Moara cu noroc

Ioan Slavici, prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist,
un fin psiholog, un creator de tipologii. Scrie povesti si nuvele, publicate periodic, ca si
Eminescu sau Creanga, in aceleasi Convorbiri literare de la Junimea ieseana:
Popa Tanda, La crucea din sat, Gura satului, Budulea Taichii, pentru
ca in 1881, alaturi de unele dintre acestea, sa-i apara, in primul volum de proza, Novele
din popor, prima scriere cu adevarat notabila, Moara cu noroc, urmata de
Padureanca, in 1884 si de romanul Mara, in 1906.
Moara cu noroc este o nuvela, adica o specie epica in proza, cu o contructie
riguroasa si cu un fir narativ central; personajele relativ putine pun in evidenta evolutia
personajului principal, complec, puternic individualizat.
Nuvela apartine realismului clasic. Trasaturi realiste sunt: tema, importanta
acordata banului, atitudinea critica fata de aspecte ale societatii (dorinta de inavutire),
veridicitatea intamplarilor, verosimilitatea intrigii si a personajelor, obiectivitatea
perspectivei narative, personaje tipice (carciumarul) in situatii tipice, personajele fiind
conditionate de mediu si epoca, repere spatio-temporale precise, tehnica detaliului in
descriere si portretizare, dialogul viu, autentic, sobrietatea stilului cenusiu, concis, fara
podoabe. Tot de realism tine si interesul pentru analiza psihologica, realizata prin
utilizarea modalitatilor de caracterizare a personajului si de investigare psihologica
(monologul interior, stilul indirect liber, scnele dialogale, autocaracterizarea, notarea
gesturilor, a mimicii), natura conflictului (interior).
Titlul nuvelei este mai degraba ironic. Toposul ales, carciuma numita Moara cu
noroc inseamna, de fapt, Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea,
pentru ca usurinta castigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea si crima).
Tema sustine caracterul realist (oglindirea vietii sociale), dar si pe cel psihologic
al nuvelei: efectele nefaste si dezumanizante ale dorintei de inavutire, in contextul
societatii ardelenesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Problematica nuvelei se poate
stabili din mai multe perspective. Din perspectiva sociala, nuvela prezinta incercarea lui
Ghita de a-si schimba statutul social, dar pentru asta se confrunta cu personajul
antagonist, Lica Samadaul (conflict exterior). Scriitorul considera ca goana dupa avere
zdruncina tihna sufleteasca si duce la pierzanie, de unde perspectiva moralizatoare:
consecintele dramatice ale setei de inavutire. Din perspectiva psihologica, nuvela prezinta
conflictul interior trait de Ghita care este sfasiat de dorinte puternice, dar contradictorii;
sa ramana om cinstit, pe de o parte sau sa se imbogateasca alaturi de Lica, pe de alta
parte.
Alcatuita din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat,, cu deschideri bogate,
o structura narativa complicata si un ritm epic neomogen, cu modificari ale timpului
povestirii. Actiunea se desfasoara prin concordanta cu framantarile psihologice surprinse.
Inlantuite temporal si cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului
este de iluize a vietii (veridicitate) si de obiectivitate.
Nuvela prezinta o simetrie perfecta, de factura clasica. Primul capitol incepe cu
vorbele prevestitoare ale soacrei lui Ghita, care prefigureaza marile drame si conflicte
ivite in evolutia personajelor: -Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vroba,
nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit. Citatul extras exprima chitesenta

filozofiei lui Slavici asupra lumii in general: satul respecta vechile cutume, reprezentand
principiile morale pozitive. Finalul nuvelei prezinta batrana, neclintita in principiile
morale, cu o intelegere superioara a vietii si cu o resemnare aproape biblica in fata
destinului (asa le-a fost data) si copiii, fiinte inca neprihanite.
Actiunea se desfasoara pe parcursul unui an, intre doua repere temporale cu
valoare religioasa: de la Sfantul Gheorghe pana la Paste. Desi aici fixarea actiunii in
functie de repere religioase tine mai degraba de o influenta a viziunii populare, in proza
realista indicii temporalitatii joaca un rol important in cronologia evenimentelor.
Carciuma de la Moara cu noroc este asezata la rascruce de drumuri, izolata
de restul lumii, inconjurata de pustietai intunecoase. In expozitiune, descrierea drumului
care duce la Moara cu noroc, realizata in maniera realista, prin tehnica detaliului
semnificativ si a locului in care se afla carciuma, reda un peisaj-cadru obiectiv al actiunii.
Semnele parasirii (vechea moara cu lopetile rupte, cele cinci cruci) anticipeaza
destinul tragic al familiei.
Subiectul nuvelei il constituie etapele si efectele confruntarii dintre protagonist,
Ghita si antagonist, Lica.
Ghita se dovedeste la inceput harnic si priceput, iar primele semne ale bunastarii
si ale armoniei in care traieste familia nu intarzie sa apara.
Intriga o constituie aparitia lui Lica Samadaul, seful porcarilor si al turmelor de
porci din imprejurimi, la Moara cu noroc.
Desfasurarea actiunii incepe in momentul in care Ghita se implica din ce in ce mai
mult in afacerile necurate ale lui Lica. Dezumanizarea lui Ghita se produce incet dar
sigur, cateva intamplari fiind decisive in prabusirea protagonistului. Acestea ar fi: jefuirea
arendasului, uciderea femeii imbracate in negru si a copilului ce o insotea.
Punctul culminant incepe in momentul in care Ghita se hotaraste sa il demaste pe
Lica pentru toate nedreptatile pe care le-a facut. Ghita se duce degraba la Ineu sa il caute
pe Pintea, lasand-o pe Ana acasa impreuna cu Lica.
Deznodamantul are loc odata cu intoarcerea lui Ghita la han cu gandul sa-si
incheie socotelile cu nevasta sa. Ghita o injunghie pe Ana. Barbatul va muri si el
impuscat in ceafa de catre Raut, din ordinul Samadaului. Talharii ii vor lua banii si vor da
foc hanului. Nuvela se incheie cu imaginea batranii ce pleaca de pe ruinele morii
impreuna cu copii.
In nuvela, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Slavici este un observator impartial al vietii rurale, inzestrat cu un spirit realist desavarsit,
anticipand astfel tehnica lui Rebreanu. Naratorul delegat de autor pentru a relata
intamplarile reda obiectiv si detasat destinul personajelor.
Ghita este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al carui destin
ilustreaza consecintele nefaste ale setei de inavutire. Complexitatea si capacitatea de a
ne surprinde in mod convingator fac din Ghita un personaj rotund. Personajul
evolueaza de la tipicitate sub determinare sociala (carciumarul dornic de avere), la
individualizare, sub determinare psihologica si morala.
Om harnic si cinstit la inceput, el ia in arenda hanul Moara cu noroc, dorind sa
agoniseasca atatia bani incat sa angajeze vreo zece calfe carora sa le dea el de carpit
cizmele oamenilor. Bun meserias, bland si cumsecade, trudind pentru fericirea familiei

sale, Ghita devine treptat pus pe ganduri, nu mai zambea ca mai inainte,
trasaturi ce reies prin stilul indirect liber al naratorului. La prima intalnire pe care o are
cu Lica, stapanul acestor locuri, Ghita incearca sa fie autoritar si darz in fata
acestuia, sa reziste propunerilor sale nelegiuite, dar este infrant de extraordinara forta
morala a Samadaului.
Degradarea umana se produce treptat si sigur, situatie ce reiese pregnant prin
monolog interior. Ajunge sa regrete faptul ca are nevasta si copii, si-ar fi dorit sa poata
zice prea putin imi pasa, se indeparteaza incet si definitiv de Ana, relatiile dintre ei
fiind din ce in ce mai reci, ii era parca n-a mai vazut-o demult si parca era sa se departa
de dans (stil indirect liber), fiind incapabil sa i se destainuie si sa-si usureze sufletul.
Intr-o enfuzie a sentimentelor, printr-un monolog interior, isi deplange prabusirea, careia
nu i se putea impotrivi: sarmanilor mei copii, voi nu mai aveti [...] un tata om cinstit
[...] tatal vostru e un ticalos.
Dezumanizarea lui Ghita se produce intr-un ritm alert. Autocaracterizandu-se, prin
monolog interior, el da vina pe firea lui slaba, incercand astfel sa se scuze fata de sine si
sa-si motiveze faptele: asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai
tare decat vointa mea? Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoasa in sponare.
Lica Samadaul este personaj realist si static, un spirit satanic ce exercita asupra
celorlalte personaje o dominatie fascinanta. Personalitatea lui se contureaza din lumini si
umbre ca intr-un joc al oglinzilor paralele si este foarte minutios si atent construita de
narator. Portretul fizic al personajului este realizat direct de catre narator: un om de 36
de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu
sprancenele dese si impreunate la mijloc, conturand un om rau si periculos.
Din relatiile lui cu celelalte personaje reies si alte trasaturi ale personajului. Lica
se dovedeste bun cunoscator de oameni, mizeaza pe patima lui Ghita pentru bani, exercita
asupra celorlalti si mai ales a Anei o fascinatie diabolica, desi aceasta il simte om rau
si primejdios.
Simbol al degradarii morale, Lica este caracterizat indirect prin vorbe si
comportament, se conduce dupa legi proprii care sunt altele decat cele ale statului sau ale
moralei. Crima, inselaciunea, furtul sunt cateva dintre faptele savarsite de Lica si au
efecte devastatoare asupra celorlalte personaje, pe care le domina cu cinism si
satanism.
Lica moare la fel cum a trait (personaj static), dovedind aceeasi cruzime iesita din
comun si aceeasi hotarare de neclintit in decizia de a-si pune capat zilelor ca sa nu-i dea
lui Pintea satisfactia de a-l fi prins.
Ana, personaj secundar si realist, este sotia cizmarului Ghita, mama a doi copii si
impartaseste acelasi destin tragic, pentru ca incalca virtuti morale importante, cum sunt
cinstea si loialitatea fata de sotul ei, pe care il inseala cu Lica, din care cauza ea este un
personaj mobil.
Portretul fizic, realizat direct de catre narator, simbolizeaza fondul sau moral in
care tandretea, duiosia si caldura sufleteasca ar fi putut da echilibru caminului ei: Ana
era tanara si frumoasa [...] frageda si subtirica [...], sprintena si mladioasa.
Simtindu-se tot mai instrainata de Ghita, Ana cea blanda si delicata, cum este
caracterizata direct, aluneca rapid spre prapastia pacatului, devenind si ea o victima a

fortei de influenta exercitate de Lica, de care femeia se simte atrasa. Ea isi insala sotul
sotul, pe care ajunge sa-l si dispretuiasca pentru slabiciunea si lasitatea lui, ganduri pe
care le marturiseste Samadaului: Tu esti om, Lica, iar Ghita nu e decat muiere
imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat asa. Sfarsitul Anei este inevitabil,
fiind injunghiata de sotul ei, caruia-i striga cu disperare: Nu vreau sa mor, Ghita!
Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in momente de
incordare, consemnandu-le gesturile, limbajul, prezentand relatiile dintre ele
(caracterizare indirecta). De asemenea, realizeaza portrete sugestive (de exemplu,
portretul Samadaului). Sunt utilizate si mijloace de investigatie psihologica precum:
scenele dialogate, monologul interior de factura traditionala, monologul interior adresat,
stilul indirect liber, notatia gesticii, a mimicii si a tonului vocii.
Stilul nuvelei- sobru, concis, fara podoabe- este specific prozei realiste. Limbajul
naratorului si al personajelor valorifica aceleasi registre stilistice: limbajul regional,
ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Intelesul clasic-moralizator al nuvelei este
sustinut prin zicale si proverbe populare sau prin replici-sentinte rostite de batrana la
inceputul si la sfarsitul nuvelei.
Ca orice creatie literara adevarata, autentica, nuvele Moara cu noroc poate fi
citita si interpretata din unghiuri diverse. Unii au vazut aici substanta unui Western dintro Californie transilvana sau un roman politist pe tema rafuielii dintre doi fosti complici,
un joc al demonicului si angelicului, o drama a neputintei omului de a-si depasi destinul,
a duplicitatii si vinovatiei. Observator tenace al realitatii, scriitoru deprins sa prezinte
viata asa cum e, fara infrumusetari conventionale, fara idealizari, vazand in interesul
economic mobilul esential, factorul determinant al intregii existente umane, asezand in
centrul naratiunilor oameni care lupta pentru a trai mai bine, cred ca n-am gresi
considerandu-l pe Slavici un Balzac al satului romanesc (D. Micu)