Personajul feminin în opera lui Ioan Slavici

Întâiul mare prozator al literaturii române este, fără îndoială, Ioan Slavici, cel care o
dată cu publicarea în 1881 a „Novelelor din popor” deschidea, prin metoda sa analitică, o
perspectivă nouă, de profunzime, în cercetarea conștiințelor și psihologiilorumane
contemporane, niciodată încercată până la el de vreunul din iluștrii săi predecesori, de la
Costache Negruzi și V. Alecsandri până la Al. Odobescu sau N. Filimon.
Ieșit dintr-un mediu în care zestrea spirituală consta în istețimea și economia verbală,
Slavici aduce scrisului românesc o altă față decât aceea a lui Creangă. La fel ca acesta, și-a
deprins ucenicia scrisului cu „povești”, însă sâmburele narativ apare mai bogat, personajele
sale ilustrând nu atât o tipologie umană cât un principiu etic, contribuția moralistului fiind de
cele mai multe ori un adaos cult. Slavici este capabil să surprindă o largă paletă de gesturi
umane, să schimbe cu dezinvoltură partitura scenică, lărgind și adâncind tipologia lumii
rurale, al cărei observator și narator excelent a fost.
El este de la început un scriitor modern, prin construcție și formație, aplecat asupra
unui mediu țărănesc familiar, care-și pierde seninătatea și atmosfera idilică prin pătrunderea
noilor legi ale lumii capitaliste care zguduie vechea ordine patriarhală. Proza lui Slavici
conturează o frescă a moravurilor și a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o
lume în care triumfa binele și adevărul, cinstea și dreptatea, cumpătarea și iubirea de oameni,
norme etice pe care omul trebuie să le respecte, virtuți promovate de Confucius (551-479
î.Hr.), pe care le prețuiește în realizarea personajelor.
Ioan Slavici realizează portrete complexe, ce trebuie receptate în intimitatea mediului
în care acestea evoluează. El este un moralizator, susținător al tezei conform căreia fiecare
individ este răspunzător pentru faptele sale, femeia sau bărbatul fiind sume ale alegerilor lor.
Complexă și profundă, fără a fi sofisticată, ardeleanca de la țară este o femeie înzestrată cu
multe calități și puține defecte. Proza lui Slavici vorbește despre o femeie realmente
puternică, demnă de toată răbdarea, atenția și prețuirea cititorului.
Nuvelele lui Slavici se înscriu în linia construirii unei identități sociale a personajului
feminin care încearcă să-și stăpânească destinul individual. În operele lui Slavici, femeia are
vocația întemeierii, ea își caută rostul și sensul. De la „Novele din popor” și până la
„Mara”, feminitatea este surprinsă în devenire. În proza românească a secolului al XIX-lea,
femeia fusese asociată cu spațiul închis, al casei, un înger al interiorului, însă în scrierile lui
Slavici ea caută casa în care să se așeze. Eroinele lui Slavici sunt tinere, la vârsta măritișului,
Sanda din „Scormon”, Ileana din „La crucea din sat”, Marta din „Gura satului”, Simina
din „Pădureanca” precum și Persida, fata Marei, sunt toate în căutarea „cuibului”. Fac
excepție, însă, Sevasta din „O viață pierdută” și Ana din „Moara cu noroc”, cele două
neraportându-se la iubire ca la un început, deși sunt tinere.

1
 Scriitorul este un maestru în prezentarea procesului complex al trecerii femininului de
la o stare existențială la alta. În „Scormon”, Sanda este surprinsă inițial în starea de inocență:
„Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliță. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară
cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger și la arșiță. Cu brațele goale, cu
poalele aninate în brâu și cu ștergarul pe cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă,
întinde firul, descurcă jirebia și se pierde în tinerețele ei.”1
Singurătatea Sandei, deși nu este întâmplătoare, nu reprezintă un acces mai facil către
stări de reverie tipice fetelor de această vârstă. Apariția lui Scormon declanșează trecerea de
la starea de bine, de nepăsare față de exterior, la conștientizarea celuilalt. Izolarea favorizează
glisarea gândurilor, fata se lasă în voia lor, de la compasiune pentru ciobanul pe care nu-l
așteaptă nimeni, cu excepția unui câine slab, la învinovățire: „Sanda începu a-și face mustrări.
De trei ani, de când s-a dus Pascu, ea abia câteodată și-a adus aminte de el. Măcar numai să
se fi gândit la el. Și așa nu se mai gândește nimeni altul în lume. Dar atunci când îl luase în
cătane Sanda era încă tânără, de tot tânără și nepricepută.”2
Într-o fracțiune de secundă se produce conștientizarea trecerii de la o vârstă la alta iar
imaginea lui Pascu este scoasă la suprafață odată cu recunoașterea lui Scormon. Pascu se
întoarce și fata își caută singură rostul și sensul. Acum nu mai este o copiliță, este o tânără
femeie ce are nevoie de reconfirmarea interesului erotic al bărbatului la adresa ei, flăcăul
arătând și după întoarcerea din cătănie că este pregătit s-o aibă pe Sanda prin preajmă: „Nu
știu ce și nu știu cum...Pascu se simți că nu mai știe...Fără de a putea să-și dea seamă în ce
chip, el se trezi că îmbrățisează pe Sanda”3.
Despre nuvelele „Scormon”, „Gura satului” și „La crucea din sat”, George
Călinescu spunea că „alcătuiesc un tablou etnografic al satului, observat în clipele lui rituale,
logodnă, praznic, clacă”4. Procesul de formare a familiei este una din temele preferate ale
prozei lui Slavici. Este momentul în care femeia își arată adaptabilitatea, extraordinara
capacitate de a se raporta la realitate, deplina ei vitalitate, în condițiile în care se trezește
aruncată în arenă. Ceea ce se petrece cu eroinele slaviciene nu rămâne nevăzut, necomentat,
nejudecat. Satul este o comunitate închisă, dominată de legi nescrise care reglementează
comportamentul indivizilor. În interiorul acestei lumi există un sistem de căsătorie, de fixare
și dezvoltare a legăturilor de rudenie, de transmitere a bunurilor și a numelui.
„Gura satului” cuprinde discordii și împăcări în legătură cu măritatul unei fete de la
țară. Marta nu este doar „cinstea casei” lui nenea Mihu, dar „...cât ține preajma casei nu se
găsea nimeni mai presus de Marta”5. Babele și nevestele o privesc cu drag și cu invidie iar la
așa fată se cuvine un soț pe măsură. Pentru a o peți pe Marta, părinții lui Toader aleg cu grijă
doi „oameni de neam bun și bine văzuți în sat”6. Fisura apare pentru că nu fata a ales, ci acel
„personaj-spectator”, „gura satului”, care doar crede ca și tinerii se doresc intr-o viitoare
căsătorie însă Marta se simte bine doar în preajma ciobanului Miron.

1
Ioan Slavici – Nuvele, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pag.189
2
Ibid, pag.192
3
Ibid, pag.196
4
George Călinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, București, 2003,
pag.450
5
Ioan Slavici – Nuvele, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pag.198
6
Ibid, pag. 204

2
 Secolul al XIX-lea a stat sub semnul mariajelor aranjate de către familiile tinerilor. De
cele mai multe ori scopul era ascensiunea bărbatului sau asigurarea unei vieți lipsite de griji a
femeii. În cazul Martei și al lui Toderică este vorba însă despre egalitatea de prestigiu a
părinților, sentimentele rămânând în planul secund.
Marta și Miron își mărturisesc dragostea dar, aparent, destinul îndrăgostiților pare
pecetluit. Intervine însă o dimensiune deloc neglijabilă în proza lui Slavici: dimensiunea
maternă. Coaliția mamă-fiică îl pune pe gânduri pe Mihu și știrbește din autoritatea tatălui –
figură dominantă și dominatoare în secolul XIX, ce va fi pusă la grele încercări de-a lungul
prozei lui Slavici.
În nuvela „La crucea din sat” Ileana este fata lui badea Mitru, om cu stare. În casa lor,
la clacă, se întâlnesc mai mulți tineri. Dintre toți se remarcă Bujor care „este bun la clacă și
pentru că nu se mânie când Ileana îi face o glumă, iar Ileana face câte una. Așa-i asta între
tineri”7. Tinerii sunt supravegheați din umbră de badea Mitru, căruia nu îi este pe plac
apropierea celor doi, pentru că Bujor este slugă.În final,presiunea erotică este mai puternică.
Ea apasă asupra celor doi îndrăgostiți care simt nevoia să clarifice situația iar Bujor o cere de
nevastă pe Ileana.
Simina, personajul central din „Pădureanca”, nu iese de sub imperiul destinului care,
în opera lui Slavici, joacă un rol decisiv. Sărăcia Siminei și bogăția lui Iorgovan sunt bariere
pe care iubirea nu le poate trece. Pentru Simina, spre deosebire de Iorgovan, eșecul în iubire
nu înseamnă sfârșitul. Nedorită de la început de bătrânul Busuioc, Simina nu acceptă să facă
nici un compromis atunci când, disperat de deruta lui Iorgovan, bătrânul hotărăște să o
pețească. Simina refuză cererea în căsătorie, dovedind o excepțională tărie de caracter.
Simina își trăiește eșecul iubirii pentru Iorgovan cu superioară resemnare. Ea se stinge văzând
cu ochii dar își păstrează demnitatea.
Durerea pierderii iubitului este substituită cu acceptarea destinului, tragedia pierderii
lui Iorgovan și drama Siminei nefiind rodul acțiunii omului, ci decizia soartei. Ca în toate
scrierile lui Slavici, concepute pe o structură ce amintește de tragedia clasică greacă, destinul
e superior oricărei acțiuni umane iar înțelepciunea născută din suferință e semnul prin care se
încheie configurarea ca personaj a Siminei.
Romanul „Mara”, apărut în anul 1906 la tipografia „Luceafărul” din Budapesta, este
un adevărat elogiu al vieții și al muncii. Mara, o sărmană văduvă, reușește să se impună în
ochii semenilor ei și să asigure un viitor prosper copiilor. Aceasta nu-și găsește odihnă fiind
admirată pentru vrednicia ei. Chipul de neuitat al Marei „muiere mare, spătoasă, greoaie și cu
obrajii bătuți de soare, de ploi și de vânt”8, domină la începutul romanului. Rămasă văduvă și
cu doi copii mici, ea începe marea bătălie cu viața pentru a asigura Persidei și lui Trică o
viață prosperă.
În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu
spunea despre Mara că „înfățișează tipul comun al femeii mature de peste munți și în genere
al văduvei, întreprinzătoare și aprige”9, o asemănare cu Vitoria Lipan. Criticul Nicolae

7
Ioan Slavici - Proză. Povești. Nuvele. Mara, vol.I, Ed. Cartea Românească, București, 1979, pag.242
8
Ioan Slavici - Mara. Moara cu noroc. Pădureanca, Ed. Eminescu, 1986, pag. 8
9
George Călinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, București, 2003,
pag.452

3
Manolescu remarcă însă că ea „...nu mai este țăranca umblând să recupereze oile. Ea este
prima femeie capitalist din literatura noastră, o bussinesswoman care strânge bani, din arenda
podului, din vânzarea de lemne sau pur și simplu din camătă. Și nu e Hagi Tudose, ci Goriot,
zgârcenia ei aparentă fiind un calcul în vederea căpătuirii copiilor”10. Mara știe că a aduna
„bani albi pentru zile negre” este o probă de înțelepciune elementară în viață. În lumea Marei,
aprecierea oamenilor nu se făcea după meritele individuale ci după mărimea averii. Văduva a
fost umilită de nenumărate ori de cei mai bogați și a izbândit în viață pentru că și-a cunoscut
adversarii și i-a învins adesea cu propriile lor arme.
Mara este un personaj reprezentativ pentru însăși mentalitatea lui Slavici care cerea
oamenilor sa fie chibzuiți, harnici și virtuoși. Astfel că și-a sancționat drastic personajele care
contraveneau principiilor sale etice. Ana, Ghiță, Lică Sămădăul din „Moara cu noroc”, Ana
din „Luca”, Moș Marian din „O viață pierdută”, Fira din „Din două lumi” și atâția eroi
din opera lui Slavici sfârșesc tragic pentru că au încălcat legile moralei. În ceea ce o privește
pe Mara, nu numai că nu este penalizată, ci dimpotrivă, finalul cărții ne-o prezintă în ipostaze
semnificative. Fiica sa, Persida îi și spune spre finalul cărții: „Dac-ar fi toți ca tine, n-ar fi în
lumea asta decât fericire!”11.
Persida este descrisă în evoluția caracterului ei, din copilărie până la maturitate. Din
momentul în care începe să fie stăpânită de chinurile dragostei, toate celelalte personaje,
inclusiv Mara, trec pe plan secundar. Ea este cea care în roman suferă cel mai mult și învinge
prin voință, dragoste și un admirabil devotament casnic. Dragostea e înfățișată, la eroii lui
Slavici, cu o profunzime tulburătoare, în acorduri grave, eminesciene. Persida iubește cu o
intensitate ce conduce extazul erotic până la limita suferinței. Ea se aruncă în viață cu un elan
nestavilit, nimic nu o înspăimântă, este o ființă integră, care nu se teme de imprevizibil.
Persida este extrem de harnică și chibzuită, ca o vrednică fiică a Marei, gospodărind totul cu
pricepere și fiind în același timp de o rară delicatețe și tandrețe. Asemănarea fundamentală a
fiicei cu mama constă în marile disponibilități afective.
Potrivit criticului George Călinescu, Slavici, cu mult înaintea lui Rebreanu, a zugrăvit
cu accente atât de puternice sufletul țăranului român, incât „Mara” este „aproape o
capodoperă”12. Nicolae Manolescu susține că romanul trebuie considerat întâia capodoperă a
genului la noi și că iși merită pe deplin titlul deoarece „este romanul extraordinarei femei cu
acest nume, prima și ultima din categoria ei morală în toată literatura română care e privită cu
simpatie, fără prejudecata că banul înjosește pe om ori că tezaurizarea înseamnă avariție
patologică”13.
Ceea ce aduce nou proza lui Slavici este o orientare manifestă spre universul
actualității imediate, spre dramele umane ale contemporanilor săi, totul văzut din prisma
dramatismului interior al sufletelor și al conștiințelor oamenilor simpli, de jos, cu precădere
reprezentanți ai mediului țărănesc. El este astfel primul analist la noi, care, utilizând
mijloacele de investigație și de expresie strict realiste, izbutește să dea epicii sale rezonanțe

10
Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, pag.451
11
Ioan Slavici – Mara. Moara cu noroc. Pădureanca, Ed. Eminescu, București, 1986, pag.246
12
George Călinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne, București, 2003,
pag.451
13
Nicolae Manolescu - Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, pag.452

4
universal valabile în perspectiva implicată a ilustrării condiției sociale a individului, ca mod
determinant al evoluției acestuia în scara ascensiunii sale umane.

BIBLIOGRAFIE:
Opere literare
-Ioan Slavici – Mara. Moara cu noroc. Pădureanca, Ed. Eminescu,București, 1986
-Ioan Slavici – Nuvele, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981
-Ioan Slavici – Proză. Povești. Nuvele. Mara, vol.I, Ed. Cartea Românească, București,
1979
Bibliografie critică
-George Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed.
Semne,București, 2003
-Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008
-Scriitori români – Editura științifică și enciclopedică, București, 1978