Ultima noapte de dragoste , intaia noapte de razboi

Camil Petrescu

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), este

un roman subiectiv modern, psihologic,de analiză și introspecție, al
experienței. El răspunde dorinţei lui Eugen Lovinescu de înnoire a romanului
românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva
narativă unică, subiectivă,  memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-
subiectiv şi obiectiv, autenticitate, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism.

O primă trăsătură a subiectivității,modernității,romanului psihologic este

redactarea discursului la persoana I. În contextul literaturii interbelice,  Camil
Petrescu, acest „trudnic al scrisului”,  teoretician al romanului modern, respinge
în conferinţa sa Noua structură şi opera lui Marcel Proust romanul de tip
tradiţional, raţionalist şi tipizant,  în favoarea romanului subiectiv, la persoana I:
“Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile
mele…Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” În
asentimentul teoriei sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine
influenţa proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate
construcţiei romanului la persoana I.

O altă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic ține

de  percepția timpului.  Pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel
obiectiv,  compoziţia folosește  un artificiu – analepsa- pentru a lega cele două
părţi- ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dacă primul capitol, „La
Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului,  celelalte capitole dezvoltă
planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele liniei frontului, Gheorghidiu
retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul
subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă
şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de sensibilitatea individuală.

”Ultima noapte…” este , după George Călinescu, roman ”de

experiență”, ”de cunoaștere” ( ”Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”).  Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor moderne
ale experienţei este  topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale din
propriul jurnal de campanie al autorului. Astfel experiența nepervertită dă
substanță expunerii. De asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii
de gânduri, exprimării drumului sinuos al îndoielii într-un adevărat “dosar de
existenţă”. “Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată
curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând
romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi
purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe.  Redactarea la persoana I este
considerată cea mai aproape de  autenticitate. 

Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate

inferioară.Prin Ștefan Gheorghidiu Camil Petrescu introduce în literatura română
un nou tip de personaj.  El reprezintă tipul intelectualului “ca structură de
caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, eroul se
transformă pe parcursul romanului și își notează cu luciditate traseul interior.

Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui

testament”, ilustrează tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura
personajului prin antiteza  între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a
membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale  parvenitismului,
inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de
sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat,
bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se
schiţează  tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat,
îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos.
Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor
universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are curajul de a apăra
principiile acestuia, învinuind  pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire
se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere
orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită
de muţenia în care cade unchiul Tache,  care ulterior se va dovedi impresionat de
îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și eroul este mulțumit de alegerea
soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii”  figurilor
bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază
una din temele  romanului.

Un alt episod ilustrativ este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La

Piatra Craiului, în munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui
bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la
cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i
arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia
trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui
este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând
accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage
cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru
totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este
aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu
vehemenţă ce este mai puţin.

Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu,

valorizând tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci
este una organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea
de-a doua, ca un triumf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata
română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase
legate de soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp,
rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie, este măgulit
de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din
orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face
fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi
trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea
neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei
care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta  pentru bani,
plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, ziarist,
monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului.
Povestea evoluează cu o serie de certuri şi împăcări, care culminează cu
despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga  acasă, găseşte
casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă,
pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă
o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara . Înrolat lângă Câmpulung,
Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o
permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre
trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează
suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-
i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un
colonel , se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de
obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care
la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”, combatantul de rând
nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care cea mai
puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii,
impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii
tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou realist al luptei de
eliberare a  Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă
maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi
decide că nu merită  să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o
eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe.
Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta

se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri
monografice ale sentimentelor.  „Ultima noapte de dragoste…” este romanul unei
conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin . Inautenticitatea societăţii,
suferinţa pe care o provoacă iubirea în prima parte a romanului, îşi dovedesc
inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu meditaţia
asupra  solidarităţii colective, a vieţii şi  morţii. Gheorghidiu caută doar aparent
adevărul despre Ela, de fapt se caută și se regăsește pe sine. Există și un conflict
exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După
apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară
valorică ce i se potriveşte. Admirat  de Ela pentru modul strălucit în care
perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea
lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le
respinge din principiu.   De asemenea, în plan secundar există un conflict
între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care,
de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.
Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate
prost construită.

  Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil petrescu

enunţa programatic dorinţa de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără
caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu
înseamnă însă lipsa unui lirism intelectual. Se observă folosirea de comparaţii ce
subliniază ideea: ” blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”,
„atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel,
atenţia sporeşte durerea de dinţi”.

Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi

conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria
„sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu
sufletul mărit/ Căci am văzut idei”. El aduce în literatura română un nou tip de
personaj cu o viață sufletească puternică, într-un stil caracterizat de tensiunea
intelectuală a scrisului.