ION

LIVIU REBREANU

RELATIILE DINTRE DOUA PERSONAJE

Current literar dezvolat in stransa legatura cu conditiile social- istorice ale secolului al XIX-lea, realismul se
impune ca termen pentru o noua orientare estetica. Curentul se caracterizeaza prin reprezentarea veridica a realitatii,
prin absenta idealizarii personajelor si a circumstantelor in care actioneaza acestea. Omul este prezentat ca un produs al
mediului social-istoric in care traieste si cu care este in interdependenta. Realismul propune o viziune obiectiva si
impartiala asupra lumii. Destinul uman este supus unor legitati precise si unei cauzalitati adesea previzibile. Cu toate
acestea, “factorul irational al vietii” si “principiul sensibil” continua sa participe la mecanica existentei. Probabil ca
tocmai acest aspect confera substata si profunzime eroului prozei realiste.
Contructia epica in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa la care participa un numar mare de
personaje, supuse unor conflicte puternice, romanul isi gaseste exprimarea plenara odata cu realismul. Creator al
romanului realist modern in literatura roman, Liviu Rebreanu se dezice de realismul care “copia sincer, fidel si
fotografic” lumea si cere ca romanul sa se indrepte spre un “realism al esentelor”. Scriitorul trebuie sa patrunda dincolo
de “scoarta realismului”, acolo unde clocotesc patimi si instincte devastatoare. Formula aceasta gaseste expresie
monumentala in romanul Ion, a carui aparitie, in anul 1920, marcheaz un moment decisiv in evolutia literaturii romane.
Opera literara Ion deLiviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv apartinand prozei interbelice. De
asemenea, este roman social, cu tematica rurala.
Tema romanului este prezentarea problematicii pamantului, in conditiile satului ardelean de la inceputul
secolului al XIX-lea: lupta unui taran sarac pentru a obtine pamantu si consecintele actelor sale. Tema aceasta centrala
este dublata de tema iubirii.
Actiunea complexa a romanului este prezentata de un narator obiectiv, omniscient, care plasmuieste traiectoriile
xistentei personajelor, conform unui destin prestabilit si legii cauzalitatii. Romanul recompune, monografic, imaginea
satului ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Prin tehnica planurilor paralele si a contrapunctului, se prezinta
viata taranimii si a intelectualitatii satesti, dar si diverse momente esentiale sau conflicte puternice.
Pentru Liviu Rebreanu, literatura este “creatie de oameni si de viata”, iar romanul este discurs care “fixeaza
curgerea vietii”; “a crea oameni nu inseamna a copia dupa natura indivizi existenti”, ci a produce o sinteza din mii de
indivizi, prin care se obtine acel personaj valabil prin ceea ce are unic, adca sufletul.
Ion al Glanetasului si Titu Herdelea sunt doua dintre tipurile umane reprezentative, al caror destin este strans
legat de-a lungul actiunii romanului.
Ion al Glanetasului se situeaza la intersectia mai multor tipologii realiste. Din punctul de vedere al categoriei
sociale, el este tipul taranului a carui patima pentru pamant izvoraste din convingerea ca acesta ii sustine demnitatea si
valoarea in comunitate. Din punctul de vedere al categoriei morale, Ion este tipul arivistului, individ lipsit de scrupule
morale, care foloseste femeia ca mijloc de parvenire. Titu este tipul micului aspirant rural la statutul de intelectual, un
idealist autoiluzionat, lipsit insa de forta necesara pentru a-si pune in practica idealurile.
Destinul celor doi tineri este ingemanat; au varste apropiate, au copilarit impreuna, s-au imprietenit, in ciuda
apartenentei la clase sociale diferite. Ion i se confeseaza “domnisorului”, caruia ii poarta respectul cuvenit prin statutul
sau de fiu al invatatorului, iar Titu ii da, involuntar, sfaturi cu consecinte devastatoare. Cand Ion se plange ca Vasile
Baciu nu se indupleca sa i-o dea pe Ana de sotie, Titu arunca o vorba in vant: “trebuie sa-l silesti”.
Parcursul scolar al celor doua personaje este revelatoriu petru profilul lor caracteriologic. In caracterizarea
directa, facuta de narator, se precizeaza ca Ion a fost “cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea”, care a insistat pe
lnaga Clanetasu sa-si dea fiul la scoala cea mare din Armadia, sa-l faca “domn”. Stradaniile invatatorului au dus chiar
la scutirea de taxa de inscriere, “fiindca baiatul era silitor si cuminte”. Dupa doua luni insa, Ion a refuzat sa se mai duca
la scoala cea mare, motivand ca ii erau mai dragi muncile campului, “sa fie vesnic insotit cu pamantul”. Cu toate
acestea, a pastrat cartile “si-n sarbatori le-a citit si rescitit pana li s0au ferfenitit foile”, iar mai tarziu se desfata cititnd
carti de povesti si gazete vechi, imprumutate de la dascal. Pornirea spre invatattura a fost deturnata, deci, de o pasiune
mult mai puternica, instinctuala si organica: pamantul
Prin acelasi procedeu este prezentat Titu, “mandria familiei Herdelea”. Tanarul de douazaci si trei de ani, inalt,
desirat, fusese, sub mana tatalui sau, un elev “eminent”, doar ca, la liceul din Admadia, prin clasa a treia, a inceput sa
simta ca e persecutat. Trimis la liceul unguresc din Bistrita, “sa rupa limba stapanirii” si apoi la liceul sasesc, caci “cu
limba nemteasca poti umbla in toata lumea”, Titu ramane sa studieze acasa ultimele doua clase liceale, din cauza
taxelor scolare prea mari pentru slabele puterifinanciare ale invatatorului. Satul “de atata buchiseala searbada”, nu isi da
bacalaureatul, deci nu poate indeplini visul tatalui sau de a-l vedea preot, notar sau macar invatator.
In timp ce Ion isi canalizeaza toate energiile spre recuperarea pamantului din zestrea Zenobiei, pierdut de tatal
sau, Titu isi cauta o ocupatie, intrand – prin interventiile tatalui – ca ajutor si proacticant la notarul din Salva. Cata
vreme Ion se lupta sa scape de umilitoarea etichetare de “sarantoc si fleandura”, Titu publica o poezie de trei strofe in
revista “Familia” si se declara poet, dobandind admiratia domnisoarelor din tinut. Cand Ion se sfasie ntre pasiunea
pentru frumoasa fata a vaduvei lui Maxim Oprea si patima pentru pamanturile Anei lui Vasile Baciu, Titu traieste o
iubire adolescentina pentru Lucretia Dragu si o aventura cu Roza Lang.
Cei doi eroi dovedesc profiluri caracteriologice diferite. Ion, un flacau ale carui calitati i-ar fi justificat o pozitie
exceptionala in lumea satului, este un marginalizat care se impotriveste cu toate resorturile fiintei sale unei ilumi rau
alcatuite, in care nu poate sa semnifice, deoarece nu are avere, criteriu fundamental al valorii in satul ardelenesc. Titu,
erou pornit in viata de pe o pozitie privilegiata, comparativ cu Ion, este un mediocru care a cucerit insa “gloria”
tinutului Armadia. Ion isi pune problema rostului existentei si a demnitatii umane, ajungand la concluzia ca , in afara
iubirii, altceva trebuie sa fie temelia si prefera sa nu se fi nascut, decat sa fie “batjocura oamenilor”. Energiei sale
impresionante si sistemului sau de valori i se opun apatia si absenta oricarui sistem in cazul lui Titu: “Unde te duce
viata, acolo trebuie sa mergi si ce-ti porunceste ea trebuie sa faci! Numai nebunii umbla sa-i stavileasca mersul, s-o
abata din calea ei”.
Tipologia personajelor se evidentiaza in cateva scene semnificative pentru constructia eroilor, pentru dstinul si
rolul lor in opera.
Una dintre scenele cele mai semnificative pentru intelegerea complexitatii psihologice a lui Ion este sarutatrea
pamantului, care se constituie si in sursa de inspiratie pentru roman. Stapan al tuturor pamanturilor, Ion se simte un
urias la picioarele caruia se zbate un balaur. In pragul desprimavararii, taranul are asupra pamantului o perceptie
cvasierotica, vazand in delnitele sale imaginea unei ibovnice ispititoare. Ingenuncheat in gestul mistic al sarutarii
pamantului, Ion simte “fiorul rece”, iar “lutul ii tintuieste picioarele” si ii imbraca mainile cu “niste manusi de doliu”.
Este cuprinsa in aceasta scena intreaga ambivlenta Eros- Thanatos si este concentrata soarta eroului, prizonier al
nefirestii patimi pentru pamant.
Ion este un personaj relist cu o psihologie bine individualizata, care contrazice stereotipia de mecanism a vetii
satului. In tot ceea ce face Ion exista o exagerare, o incalcare a masurii, “un factor irational” care determina deplasarea
tipicului spre atipic. Impresioneaza la erou o psihologie a frustrarii, deopotriva sociala si sentimentala, care se
manifesta cu forta sthiala.
Evolutia lui Titu Herdelea este sitetizata in penultimul capitol al romanului, in scrisoarea pe care le-o trimite
parintiilor sai, la doua saptamani dupa plecarea la Bucuresti. Intalnim acum un tanar maturizat de suferinta dorului de
Ardeal, constient de misiunea sa de ziarist, impresionat de eventimentele traite la Sibieu in timpul calatoriei. Cuvantul
care numeste noua conditie a tanarului este rostit de mai multe ori de doamna Herdelea: “instrainat”.
Un detaliu semnificativ pentru separarea celor doua desine este oferit in aceeasi scena a lecturii scrisorii. Vestea
mortii lui Ion nu ii se comunica lui Titu, fiind amanata, cu speranta ca vor cuprinde in scrisoare si informatii despre
posibila nunta a Ghighitei cu Zagreanu. Vesti despre o moarte si o nunta- semn ca viata merge netulburata inainte: Ion
ramane in definitiv prozonier al pamantului pe care l-a iubit cu patima, iar Titu se indeparteaza de locurile natale.
Cele doua personaje prezentate au dstine impresionante: unul se frange violent, celallat continua, minor dar
ascendent, provocand cititorului intrebari cu privire la rostul existentei, la legitimitatea soceitatii, la sensul patimilor
omenesti.
Astfel, “toti flaacii din sat sunt varietari de Ion”(George Calinescu); asa cum Titu isi realizeaza intr-un fel
neputintele prin sfaturile pe care i le acorda luiIon, la fel Vasile Baciu se teme de o reluare a destinului, Ion aparandu-i
ca o copie tanara si lipsita de scrupule ca a sa.