui.

Banul C. rămâne uimit de îndrăzneala lui Tuzluc, iar Maria, refuză să se mărite cu acest
„ciocoi mârşav”, mai degrabă se va îngropa „de vie într-o mănăstire”. Boierul român este
chemat la palat şi, după ce este lăsat să aştepte mai mult de o oră, cu intenţia de a-l umili,
domnitorul îi cere mâna fiicei sale pentru postelnicul Andronache Tuzluc. Banul C. refuză cu
demnitate şi fermitate să-şi dea fata după un ciocoi care „şi-a început meseria de la lingător
de talere şi, mergând din mârşăvie în mârşăvie, a ajuns astăzi biciul oamenilor cinstiţi şi al
ţării întregi”.

Dezamăgit, postelnicul începe o viaţă de orgii şi desfrânări şi îşi ia ca „ţiitoare” (amantă


întreţinută) pe cea mai frumoasă femeie din mahalaua Izvorului, pe cocoana Duduca, fiica
grecului Mihale Ciohodaru. Tânăra avusese o aventură cu fiul domnitorului Caragea, dar
beizadeaua o părăsise după ce-şi satisfăcuse capriciul. Iubitoare de lux, această „Venera
orientală” se mută într-o casă pe care Tuzluc i-o cumpără într-un cartier „al nobleţei şi al
amploaiaţilor de toate gradele”.

Desfrânata femeie primeşte noaptea în iatac pe un tânăr calemgiu (copist, funcţionar) şi


postelnicul începe s-o bănuiască de „necinstire”. Jignit în orgoliul său de bărbat, Tuzluc
vrea s-o alunge din casa luxoasă, dar grecoaica leşină şi, cu prefăcătorii, îl determină s-o
creadă virtuoasă şi să-i ceară tot el iertare. Vocea auctorială notează că, prin această
manevră ingenioasă, femeia iese învingătoare, fiind o adevărată nepoată a Evei, care însă
a izbutit „a mânca din pomul vieţii fără a pierde raiul, ca străbuna sa”.
În acest timp, Dinu Păturică este plin de energie, îşi dă silinţa să-şi completeze educaţia
ciocoiască şi reuşeşte, cu multă răbdare şi inventivitate, să ruineze în scurtă vreme pe
binefăcătorul său. Pentru că tânărul ciubucciu era ocupat cu slujba la curte numai
dimineaţa, Andronache Tuzluc îl trimite la şcoală, unde Păturică depune „o silinţă
extraordinară”. El dispreţuieşte însă literatura şi cultura greacă, fiind hotărât să acorde
atenţie numai acelor cărţi care „să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă rădica
la mărire”.

Din biblioteca fanariotului îşi alege operele lui Machiavelli şi în doi ani devenise „perfect în
arta ipocriziei şi a perfidiei”. Începe să-l linguşească pe vătaful Gheorghe, este foarte amabil
cu toţi servitorii casei, sare în ajutorul lor ori de câte ori au nevoie, ceea ce-l face foarte
îndrăgit de toată lumea. Numai vătafului Gheorghe nu-i place Dinu Păturică, deoarece îi
simte prefăcătoria şi viclenia şi-i intuieşte planurile de mărire.

Prima însărcinare importantă pe care i-o dă postelnicul tânărului ciubucciu este aceea de a
o păzi pe amanta lui, pe chera Duduca. Păturică este în culmea fericirii, considerând că are
acum „cheia cu care cineva deschide chiar porţile raiului”. Niculăiţă, vătaful de curte al
armaşului, îl previne pe Dinu despre faptul că Duduca are un amant tânăr, pe calemgiul
Iordache, şi-l sfătuieşte să nu-i dezvăluie nimic postelnicului, pentru că numai aşa îl vor iubi
amândoi, iar „trebuşoarele tale o să-ţi meargă de minune”.
Cu perfidie, Dinu Păturică se arată umil şi supus, gata să îndeplinească orice poruncă a
Duducăi, care este uimită de sângele rece şi inima de piatră a noului servitor trimis de
Tuzluc. Într-o noapte, la două săptămâni de serviciu în casa ţiitoarei, Păturică pândea
venirea tânărului calemgiu, care pusese lăutarii să cânte serenade la fereastra frumoasei
grecoaice. Cu ingeniozitate, Păturică imaginează o stratagemă care se dovedeşte foarte
eficientă. El se aruncă asupra amantului, strigând că au venit hoţii şi vrea să-l ducă la
spătărie pe tânărul calemgiu.
Chera Duduca este nevoită să rupă relaţia cu Iordache şi-l roagă pe Păturică să-i dea
drumul, jurându-se că nu o să-l mai vadă niciodată în grădină la ea. Astfel, ciocoiul scapă
pe Tuzluc de rival, iar el devine, chiar din noaptea aceea, noul amant al frumoasei
grecoaice. Păturică şi Chera Duduca plănuiesc să-l încarce la socoteli pe Tuzluc, ea să-i
ceară şaluri şi mătăsuri, el să-l înşele la administrarea moşiilor şi astfel „unind jafurile la un
loc, ne vom cumpăra moşii şi ţigani”. Pentru îndeplinirea planului lor, îl iau complice pe Chir
Costea Chiorul, care joacă un rol foarte important în această tâlhărie.

Costea este un negustor care „făcea parte din toate braslele neguţătoreşti, fără ca să
plătească patentă (taxă) la vreuna dintr-însele”, deoarece dacă stărostia voia să-i dea
patent de bogasier (negustor de stofe) el zicea că este ceaprazar (negustor de
brandenburg, ciucuri, găitane) şi invers. Chir Costea Chiorul, evreu de origine, se dă drept
grec, pentru a fi protejat de stăpânire. El foloseşte orice mijloace pentru a se îmbogăţi, de la
a trimite la ocnă pe un nevinovat, până la a împrumuta bani cu dobânzi foarte mari tinerilor
care urmau să se îmbogăţească printr-o moştenire sau să capete un rang important.

Bogasierul are două fiice, Luxăndriţa şi Marghioliţa, pe care le pregătise în arta prefăcătoriei
şi care atrag tineri bogaţi în casa lor, „întocmai ca nişte adevărate sirene”. Fetele le
zâmbesc cu fermecătoare cochetărie şi-i ameţesc atât de tare, încât aceştia cumpărau
postavuri putrede sau „alt vestmânt rămas de ani în prăvălia sa” plătind un preţ nefiresc de
mare. Deviza după care se conduce bogasierul este „Şterpeleşte ca să mănânci şi fură ca
să ai”. Acesta este asociatul pe care îl aleg Chera Duduca şi Dinu Păturică pentru a-l sărăci
pe Tuzluc şi pentru a-şi însuşi averea acestuia.

Postelnicul Tuzluc este foarte mulţumit de devotamentul pe care Dinu Păturică îl dovedeşte
în funcţia de păzitor al Duducăi, nu-l mai chinuie gelozia şi ţine cu tot dinadinsul să-l
răsplătească pe tânărul ce se dovedeşte atât de credincios. Astfel, îl face pe Dinu Păturică
mai întâi sameş (casier) la hătmănie, apoi sluger (boier însărcinat cu aprovizionarea curţii
domneşti) şi după aceea îi dă funcţia de pitar (boier însărcinat cu supravegherea brutăriei
domneşti). Vătaful Gheorghe încearcă să-l prevină pe Tuzluc despre tâlhăriile puse la cale
de Păturică, îi spune că acesta este amantul Duducăi, dar postelnicul, indignat, consideră
că toate sunt minciuni şi-l dă afară de la curte, cu ameninţări.

Dinu Păturică este instalat în postul de vătaf, pe care-l dorise atât de mult, în locul lui
Gheorghe. El cheamă pe toţi servitorii şi, cu un ton autoritar, îi ameninţă că-i va pedepsi
fără milă dacă vor îndrăzni să-l înşele pe boier, deoarece el consideră că s-a făcut mare
risipă la curtea acestuia. Spre bucuria postelnicului, Păturică se oferă să cerceteze
administrarea moşiilor din ţară. Ajuns la Răsucită, ciocoiul cheamă pe toţi oamenii care au
plângeri împotriva arendaşului grec, Cristodore.
Ţăranii vin cu plocoane la trimisul lui Tuzluc, crezând că li se va face dreptate şi încep să se
plângă de sărăcia în care i-a adus arendaşul, de bătăile şi torturile îndurate, de jafurile şi
abuzurile prin care le luase toate bunurile. Când vine arendaşul, Păturică îl ameninţă că-l dă
pe mâna zabetului (guvernator) şi negociază împreună suma de 50 de pungi de galbeni.
După moşia Răsucită, Păturică face în acelaşi mod cercetarea şi la celelalte moşii ale
stăpânului său şi se întoarce la Bucureşti cu un profit fabulos, două sute de pungi de bani,
pe care le ascunse în fundul sipetului, zicându-şi cu mulţumire: „Doamne ajută!... Una la
mână!”.

Influenţa postelnicului Tuzluc pe lângă vodă Caragea devenise atât de puternică, încât el
numeşte pe „toţi slujbaşii mari şi mici” în funcţii importante, prin care se înfăptuiesc cele mai
fanteziste hoţii pentru a se îmbogăţi de la oricine are bani pentru ocuparea respectivelor
posturi. Tuzluc îl iniţiază pe Păturică în arta de a scoate multe pungi cu galbeni din
vânzarea isprăvniciilor şi, foarte repede, ciocoiul român îşi întrece maestrul în furtişaguri şi
căpătuială.

În celălalt plan al acţiunii, Principele Caragea este prevenit de un slujitor credincios că


Vizirul primise informaţii despre persecuţia exercitată asupra boierilor români şi despre
faptul că vodă arăta înţelegere faţă de oamenii domniei, „cari despoaie norodul până la
piele”. Înspăimântat să nu-i retragă domnia din Ţara Românească, vodă Caragea îl sileşte
pe Tuzluc să ceară iertare banului C. pentru îndrăzneala de a-i fi cerut mâna fiicei sale,
amintindu-şi că boierul român îl consideră pe postelnic „hoţ, răpitor, mârşav, linguşitor şi în
toate necinstit”.

Vocea auctorială
Vocea auctorială face o radiografie detaliată a societăţii mondene bucureştene din toamna
anului 1817, care împrumutase stilul oriental „de lene şi poezie”, de depravare şi vicii.
Omniscient, naratorul afirmă că Andronache Tuzluc este unul dintre cei mai desfrânaţi şi
risipitori fanarioţi, „el fura ca un tâlhar de codru şi cheltuia ca un nebun”. De ziua Sfântului
Andrei, pe 30 noiembrie 1817, Tuzluc organizează un ospăţ fastuos, la care sunt invitaţi toţi
oamenii importanţi ai vremii, în frunte cu beizadea Costache şi la care s-au servit „bucatele
cele delicate” şi s-a băut „din vinurile cele mai alese ale ţării”.

Dinu Păturică, pentru a nu rămâne mai prejos decât stăpânul său, pregăteşte şi el o
petrecere cu mâncăruri rafinate şi băuturi scumpe, astfel încât „ospăţul slugei întrecea în
toate pe al stăpânului”. Numele invitaţilor sunt sugestive pentru trăsătura dominantă a
caracterului fiecăruia: Tudor Ciolănescu, Neagu Chioftea, Zamfir Ploscă, Vlad Boroboaţă,
aceştia fiind cei mai aleşi „dintre corifeii ciocoismului şi ai hoţomăniilor bucureştene dupe
atunci”.

Păturică le dă o lecţie de furtişag din averea stăpânilor, asigurându-i că nimeni nu-şi poate
da seama de hoţie. Cu acest prilej, vocea auctorială exemplifică metoda infailibilă cu o
pagină din condica de înregistrare a veniturilor şi cheltuielilor, pe care ciocoiul o ţinea la
curtea lui Tuzluc şi care avea două rubrici: socoteală dreaptă şi socoteală încărcată. În
urma calculelor pe care le face Păturică în mod demonstrativ musafirilor, reiese un câştig
anual de peste 11.000 de taleri „numai de la cuinie (bucătărie)”, în afara altor câştiguri
provenite tot prin înşelăciune din îmbrăcarea ţiganilor, cumpărarea orzului, a fânului, a
cărbunilor, a lemnelor.
O altă sursă de câştig, de data aceasta a unor sume fabuloase, o constituie moşiile,
pădurile, averea toată a stăpânilor, care poate trece, treptat, în posesia ciocoilor, prin luarea
de taxe mari de la arendaşii greci, prin însuşirea unei părţi importante din toate bunurile
fanarioţilor, deoarece „ei au moşii şi nu le cunosc hotarele, nici venitul ce poate să dea pe
tot anul”. Dinu Păturică îşi încheie demonstraţia într-un mod pilduitor, sfătuindu-şi oaspeţii
putând deveni foarte rapid „om de lumea nouă, ca să ştie a fura cloşca dupe ouă!”.
Petrecerea se transformă apoi într-o orgie de nedescris, cu femei, muzică şi băutură.

În celălalt plan epic, al situaţiilor onorabile şi cinstite, fostul vătaf de la curtea lui Tuzluc,
Gheorghe, este apreciat pentru onestitatea şi inteligenţa lui de către banul C. şi, cu sprijinul
acestuia şi prin împrejurări favorabile, evoluează pe scara socială. Cunoscând bine limba
greacă, ştiind să scrie frumos în limba română, Gheorghe parcurge treptele măririi datorită
meritelor sale, de la jălbar, la sameş (casier), apoi medelnicer (rang boieresc la curtea
domnească) şi, în sfârşit serdar (rang boieresc echivalent unui general de cavalerie),
ascensiune „pe care o invidiau chiar feciorii de boieri”.

Tânărul îndeplineşte, în acelaşi timp, funcţia de grămătic la curtea banului C., circumstanţă
care îi dă posibilitatea s-o cunoască şi să se îndrăgostească de fiica acestuia. Gheorghe şi
Maria trăiesc o profundă şi nevinovată poveste de iubire, fiind doi tineri frumoşi şi cinstiţi, cu
sufletele deschise spre sinceritate şi bunătate. O discuţie auzită întâmplător între servitori,
care considerau că Gheorghe nu se poate căsători cu Maria, pentru că nu este de neam
boieresc, îl determină pe acesta să ia hotărârea de a pleca din Ţara Românească, lăsând
un bilet prin care îşi lua rămas bun de la fată şi de la banul C.

Dinu Păturică se îmbogăţise „prin fapte ruşinoase” şi posedă acum majoritatea averilor
stăpânului său, Andronache Tuzluc: moşii, păduri, vii, sute de pungi cu bani. Planul lui este
să-l lase pe fanariot „cu punga mai uşurică decât a unui nefer (oştean) de spătărie şi cu
sufletul încărcat cu blestemele săracilor, din ale căror sudori şi-a strâns acele bogăţii”. Fiind
sameş la hătmănia ţării, Păturică fură pietre preţioase şi le înlocuieşte cu altele false,
pungile cu galbeni le substituie şi pune în locul lor bani fără nicio valoare. Între timp, el
cumpără şi ultimele moşii scoase la vânzare de către Tuzluc pentru a-şi acoperi cheltuielile
pe care le triplase constant noul său vătaf, Păturică.

La 29 septembrie 1818, Principele Caragea părăseşte tronul Ţării Româneşti şi se


refugiază în Europa împreună cu familia şi cu toate comorile „ce adunase din sudorile de
sânge ale nefericiţilor români”. Andronache Tuzluc este sărăcit definitiv şi nu are niciun
prieten, deoarece el „îşi deschisese punga numai desfrânaţilor şi linguşitorilor”, iar pe
oamenii cinstiţi îi tratase cu dispreţ. El spera că Duduca şi Păturică o să-l ajute să treacă
peste necazuri, dar află cu stupoare că vătaful eliberase slugile, chera Duduca îşi luase tot
din casă şi se mutase.

Cea mai cumplită veste este aceea a căsătoriei dintre Dinu Păturică şi chera Duduca.
Tuzluc aleargă degrabă la biserica Lucaci şi se repede mânios asupra mirilor, apoi, căzând
pe podeaua bisericii fără simţire, este lovit de dambla şi-şi pierde minţile. Păturică şi
Duduca trec pe lângă el nepăsători şi pleacă să petreacă la nuntă, în noile case din uliţa
Băltăreţului, „unde-i aştepta cina şi celelalte veselii nunţiale”. După fuga lui Caragea,
Alexandru Şuţu este înscăunat ca domnitor al Ţării Româneşti şi Păturică profită să-şi
reactualizeze relaţiile cu fanarioţii. În casa lui se adună „toţi paraziţii Bucureştilor”, iar noii
fanarioţi din suita lui Şuţu „găseau în această casă un tezaur de toate cele mai încântătoare
plăceri”, la care un rol esenţial îl are chera Duduca.

Păturică ştie tot ce se petrecea în casa lui, dar îl interesează mai mult postul de mare
stolnic şi funcţia de ispravnic pentru străini, pe care le şi capătă de la noua stăpânire.
Pentru a sărbători mărirea, Păturică organizează un ospăţ îmbelşugat pentru protectorii săi
şi pentru noii prieteni. Tocmai pe când „mulţimea fanarioţilor mânca şi bea în onoarea lui
Păturică”, vine tatăl acestuia, îmbrăcat sărăcăcios, cu înfăţişarea unui milog. Ciocoiul
porunceşte să fie aruncat afară acest „cerşetor de uliţă” şi le spune oaspeţilor că el nu are
tată, simţindu-se foarte umilit şi jenat de aspectul veşmintelor bătrânului.

Uimit de atâta ticăloşie din partea fiului său, bietul tată rosteşte un blestem profetic, prin
care prevesteşte sfârşitul tragic al ciocoiului: „Cum mă goneşti tu pe mine, să te gonească
îngerul Domnului în toată viaţa; să nu aibi prieteni în nenorocire, să îmbli din casă în casă
cerşind pâne ca să-ţi astâmperi foamea şi o treanţă, ca să-ţi acoperi goliciunea [...] şi în
toate vedeniile tale să-ţi stea înainte toate fărădelegile tale. Amin!”. Păturică îşi continuă
nestingherit petrecerea, fără să simtă niciun fel de tulburare sau mustrare de cuget. Din
considerente politice, vodă Şuţu a fost otrăvit la 19 ianuarie 1821, iar Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu a izbucnit a doua zi după moartea fanariotului.

Duplicitar şi laş, Dinu Păturică devine brusc cel mai fervent apărător şi susţinător al
revoluţiei, stând aproape de Tudor Vladimirescu, dar când intră Alexandru Ipsilanti în ţară,
ciocoiul îşi schimbă politica şi se dă de partea acestuia. Întrebat de fanariot despre firea lui
Tudor, Păturică nu ezită să îl trădeze. În cârdăşie cu Ipsilanti, ciocoiul plănuieşte să-i
îndemne pe unii panduri la nesupunere, iar pe alţii la jafuri şi silnicii, astfel încât Tudor să fie
nevoit să pedepsească din ce în ce mai mulţi oşteni, deoarece, cinstit şi mândru, nu ar fi
permis nimănui să se abată de la idealurile Eteriei. În schimbul trădării, Păturică primeşte
postul de ispravnic peste două judeţe, Prahova şi Săcuieni şi pe cel de caimacam al
Craiovei.

Reapare în cadrul acţiunii Gheorghe, fostul vătaf al lui Tuzluc, care se refugiase în Moldova,
unde fusese secretarul particular al lui Mihai-vodă Şuţu. Întors în Ţara Românească, tânărul
află că fiica banului C., Maria, „zdrobită şi dânsa de patima amorului”, era bolnavă grav şi
se afla la una din moşiile sale de la munte. Între timp, Gheorghe îl găsise întâmplător pe
Andronache Tuzluc, sărac, bolnav şi cu minţile pierdute, pe care îl ajută în secret.

Instalat în postul de ispravnic, Dinu Păturică ia în posesie judeţele peste care devine
stăpân, îşi pune în funcţii oameni noi, după chipul şi asemănarea sa, între care pe Neagu
Rupe-Piele, „om născut să fie călău”, celebru pentru cruzimile nemaiauzite. Dările erau de
câteva ori mai mari decât s-ar fi cuvenit după lege şi când ţăranii nu mai aveau cu ce plăti
alte biruri, Neagu Rupe-Piele îi schingiuia cu cele mai îngrozitoare mijloace: „îi ungea cu
păcură şi îi lega de copaci, ca să-i înţepe viespele şi ţânţarii, apoi le vindea dobitoacele şi,
după ce-i sărăcea cu desăvârşire, îi închidea în coşare, ca să nu poată reclama la
stăpânire”. Mai lacom ca niciodată, Păturică recurge la cele mai mârşave metode de a
aduna pungi de galbeni, dar ticăloşia are şi ea un sfârşit şi răul este pedepsit exemplar.

Romanul este moralizator, Nicolae Filimon pedepsindu-şi exemplar personajele negative şi


recompensându-le pe cele pozitive. La tronul Ţării Româneşti se înscăunează primul
domnitor român. Grigore Ghica. Schimbările politice îi încurajează pe ţărani de a se înfăţişa
la palat „cu rogojina aprinsă-n cap şi cu jalba-n proţap”. Ei vin la Bucureşti într-o dimineaţă
şi, pentru a atrage atenţia asupra lor, „unul dintr-înşii făcu un sul de rogojină şi, dându-i foc
la partea de sus, îl puse în cap; apoi, scoţând jalba din sân, o puse în vârful unui proţap
lung şi intră în curtea domnească”. Aflând de grozăviile înfăptuite de Dinu Păturică asupra
ţăranilor, vodă îl trimite pentru totdeauna la ocna părăsită, unde ciocoiul moare în chinuri
îngrozitoare. Duduca ia tot din casă şi fuge cu un turc peste Dunăre, lăsând pe cei doi copii
pe drumuri. Moşiile, viile şi casele sunt vândute şi banii sunt împărţiţi ţăranilor păgubiţi şi
sărăciţi de isprăvnicia lui Păturică.

Chir Costea Chiorul este şi el pedepsit pentru toate jafurile şi nelegiuirile comise. El este
biciuit în piaţa publică, apoi ţintuit de uşa prăvăliei sale. În acest timp, în spirit tipic romantic,
prin aceeaşi piaţă trece carul mortuar în care se află cadavrul lui Andronache Tuzluc, iar din
partea opusă vine o căruţă în care se află un preot şi „un coşciug închis”, care conţine leşul
lui Dinu Păturică.

Finalul romanului
Finalul romanului este romantic şi moralizator. Cortegiul funerar al lui Tuzluc, elegant prin
generozitatea fostului vătaf, Gheorghe, se întâlneşte cu cel sărăcăcios al lui Dinu Păturică
în dreptul prăvăliei de a cărei uşă zace ţintuit Chir Costea Chiorul, cel mai odios dintre
ciocoi, capabil să-şi vândă şi pe cele două fete ca marfă.

Vocea auctorială încheie pilduitor: „Iată cum îşi terminară cariera vieţii aceşti trei sceleraţi.
Întâmplarea voise ca ei să se mai întâlnească încă o dată înainte de a se prezenta lui
Dumnezeu spre a-şi da seama de relele ce săvârşiseră pe acest pământ”. În ceea ce o
priveşte pe chera Duduca, ea fusese prinsă de turc cochetând cu alţi bărbaţi, din care
cauză acesta dăduse poruncă să o coase într-un sac şi să o arunce în Dunăre, după
obiceiurile musulmane.

Epilogul
Epilogul are ca subtitlu Din opincar, mare-spătar, fixează data evenimentelor, 23 aprilie
1825 şi este dedicat personajelor pozitive ale romanului, firi angelice şi reprezentante ale
binelui, care triumfă asupra forţelor malefice: Banul C., Maria - fiica sa, Gheorghe şi,
bineînţeles, primul domnitor român, Grigore Ghica, pe care autorul le răsplăteşte printr-un
destin fericit. Gheorghe, fostul vătaf al lui Tuzluc, om de o cinste ireproşabilă, se
căsătoreşte cu Maria, spre marea bucurie a Banului C.
Nunta are loc chiar în ziua de Sfântul Gheorghe, la care participă şi domnitorul Grigore
Ghica, venit să cinstească unirea sfântă a celor doi tineri. Vodă îi dăruieşte lui Gheorghe
caftanul de mare spătar şi funcţia de caimacam al Craiovei, în semn de răsplată pentru
„bunătatea sufletului” său şi pentru „slujbele ce ai făcut ţării”. Astfel, personajele pozitive
sunt recompensate pentru „suferinţele şi disperarea” îndurate în timpul domniilor fanariote.

Romanul Ciocoii vechi şi noi este unul de tipologii, vocea auctorială intervenind în


etichetarea personajelor cu epitete incriminatoare, ori dimpotrivă, cu numeroase aprecieri
entuziaste, în funcţie de faptele săvârşite de acestea, întreg romanul fiind o permanentă
argumentare a condiţiei de narator omniscient.