Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Camil Petrescu

• evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/
literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest „trudnic al scrisului”, teoretician al romanului
modern, respinge în conferinţa sa Noua structură şi opera lui Marcel Proust romanul de tip tradiţional,
raţionalist şi tipizant, cu narator omniscient , un demiurg imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în
care naratorul limitat este considerat mai aproape de realitate şi de autenticitate: “Să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele…Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot
vorbi onest decât la persoana I.” În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine
influenţa proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului,
singurele condiţionări ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de înnoire a
romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică,
subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi
autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii febrile. Un
exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor experienţei este topirea în materia romanescă a
unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte timpul
prezent, adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc adevărate
“dosare de existenţă”. “Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei,
atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde
eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe.

Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic . Student la
filozofie, el reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransingent şi inadaptat,
oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea de sine viziunea autorului asupra “condiţiei
umane”-în aspectele sale esenţiale- relaţia cu societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum
concluziona Perpessicius, Ultima noapte.. . ” este romanul unui război pe două fronturi: cel al dragostei
şi cel al războiului”.

• ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe
narative;

Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează tema
intelectualului inadaptat prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei
sale, caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o
cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul balzacian Tache
Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire, şi se
schiţează tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea
nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui
naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are curajul de a
apăra principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte,
spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte
flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache, care ulterior se va
dovedi impresionat de fermitatea şi îndrăzneala eroului. Diferenţa între “intelectualii de rasă” ai figurilor
bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele
romanului.

Un alt episod este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie generată de
achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele
privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai
mărite”, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte. Gheorghidiu îşi dovedeşte
din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi
de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare
îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru
totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj
pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă orice este mai puţin.

● prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume
a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final,
constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi
de caracterizare, limbaj etc. );

Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi a
războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei părţi
se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în
armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa
Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de
dragoste. Student la filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete
de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face
fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme
modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest
echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru
bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi
extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de
certuri şi împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la
Azuga acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru
a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la
verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat lângă
Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie,
zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei
sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără
învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un
colonel , se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua
parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote
de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre
care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că
lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii tovarăşi, imaginile terifiante sunt
constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în primul război mondial. Rănit, se înapoiază la
Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul
crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare
morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl
dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi
este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În plan exerior, există un
conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul
petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este
evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit
în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui
pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.
Conflictul este mai degrabă între imaginea pe care era obişnuit şă o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în
care orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva
considerat superior. De asemenea, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru
moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere
rudelor.

Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega cele două părţi şi
pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în
munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica
flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în
cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea
intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de dramele individuale.

Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil petrescu enunţa programatic dorinţa
de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului
figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale a scrisului, a unui lirism al anumitor
părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin care se asociază idei abstracte cu fenomene
concrete, ca în pasajele: ” blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de
dinţi”.

● exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt
reflectate în romanul ales.

„Ultima noapte de dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin, care
descoperă însă experienţa totală a războiului ca o compensaţie pentru deziluzia eşecului atingerii
absolutului. Inautenticitatea societăţii, ideile şi suferinţa pe care o provoacă în prima parte a romanului,
îşi dovedesc inconsistenţa în confruntarea cu trăirea autentică şi profundă din a doua parte, cu meditaţia
asupra solidarităţii colective, a vieţii şi morţii. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, de
fapt se caută pe sine. Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează,
prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre
aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.