Eugen Lovinescu

Creația obiectivă. Liviu

Rebreanu: “ION”.

Realizat de elevul: Ilco Valentin.

 1. Repere biografice despre Eugen Lovinescu:

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic și istoric literar, teoretician al

literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu

Maiorescu
Studii
Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi

clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la

Ploiești (1904-1906) și la București.

Activitatea publicistică
Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își

începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori

sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun,

Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de

debut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de

la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.

Activitatea de cercetare
Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare

despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e

sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 și publică primele două

volume de Critice (I, 1909; II, 1910).

În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921).

Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îi

este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde în 1913 criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade cu un curs

despre romantism).

Patronează - până la sfârșitul vieții - cenaclul Sburătorul și este director al revistei literare Sburătorul(1919-1922;

1926-1927).
Plecarea la Paris
Una peste alta, Lovinescu era, în momentul plecării sale în Franța, autor a cîteva volume de specialitate, a două

volume de critică și a unui manual școlar, primul dintr-o lungă serie. Boala și conștiința morții apropiate nu-l vor

împiedica, așadar, să scrie într-un ritm care în epoca maturității va duce la producția de trei-patru volume pe an. Ritm

normal de lucru pentru alte literaturi, neobișnuit la noi unde criticul își epuizează dialectica lui cea mai fină în discuțiile

de cafenea. Și din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune în critica românească o etică a muncii, va face din

critică o profesiune intelectuală, cu indatorirea de a se pronunța despre toate scrierile literare dintr-o epocă.
Arta impresiei
În 1910, ține la Universitatea din București o lecție de deschidere privitoare la Critica și istoria literară, unde

definește metoda impresionistă (arta de a surprinde, în operă caracteristicul - semnificativul și de a-l reliefa printr-o

expresie adecvată) și rigorile istoriei literare, o știință, aceasta, complexă, la îndemîna spiritelor cultivate. Sînt, aici,

idei pe care Lovinescu le va abandona mai tîrziu. În fața spiritelor academice (decanul facultății era Ion Bianu) criticul
se arată mai concesiv, dar simpatia pe care o arată metodelor tradiționale ale istoriografiei și prețuirea pentru scriitori

mai vechi nu înduioșează împietritul suflet universitar. Lovinescu, intrind de la început în conflict cu puternicul N.

Iorga și cu alte autorități universitare (perseverent împotriva lui Lovinescu va fi Ovid Densușianu) nu e acceptat, nici

acum, nici mai târziu, deși avea mai mult poate decît oricare altul din generația sa însușirile necesare. E pentru

puțină vreme profesor la Iași (în circumstanțe pe care criticul le va povesti, cu lux,de amănunte, în Memorii), dar în

1912 e înlocuit, în urma unor aranjamente politice locale, cu Garabet Ibrăileanu.

Lucrări de sinteză
După 1922, Lovinescu trece la lucrări de sinteză, și cea dintîi e Istoria civilizației române moderne (1924 – 1925), în

trei volume solid documentate. Istoria literaturii române contemporane, (I, II, III, IV, VI, 1926 - 1929) sintetizată, apoi,

într-un singur volum 1937, urmărește consecințele acestei legi în literatura de după 1900. Sinteza se constituie în

bună parte din materialul Criticelor, reluate, acestea din urmă, în mai multe ediții. Se adaugă puncte de vedere noi

asupra autorilor și portrete critice pe care, sub latura morală, Lovinescu le va dezvolta în Memorii, I, II, III (1930,

1932, 1937) și Aqua forte. În acestea din urmă, criticul își urmărește formația sa, într-un chip care surprinde prin

luciditatea sipiritului. E vorba, în fapt, de o operă delectabilă de moralist. Ce izbește de la început scepticizmul

superior al memorialistului, ideea mai adîncă a zădărniciei și conștiința foarte acută (în Aqua forte, mai ales) a morții.

O confesiune amară se constituie în aceste pagini pline, altfei, de verva, de ironie fină și atingătoare.
Moartea
Lovinescu se află, acum, în pragul morții și toate ideile sale, de o limpezime și o gravitate nefirească, răzbat într-un

tărîm metafizic. Deși împăcat de timpuriu cu ideea dispariției, omului care citise atîtea opere pline de ideea

zădărniciei vieții îi e totuși teamă să privească negurile de dincolo de porțile negre. Bolnav, el se gîndește la izbăvire,

și gestul de tandrețe al unui confrate îl mișcă pînă la lacrimi. „Uluit — răspunde el lui Tudor Arghezi, în Informația

zilei (31 mai 1943), cu cîteva săptămâni înaintea morții — mă țin acum de zidurile prăbușite, ca după un cutremur,

căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament din partea atîtor persoane mai de aproape sau mai

de departe, cărora nu le acordasem decît... răbdare și cifre de evaluări, încît întregul meu univers moral s-a zguduit

din temelii... Mă simt sărac și umil, rușinat de mine însumi și mai nevrednic decît toți cei ce mă înconjoară [...].

înfiorați, ne strângem uneltele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor."

Posteritatea operei sale
Fiica sa, Monica Lovinescu emigrează în Occident și lucrează la postul de Radio Europa liberă. După moartea lui

Lovinescu, soția sa Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu este arestată la o vârstă înaintată, peste 70 de ani și condamnată

să execute închisoare politică. Reușește să salveze de percheziții unul dintre manuscrisele volumelor

de Memorii publicat postum. Întreaga poveste se găsește în volum non fiction alcătuit de Doina Jela, Această

dragoste care ne leagă, dar și în volumele autobiografice ale Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului sau sunt

presărate în Jurnalele acesteia. Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată și cărțile au fost arse într-o casă

conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului.[necesită  citare] Motivul real al arestării soției lui Eugen Lovinescu

pare să fi fost unul strict locativ, procurorul care s-a ocupat de caz s-a mutat imediat în apartamentul din blocul situat

în fața Facultății de Drept a Universității din București. El a eliberat acest apartament abia în anul 2001, după un

proces lung și obositor, iar în el funcționează în prezent fundația "Casa Lovinescu".

Creația obiectivă. Liviu Rebreanu: ”ION”
Creația obiectivă. Liviu Rebreanu ”ION” este un fragment din
”Istoiria literaturii române contemporane”.
Apariţia romanului "Ion" de Liviu Rebreanu a însemnat o adevărată
izbândă pentru literatura română, Eugen Lovinescu fiind de-a dreptul
entuziasmat, întrucât această proză obiectivă, chiar dacă avea temă
rurală şi personajele erau ţărani, a constituit primul roman modern
înscriindu-se în direcţiile de sincronizare a literaturii române cu cea
europeană.

Eugen Lovinescu considera ca Ion este expresia instinctului de stapanire

a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica
stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa: nimic
nu-i rezista

în "Istoria literaturii române moderne", Eugen Lovinescu acordă un

capitol înlreg prozatorului Liviu Rebreanu, considerat creatorul
romanului românesc modern în literatura română datorită apariţiei
primului roman obiectiv ("Ion") şi a primului roman de analiză
psihologică ("Pădurea spânzuraţilor"). Sub titlul "Creaţia obiectivă:
L.Rebreanu: Ion", Lovinescu face o analiză critică primei opere cu
adevărat obiective din literatura română, începând cu afirmaţia că
apariţia romanului "Ion" "rezolvă o problemă şi curmă o controversă".
Se stinge astfel polemica literară purtată cu poporaniştii, problema care
se rezolvă fiind obiectivarea prozei literar româneşti.Obiectul de studiu
al lui ION este viața socială a Ardealului.

Lovinescu apreciază că romanul "Ion" este realizat după "formula

marilor construcţii epice", organizat în jurul "unei figuri centrale, al unui
erou frust şi voluntar, al lui Ion" şi ilustrează "viaţa socială a Ardealului"
stratificată, de la 'Vagabond" până la administraţia ungară şi alegerile
de deputaţi. Criticul compară personajul lui Rebreanu cu ţăranii lui
Balzac şi Zola, spunând despre Ion că este "expresia instinctului de
stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o
cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă
imensă". Comparaţia critică se îndreaptă în continuare către Moliere,
criticul român găsind o asemănare între cei doi scriitori în ceea ce
priveşte dominarea personajelor de o singură mare pasiune: "în sufletul
lui Ion există o luptă între «glasul pământului» şi «glasul iubirii», dar
forţele sunt inegale şi nu domină decât succesiv." O analiză
comparativă face criticul între eroul lui Stendhal, Julien Sorel, şi Ion, în
ceea ce priveşte procedeul folosit pentru atingerea scopului: amândoi
se slujesc de femeie "ca de o treaptă necesară", ea fiind numai "un
obiect de schimb în vederea stăpânirii bunurilor pământeşti". Exegetul
caracterizează atent şi minuţios protagonistul lui Rebreanu,
considerând că are un suflet "simplu, frust şi masiv", că iubeşte
pământul "cu ferocitate", ajungând la elogiul că Ion este "poate mai
mare ca natura". .

Eugen Lovinescu apreciază în mod deosebit formula ciclică a romanului,

stilul anticalofil -"fără strălucire artistică"- şi prezentarea
evenimentelor, faptelor, construcţia personajelor "după legile
obiectivitătii".

Eugen Lovinescu primeste romanul 'ion", ca pe o izbanda a literaturii

romane, iar satisfactia sa este consemnata in studiul "Creatia obiectiva.
Liviu Rebreanu: Ion". Pentru initiatorul modernismului romanesc, al
carui principiu de baza era "sincronismul" literaturii romane cu cea
europeana, romanul "Ion" este cel care "rezolva o problema si curma o
controversa". Aceasta afirmatie a lui Lovinescu se refera la faptul ca
aparitia acestui roman obiectiv directioneaza literatura romana catre
valoare europeana si stinge polemica pe care criticul o avea cu
samanatoristii epocii. Modernismul romanului rezida din complexitatea
constructiei narative, din multitudinea planurilor de actiune si din
numarul mare de personaje (peste 80) reprezentative pentru toate
mediile sociale si, nu in ultimul rand, din formula contrapunctului, adica
relatarea aceluiasi eveniment in planuri narative diferite (nunta
taraneasca a lui Ion - nunta Laurei in stratul social al intelectualilor;
hora-balul etc.).

Celelalte personaje ale romanului beneficiază de o interpretare precisă,

succintă şi pertinentă din partea lui Lovinescu, prin observaţia critică a
intelectualităţii, a ţăranilor, precum şi prin prezentarea lumii "de
studenţi naţionalişti, de avocaţi, notari, inspectori şcolari evreo-
maghiari, oameni în exemplare felurite ce se desprind în indiferenţa
obiectivă a scriitorului..."(s.n.). învăţătorul Herdelea este "suflet bun dar
slab", "se zbate în atâtea nevoi", încât devine "oportunist din sărăcie";
Titu este "poetul pierde-vară, sentimental şi entuziast"; preotul Belciug
este aprig, pendulând între "iubirea de biserică şi de neam", dar are şi
"atâtea sentimente rele" şi "atâtea pasiuni lumeşti"; teologul Pintea
este pitoresc "în prozaica lui onestitate"; jovialul avocat Grofşoru este
"om de inimă", deşi palavragiu; Vasile Baciu este aprig, iar fiica lui este
doar "biata Ana".

în concluzie, Eugen Lovinescu susţine monumentalitatea romanului

"Ion", accentuează meritele literare ale lui Rebreanu care a adunat în
această operă "materialuri pentru piramide faraonice" şi evidenţiază
din nou importanţa acestei creaţii, afirmând că romanul constituie "o
dată în istoria literaturii contemporane şi ca prima mare creaţie
obiectivă".