Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume
sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în
funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine,
putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea subiectivă este specifică romanului modern de
tip subiectiv, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu structurarea modernă a
conținutului, manifestată prin nerespectarea cronologiei evenimentelor, iar la acțiune
participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având puternice note
individuale. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea întâmplărilor în mod subiectiv, prin
folosirea unor procedee tipice prozei de analiză.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului subiectiv
În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’, teoretician al
romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel
Proust’’romanul de tip tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg
imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care naratorul limitat este considerat mai
aproape de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele...Din mine însumi, nu pot ieşi...Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.’’ În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa
proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului,
singurele condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de
înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva
narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv,
prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite,
transcrierea trăirii febrile. Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor
experienţei este topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de
campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri,
îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc adevărate ,,dosare de existenţă”. ,,Dacă
existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în
prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e
luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe. Protagonistul
romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic. Student la Filozofie,
el reprezintă tipul intelectualului ,,ca structură de caracter”, intransingent şi inadaptat,
oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea de sine viziunea autorului
asupra ,,condiţiei umane”-în aspectele sale esenţiale- relaţia cu societatea, dragostea,
războiul, moartea. Aşa cum concluziona Perpessicius, Ultima noapte.. . ” este romanul unui
război pe două fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea perspectivei
narative, timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul urban,
anticalofilismul şi autenticitatea. Este un roman psihologic, deoarece înfățișează frământările
de conștiință ale lui Ștefan, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește,
iar analiza acestuia se face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a
mimicii-, tehnici de investigare psihologică. În privința genezei, la baza romanului stă în
foarte mare măsură experiența personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu
întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama
intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și
războiul, acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima parte
stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit
cu moartea pe front. Un prim episod semnificativ pentru drama intelectualui însetat de
absolut este excursia de la Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și
declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo
măcinat de o gelozie cumplită. Al doilea episod semnificativ este acela care prezintă
întoarcerea lui Ștefan Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o vedea pe Ela atunci când află și
de prezența în oraș a lui Grigoriade. Și acest moment produce o nouă furtună sufletească, dar
izbucnirea războiului și grozăviile lui constituie o dramă mult mai puternică decât gelozia,
ceea ce va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru Ela. Un episod ilustrativ pentru tema
iubirii este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie generată
de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărtite:
de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-i arde
de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând
doreşte.’’ Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire
violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt,
neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage
cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna.
Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă pricepeti” este aceea a unui personaj
pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice este mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de frământările
de iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă haos, măsuri
absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo, modifică atitudinea lui
Gheorghidiu faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la
Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare, îşi priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a
afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’
este analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în
antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de
existenţă, depăşirea unei drame individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub forma
unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi
conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-personaj,
implicat. Modurile de expunere sunt: naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor prin prisma
perspectivei subiective, selecţia faptelor relevante pentru depăşirea crizei personajului;
descrierea, cu rol de detaliere: spaţiul (Valea Prahovei, frontul, casa din Bucureşti, casa
unchiului Tache) şi în caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în individualizarea
personajelor, în evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea personajelor, în mod
indirect, şi în dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii
şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care
problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral. Ştefan
Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi
trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-
se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la Filozofie, este măgulit
de atenţia pe care i-o acordă una dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu,
apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi
adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest
şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură
acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în
discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare
Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza
cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi de împăcări, care culminează cu
despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa
goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca
în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la
verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat.
Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape.
Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa
despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile.
După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de
a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se întoarce pe front şi intrarea
României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a
războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”,
combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care
cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii,
impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile
terifiante sunt constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial.
Rănit, se reîntoarce la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de
suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru
această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe
erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă
etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În
plan exterior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei.
După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se
potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de
filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia
de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este
mai degrabă între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în
care orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către
altcineva, considerat superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi propria
familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după
parastas o parte din avere rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei, oferind
repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial
(,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan
Gheorghidiu-subofiţer concentrat. Contextul prezentării aduce în prim-plan imaginea
demitizată a războiului-detaliile cadrului concentrării (distanţa şi înălţimea tranşeelor ar fi
putut fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond, inutilitatea războiului
şi, mai ales, drama colectivă. Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul din
perspectiva timpului cronologic (se evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în
primul capitol), dar şi din perspectiva raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din
universul operei prin prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii, eliberat de
frământări, deschis unor noi experienţe pentru că a observat raportul dintre ideal/iluzie.
Astfel, finalul are valoare simbolică în raport cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de a se
despărţi de Ela, lăsându-i tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în fond, relaţia timp
psihologic/timp cronologic detaşat de cel psihologic şi condus de alte valori reale şi nu ideale.
Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega cele
două părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul
capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei
părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu
retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi
cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a
putea fi pusă în umbră de dramele individuale.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa
programatic dorinţa de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic
posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni
intelectuale a scrisului, a unui lirism al anumitor părţi sau a predominanţei unei comparaţii
specifice prin care se asociază idei abstracte cu fenomene concrete, ca în pasajele: ,,blonda cu
ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea
reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său, prin
personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra
lumii. Astfel, se poate observa că în romanul lui Camil Petrescu aceasta se concretizează prin
contorsionarea subiectului și a discursului narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor
personajelor, prin diversitatea procedeelor de analiză și de tehnică narativă. Totodată, autorul
pătrunde în lumea interioară a personajului și analizează impactul evenimentelor asupra
conștiinței acestuia. De aceea, toate evenimentele sunt prezentate dintr-o perspectivă unică,
individuală, aceea a personajului narator care filtrează prin conștiință faptele, atitudinea,
gesturile și cuvintele celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită,
un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi
lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”
articularități de construcţie a unui personaj, Camil Petrescu-Ștefan Gheorghidiu
Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui Camil
Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și
discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal
sunt imprevizibile, nu mai apare naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la
persoana I, naratorul fiind unul dintre personaje. Așa se explică faptul că și viziunea este una
subiectivă, autorul apelând la memoria involuntară, la jurnal și la tehnica detaliului sufletesc.
În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte bine
conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și
introspecție, și își exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului
indirect liber. Ele aparțin anumitor categorii umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de
absolut, dornici de perfecțiune sau aparțin mediului citadin. Firi dilematice, suspicioase,
personajele romanelor subiective își analizează faptele, gesturile, vorbele până la obsesie,
făcând același lucru și cu celelalte personaje cu care vin, într-un fel sau altul, în contact.
Un astfel de personaj este și Ștefan Gheorghidiu, iar însușirile sale se desprind din tema și din
conținutul romanului, din conflictele existente dintre personaje și din manifestările
personajului, din gândurile și din atitudinea acestuia.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajului, despre care
aflăm că era student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui
se schimbă însă atunci când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață
mondenă. Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el
chiar iubirea însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,cei care se iubesc au drept
de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o
existență dramatică, dar trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama
războiului. Din punct de vedere moral, este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de
gelozie și are o înclinație aproape maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de
amănunte chinuitoare.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este
mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru
Ela: ,,Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru
mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că
acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”, ,,Iubeşti întâi din milă, din îndatorire,
din duioşenie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”. De asemenea, o altă secvenţă
narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie din
casa unchiului său Tache. Nae Gheorghidiu, celălalt unchi al protagonistului, ironizează
căsătoria din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său
mort, Corneliu, pe care în plus îl acuză că nu a lăsat vreo moştenire fiului, sub pretextul de a
fi foarte risipitor. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan izbucneşte: ,,De cele mai multe
ori, părintele, care lasă avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un
obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate
pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul
nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar
putea zice, un bloc.” Astfel, orgoliul personajului-narator, al intelectualului, este unul dintre
principalii factori de noutate în discursul românesc interbelic din spaţiul literaturii române,
producând cititorilor din epocă o nouă înţelegere a modului în care romanul, ca specie
literară, participă la reliefarea profunzimilor spiritului uman.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile
personajului
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin
caracterizarea indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu
celelalte personaje. Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte
ale altor personaje, precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează
comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În
acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul
fizic, moral sau psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule roşii”, ,,Eram înalt şi
elegant”, ,,Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş
fi putut realiza – şi am încercat-o – decat într-o dragoste absolută”.
Un alt element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate
cu precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca
sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din
capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi
timp, naratorul întâmplărilor din roman, Ştefan Gheorghidiu, este concentrat pe Valea
Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel
interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu,
apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente
contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care
protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi
soţia sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui
Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă
narativă de tip ,,avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan
Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la
persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constituie două experienţe decisive pentru
devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar
orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului,
pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel
drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
Concluzia
Eroul trăiește, așadar, două drame, cea a iubirii și cea a războiului, cea de-a doua fiind mult
mai puternică, mai devastatoare decât prima și aceea are, din acest punct de vedere, un
ascendent asupra celorlalte personaje, deoarece războiul îl purifică, îl vindecă de gelozia
chinuitoare și îi dă tăria de a se distanța de propriul destin, de propriul trecut. Prin toate
aspectele reliefate de autor, Gheorghidiu apare ca un personaj complex, tipic romanului
subiectiv, el fiind cel care filtrează totul prin propria conștiință, fie că este vorba de faptele
sale, fie de ale celorlalți.
Relația dintre două personaje
Ștefan Gheorghidiu și Ela
Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui Camil
Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și
discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal
sunt imprevizibile, nu mai apare naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la
persoana I, naratorul fiind unul dintre personaje. Așa se explică faptul că și viziunea este una
subiectivă, autorul apelând la memoria involuntară, la jurnal și la tehnica detaliului sufletesc.
În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte bine
conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și
introspecție, și își exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului
indirect liber. Ele aparțin anumitor categorii umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de
absolut, dornici de perfecțiune sau aparțin mediului citadin. Firi dilematice, suspicioase,
personajele romanelor subiective își analizează faptele, gesturile, vorbele până la obsesie,
făcând același lucru și cu celelalte personaje cu care intră, într-un fel sau altul, în contact.
Personajele se definesc în funcție de conflictele acțiunii, predominante fiind cele interioare,
provenite din conștientizarea conflictelor exterioare care provoacă anumite mutații de ordin
sufletesc. De asemenea, profilul protagonistului se conturează în relație direct cu celelalte
personaje, dar si printr-o confruntare cu sine însuși. De aceea, într-un astfel de roman
personajul prinde contur din ceea ce face, ce gândește, îl preocupă și-l frământă până la
obsesie, totul desprinzându-se din relațiile sale cu celelalte personaje și cu sine însuși.
O relație aparte, în acest roman, este cea dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, soția sa, prin
trăirile ambelor personaje, prin sinuozitatea ei, prin evoluția ei tensionată și prin implicarea
afectivă covârșitoare a personajului principal. Relația dintre cele două personaje ale cuplului-
Ștefan Gheorghidiu și Ela-se desprinde din întreaga desfășurare a acțiunii, din conflictele
existente la nivelul narațiunii sau din perspectiva narativă adoptată de scriitor.
Statutul social, psihologic și moral
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajelor. Ștefan era
student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se schimbă
însă atunci când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă. Ela
este și ea tot o fată săracă, rămasă orfană și crescută de o mătusă. Studentă la Litere, fată
deosebit de frumoasă, ea este admirată de cei din jur. Din punct de vedere psihologic,
reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el chiar iubirea însemnând dăruire totală,
sacrificiu, căci, spunea el ,,cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o existență dramatică, dar trăiește o
experiență morală superioară, căci trece prin drama războiului. Din punct de vedere moral,
este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape
maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare. La rândul
ei, Ela este o fire înclinată spre mondenitate, sociabilă, încât comportarea ei creează impresia
frivolității. Din calcul, dintr-o interpretare greșită a realității, din ipocrizie sau din cauza
existenței unor principii opuse celor ale lui Ștefan, Ela nu-i înțelege frământările, ceea ce îl
derutează și mai mult pe acesta.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează relația
dintre cele două personaje.
Ştefan este cel care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să
aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: ,,trăgeam cu urechea, nervos,
să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături
de ea.’’
În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai
superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi
gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G. , are o expresie deznădăjduită
atunci când aceasta stă de vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune
stânjenitoare, care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi
jignită de bănuielile lui. Chiar dacă unitatea cuplului este zdruncinată, iar Ştefan îşi pierde
treptat încrederea în iubirea absolută şi în femeia cu ajutorul căreia speră să-şi realizeze
idealul, împăcarea survine şi de această dată, după ce Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit
printre lucrurile Elei, bilet pe care verişoara lui, Anişoara, o invita pe Ela să petreacă noaptea
la ea, tocmai la data la care el nu o găsise acasă ( capitolul ,,Între oglinzi paralele’’).
Concentrat pe Valea Prahovei, unde aştepta intrarea României în război, Gheorghidiu
primeşte o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl chemă urgent la Câmpulung, unde se
mutase pentru a fi mai aproape de el. Femeia vrea să-l convingă să treacă o sumă de bani pe
numele ei pentru a fi asigurată din punctul de vedere financiar în cazul morţii lui pe front.
Aflând ce-şi doreşte, Gheorghidiu e convins că ea plănuieşte divorţul pentru a rămâne cu
domnul G., pe care Ştefan îl întâlneşte în oraş. Protagonistul crede că domnul G. nu se află
întâmplător la Câmpulung şi că a venit acolo pentru a fi alături de Ela. Din cauza izbucnirii
războiului, Ştefan nu mai are ocazia să se convingă dacă soţia îl înşală sau nu.
Ştefan vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În
susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej
cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului, o numeşte: ,,femeia
mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’. În conştiinţa lui Gheorghidiu, Ela se transformă
dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta.
Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela, de aceea, hotărăşte să se
despartă definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani, ,,absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul’’.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate
cu precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca
sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din
capitală, la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi
timp, naratorul întâmplărilor din roman, Ştefan Gheorghidiu, este concentrat pe Valea
Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării României în Primul Război Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel
interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu,
apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente
contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care
protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi
soţia sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui
Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă
narativă de tip “avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan
Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la
persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru
devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar
orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului,
pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel
drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare
indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje.
Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje,
precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei
din timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În acest roman
subiectiv, de analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau
psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule roşii”, ,,Eram înalt şi elegant”, ,,Lipsit de orice
talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am
încercat-o – decat într-o dragoste absolută”. Ela este caracterizată direct de către soțul ei și o
numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’.
Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul personajelor. Ela devine o fire
pragmatică, întreprinzătoare și, totodată, ea este preocupată de viața mondenă, găsind prilejul
de a-și manifesta farmecul și cochetăria. Ștefan descoperă o altă față a Elei, care este capabilă
să se implice în afaceri legate de moștenire, apelând chiar la seducție. Deruta lui Ștefan
Gheorghidiu este cu atât mai mare, cu cât el rămâne adeptul superiorității bărbatului, care
trebuie să-și manifeste puterea protectoare, consoarta rămânând în limitele feminității,
dincolo de orice vulgaritate. Gelozia eroului se declanșează după ce Ela îl cunoaște pe
Grigoriade. Prima criză de gelozie din viața cuplului este cea determinată de petrecerea de la
Odobești, și de acum încolo relația se manifestă prin despărțiri și împăcări, prin reproșuri și
acceptări sau chiar prin răzbunări, ajungându-se până la amenințări cu evacuarea și cu
divorțul. Astfel, Gheorghidiu aduce în casă o prostituată, apoi îi cere Elei să părăsească
locuința și îi propune un divorț amiabil, atunci când sosit pe neașteptate nu o găsește acasă.
Totul reintră însă în normal când Gheorghidiu găsește scrisoarea verișoarei sale Anișoara,
prin care aceasta o invitase pe Ela să petreacă noaptea la ea. Tortura geloziei se accentuează
însă în momentul în care Ștefan este concentrat pentru executarea unor lucrări militare.
Frământările determinate de gelozie sunt accentuate de discuția de la popotă dintre ofițeri
referitoare la fidelitatea dintre soți. Adept al ideii că ,,cei care se iubesc au drept de viață și de
moarte unul asupra celuilalt’’, obsedat că soția l-ar putea înșela, Stefan cere o permisiune
pentru a se convinge de fidelitatea acesteia. Reîntâlnirea cu Ela nu-l vindecă de gelozie, ci i-o
accentuează, căci îl întâlnește pe stradă pe Grigoriade. Doar experiența războiului se va
dovedi purificatoare, deoarece sentimentul morții îl vindecă de gelozie, iar la întoarcerea
acasă renunță la trecutul său și divorțează.
Concluzie
De-a lungul relației lor, cele două personaje se aseamănă în prima fază a evoluției lor:
amândoi sunt frumoși, fermecători, dar săraci, devotați unul altuia, pasionali. Apoi, firea
reflexivă, înclinația spre autoanaliză, spiritul său polemic, obsesia ideii de absolut
caracteristice lui Ștefan Gheorghidiu vin în contradicție cu pragmatismul, superficialitatea și
înclinația spre viața mondenă și frivolă manifestate de Ela. Această opoziție va genera în final
și ruptura din viața cuplului. Deosebirea dintre cei doi soți se explică și prin faptul că Ștefan
este un intelectual însetat de absolut, un inadaptat, un personaj cu o personalitate aparte,
puternică, dar contradictorie, pe când Ela este o ființă comună.
Relația din cuplu este privită doar din perspectiva subiectivă a personajului-narator-Ștefan
Gheorghidiu, iar datorită acestei perspective unice, relația dintre cele două personaje nu se
încadrează unui tipar, fiind una atipică și dobândind pecetea personalității protagonistului.
Patul lui Procust
Relația dintre două personaje Fred Vasilescu și doamna T.
Apărut în 1933, la trei ani după ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’,
romanul ,,Patul lui Procust’’ concentrează toate ideile proustiene despre roman, contribuind
la modernizarea și maturizarea romanului românesc.
Tehnica narativă a lui Camil Petrescu – a perspectivei multiple, a oglinzilor paralele –
modifică parțial personajul literar, care nu mai este definit din exterior, ci se auto-constituie
din mărturii, confesiuni sau prin modul în care se reflectă în conștiințe diferite, accentul
mutându-se în interior.
Personajul capătă un pronunțat caracter psihologic, un conținut uman în actul mărturisirii.
Acestei imagini interioare a personajului i se contrapune o serie de priviri exterioare ale celor
care l-au cunoscut și care-l reconstituie pe segmente.
Statutul social, psihologic și moral al personajului
Doamna T. pe numele adevărat Maria T. Mănescu, originară dintr-un orășel de munte
(Câmpulung), se căsătorește la 18 ani cu un inginer din Germania, de care, nu după mult
timp, divorțează. Ea era, în acel orășel, ,,cea mai frumoasă fată, iubită de elevii liceului,
curtată de de tineri magistrați și obiectul cavalerismului ofițerilor din garnizoană’’, rămânând
15 sau 16 ani pasiunea constantă din adolescență a lui D. Dragostea ei profundă, enigmatică
și devoratoare rămâne însă X, nimeni altul decât Fred Vasilescu. Numele întreg al eroinei este
amintit în trecere de Fred Vasilescu, atunci când își scrie testamentul și, mai accentuat, în
scrisoarea de adio pe care Ladima i-o adresează femeii înainte de sinucidere.
Doamna T., personajul feminin principal, face parte din galeria personajelor feminine
superioare, care se remarcă prin inteligență și profunzimea trăirilor interioare. Ea ni se
dezvăluie din propriile scrisori adresate autorului, din jurnalul lui Fred Vasilescu și din
epilogul al doilea al autorului.
Doamna T. reprezintă idealul de feminitate al scriitorului și este complet diferit de toate
personajele feminine din literatura română până la cel moment. Ea este o femeie cerebrală, a
cărei frumusețe transpare din vibrația interioară, din finețea observației.
Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Lumânăraru, industriașul multimilionar asociat în diferite
afaceri cu politicianul liberal Nae Gheorghidiu, personaje conturate în romanul ,,Ultima
noapte de dragoste…’’. Fred recompune-prin memorie afectivă-viața Emiliei, a doamnei T.,
destinul lui Ladima, precum și imaginea socială, politică și economică a României
interbelice. Ca personaj, Fred Vasilescu este o îmbinare perfectă între esențe și aparențe, fiul
milionarului dorind să fie perceput că nu are alte preocupări decât sportul, moda, chefurile și
femeile, dar fiind, în fondul său, un tânăr sensibil, inteligent și serios.
Trăsătura dominantă a eroinei o constituie incertitudinea pe care o are pe tot parcursul
poveștii de dragoste pe care o trăiește alături de Fred Vasilescu.
Fred Vasilescu este introvertit, deoarece își ascunde adevărata natură spirituală, întrucât
contrastează flagrant cu mediul înconjurător, cu lumea superficială al cărei stil l-a adoptat,
prefăcându-se că aparține acestei societăți mondene, meschine și dominate de parvenitism.
Enigma este însă aceea că, deși este tulburat de dragostea pe care i-o poartă doamnei T., nu
are tăria să lupte pentru împlinirea ei, ci, dimpotrivă, își ascunde sentimentele.
Două scene reprezentative pentru relația celor două personaje
Iubirea pentru Fred a transfigurat-o pe doamna T. și a făcut-o să trăiască la cotele maxime ale
lucidității și sensibilității acest sentiment devorator. Scrisorile sale în care-și povestește
iubirea pentru Fred dezvăluie capacitatea ei puternică de a iubi cu un „amestec de luciditate și
febră”, specific eroilor lui Camil Petrescu.
Doar dragostea pentru doamna T. îi tulbură lui Fred echilibrul, astfel încât moartea eroului, a
doua zi după ce predă jurnalul, poate fi socotită fie un accident, fie o sinucidere; singura ei
cauză fiind dragostea nepotrivită a celor doi, văzută astfel de Fred în urma permanentei
introspecții, a unei analize dincolo de limitele lucidității.
Două elemente de structură representative pentru particularitățile de caracterizare
Un prim element de structură sugestiv îl constituie modalitățile de caracterizare. Personajele
romanului au păreri diferite despre doamna T.: pentru Fred, ea este femeia unică, o obsesie de
care fuge zadarnic; pentru Ladima este antiteza Emiliei; pentru D. este femeia excepțională
iubită de toți bărbații; iar pentru un prieten de-ai lui Fred este o femeie lipsită de frumusețe,
chiar urâtă.
Autorul îi face și el un portret, în notele de subsol, revenind insistent asupra trăsăturilor ei
intime care o individualizează, subliniindu-i caracterul unic și superioritatea, „acea
permanentă tensiune intelectuală”. De obicei era „absolută și gânditoare, înregistrând în
interior și lin cele mai mici nuanțe ale clipei”.
Fred Vasilescu este și el privit prin tehnica oglinzilor paralele. El trăiește prin memoria
afectivă și recompune retrospectiv viața lui Ladima, a Emiliei și a Doamnei T. Tânăr
monden, sportiv, fost diplomat, aflăm din notele de subsol că este fiul unui mare industriaș
Tănase Vasilescu-Lumânăraru, care apare în ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război’’, enigmaticul domn X de care era îndrăgostită Doamna T.
Pentru autor, el este un tip loial și delicat, de mare profunzime intelectuală, iar pentru alții,
prost și incult. Diplomat, aviator, jucător de tenis, Fred este prezentat de scriitor cu un farmec
aparte, cu o „vibrație melodioasă, calmă, pe care o au toți oamenii, fruntași adevărați în
activitatea lor”. Portretul fizic al lui Fred, „tânăr blond cu obrazul limpede, cu trăsături
regulate și evidente ca un cap de statuie grecească”, îl face chiar autorul în epilogul al doilea,
vizibil marcat de moartea tânărului.
Prietenii îl consideră insensibil, dar jurnalul dovedește contrariul. Pentru Emilia, este tânărul
bogat și monden care te poate introduce în societate. Pentru Doamna T., este o enigmă și, în
același timp, sufletul ei pereche.
Integrat perfect în societatea în care trăia, el este disprețuit de mulți dintre cei care nu-l
cunosc. Însă, în realitate, Fred este un bărbat hipersensibil, de mare finețe intelectuală, cu o
profundă viață interioară. Întâlnirea la expoziție cu Doamna T. îi provoacă puternice trăiri
interioare, aproape ireale, privite totuși cu luciditate mult mai ascuțită. Pentru el, iubirea este
o experiență fundamentală, un act de cunoaștere ce dă un sens existenței. Dar tocmai această
luciditate îl determină pe Fred să nu-și mărturisească niciodată dragostea, renunțând la
iubirea sa pentru Doamna T. „din cauza vanității: în loc să se piardă pe sine, preferă s-o
piardă pe ea.”
Fred face parte din aceeași galerie de personaje ca Ladima și Gheorghidiu – intelectual lucid,
cu o iubire tragică. Și el iubește și are o atitudine enigmatică față de femeia iubită. Autorul
însuși mărturisește că nu cunoaște trauma esențială a personalității lui Fred care l-a făcut să se
îndepărteze de Doamna T. Jurnalul lui Fred ajunge, după moartea sa, în posesia Doamnei T.,
care află cu surprindere că și Fred a iubit-o tot la fel de mult cum îl iubise și ea.
Cele două personaje se aseamănă prin inteligență, prin hipersensibilitate, prin cultura
profundă, fiind capabili să iubească, însă nu dau dovadă de curaj suficient.
Un alt element de structură îl constituie tema romanului, care ilustrează problematica
fundamentală a prozei camilpetresciene, drama iubirii și drama intelectualului lucid, inflexibil
și intransigent, însetat de atingerea absolutului în iubire și în demnitate umană.
Concluzia
Cele două personaje sunt conturate cu ajutorul mijloacelor epicii subiective, accentul căzând
pe psihologia lor, iar structura romanului relevă și ea trăsăturile aceluiași tip de epică, toate la
un loc punând în evidență forța analitică a prozatorului. Originalitatea romanului e data de
subtilitatea și de profunzimea analitică a cunoștințelor, de dramele interioare suferite din
iubire și de demnitate, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul
că personajele sunt în același timp naratori. Principalele modalități de analiză psihologică
utilizate de Camil Petrescu în roman constituie tehnici specifice creațiilor literare psihologice,
pe care le îmbină, cu măiestrie și cu talent: monologul interior, dialogul, autoanaliza și
autointrospecția, care scot în evidență zbuciumul interior al personajelor, cauzat de aspirația
spre absolut.
Particularitatile romanului psihologic Patul lui Procust
Prin romanul „Patul lui Procust”, apărut în anul 1933, autorul Camil Petrescu se remarcă
printre cei mai de seamă reprezentanţi ai autenticităţii, având o deosebită acuitate intelectuală
şi putere de creaţie. Modul în care este conceput romanul modern este explicitat de autor în
articolul „Noua structura şi opera lui Marcel Proust”.
Încadrare roman
Scriitorul respinge naraţiunea omniscientă în numele ideii de autenticitate acceptând
naraţiunea la persoana I („Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”). Se creează astfel
subiectivizarea naraţiunii, dar şi o limitare a perspectivei asupra personajelor şi a
întâmplărilor. În „Patul lui Procust”, spre deosebire de primul său roman „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război”, înmulţeşte personajele narator, dar ele rămân în continuare
subiective, existând de data aceasta riscul pulverizării perspectivei. De aceea, Camil Petrescu
inventează Autorul, un alt personaj narator în postura sa prezent prin notele de subsol, cu rol
de a credita naratorii.
Totodată, în romanul modern evenimentele sunt relatate în funcţie de fluxul memoriei
involuntare. Camil Petrescu este adeptul anticalofiliei, deoarece scrie fără să aibă grijă foarte
mare asupra frumuseţii frazei şi logicii ei, în numele aceleiaşi autenticităţi.
Romanul „Patul lui Procust” este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drept
caracteristici: perspectiva narativa „farâmiţată”, naraţiunea la persoana I, luciditatea
(auto)analizei, construcţia personajelor ale căror trăsături se dezvăluie treptat, prin alcătuirea
unor „dosare de existenţă”, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu
realitatea vieţii, cu experienţa nepervertită a trăirii febrile. Autenticitatea poate fi înţeleasă
drept un mod de a trăi realitatea sau un mod de a cunoaşte. Apariţia fluxului memoriei
involuntare, experienţa brută, mărturisirea directă, reliefează o altă perspectivă asupra actului
de creaţie şi totodată e un bun argument pentru a afirma că romanul este psihologic.
Elementele de noutate estetică ale romanului camilpetrescian sunt bine conturate în romanul
PATUL LUI PROCUST: substanțialitatea este evidentă prin cele două aspecte ale existenței
umane, iubirea și demnitatea ca substanță a vieții; relativismul este prezent prin viziunea
diversificată a iubirii și a demnității, reflectate diferit în conștiința mai multor personaje;
autenticitatea este receptarea realității în propria conștiință, de către fiecare personaj în parte (
DOSARE DE EXITENȚĂ); narațiunea este la persoana întâi, stilul anticalofil.
Tema romanului și două secvențe sugestive
Tema romanului ilustrează problematica fundamentală a prozei camilpetresciene, drama
iubirii și drama intelectualului lucid, inflexibil și intransigent, însetat de atingerea absolutului
în iubire și în demnitate umană.
O primă secvență o constituie momentul în care Ladima este însetat de a simți în profunzime
pasiunea iubirii și se autoiluzionează în dragostea lui pentru Emilia, pe care o vede ca pe
femeia ideală, pură, candidă, copilăroasă, refuzând structural evidențele. Fred se miră cum un
intelectual rasat ca Ladima nu s-a gândit ,,nici o clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar
compromite…’’
De asemenea, sinuciderea lui Ladima este privită cu același relativism al punctelor de vedere
diferite. Fred consideră sinuciderea ca urmare a vieții mizerabile, vulgare, procurorul care
anchetează cazul crede că din cauza doamnei T, deoarece scrisoarea sinucigașului îi era
adresată acesteia, Cibănoiu susține că prietenul său își pierduse credința în Dumnezeu,
neputându-se ridica deasupra mizeriei cotidiene. Ladima este un învins, refuzând din orgoliu-
să-și accepte toată mizeria vieții, experiența umilitoare a traiului zilnic, se îndrăgostise de
o ,,femeie ordinară, o semiprostituată, pe care el o crede întruchiparea purității și bunătății, e
o consecință a condiției sale jalnice sociale și materiale’’. (Ov. Crohmălniceanu)
Elemente de structură
Un prim element de structură este titlul, care este o metaforă și face trimitere directă la o
poveste mitologică din antichitate, conform căreia tâlharul Procust din Atica aducea oaspeții
la han și îi silea să încapă perfect în singurul pat existent, socotit de el ca spațiu ideal. Orice
nepotrivire a călătorului în Patul lui Procust, atrăgea după sine ciuntirea omului, dacă acesta
era prea lung, ori, dimpotrivă, întinderea lui, dacă acesta era prea scurt, până când individul
se potrivea exact măsurii impuse.
Titlul romanului imaginează societatea ca pe un PAT AL LUI PROCUST, ca spațiu limitat,
în care valorile intelectuale și orice aspirație către un ideal respins de societate sunt
ostracizate. Ea impune tuturor oamenilor un tipar fix de existență și oricine se abate de la
regulile sociale stricte este supus deformărilor chinuitoare, cărora nu le rezistă. După cum
însuși autorul mărturisea într-un interviu, acțiunea romanului are loc, ÎNTR-UN SENS
STRICT...ÎNTR-UN PAT, care constituie o ambianță pentru ilustrarea vieții literare, politice
și financiare a societății românești, între anii 1926-1928.
Structura romanului
Romanul are imaginea unui puzzle fiind alcătuit din mai multe părţi: cele trei scrisori ale
domanei T. adresate Autorului, cea mai amplă parte – jurnalul lui Fred Vasilescu. („Într-o
după-amiază de august”), care include scrisorile lui Ladima alături de comentariile Emiliei
Răchitaru. „Epilog I” aparţine lui Fred, iar „Epilog II” aparţine Autorului alături de notele de
subsol, dar și notele de subsol ale autorului, care explicitează și încheagă într-un tot unitar
planurile narrative ale romanului.
Romanul reface povestea de dragoste dintre doamna T. şi diplomatul aviator Fred Vasilescu
în paralel cu povestea de dragoste dintre poetul Ladima şi actriţa ratată Emilia. Între cele
două cupluri pare să existe o simetrie inversă: aparent Fred ar fi mai puţin rafinat decât
doamna T, iar Ladima e cu siguranţă de o altă calitate morală decât triviala Emilia; ambele
poveşti au finaluri tragice, Fred şi Ladima mor. Romanul aduce faţă în faţă doua mari taine:
pe cea a lui Fred şi pe cea a lui Ladima.
Doamna T. este proprietara unui magazin de mobilă, o femeie frumoasă şi elegantă cu un
gust dezvoltat pentru artă. Aceasta începe să scrie la îndemnul Autorului. În cele trei scrisori
ea dezvăluie câte ceva din dragostea pentru un domn necunoscut X şi câteva episoade în care
apare un personaj D, îndrăgostit de ea. Domnul necunoscut pe care ea îl iubeşte evită în mod
inexplicabil povestea lor de iubire. Relatarea ei în mod surprinzător nu începe cu ceea ce o
preocupă, ci cu prezentarea modului în care D. încercă să intre în viaţa ei. O altă întâmplare
povestită este aceea când, aflându-se în compartimentul unui tren, îl întâlneşte pe Fred alături
de iubita lui. Are o reacţie de gelozie şi de indignare considerând că ea nu a însemnat nimic
în viaţa lui din moment ce el s-a implicat deja într-o altă relaţie. Iubirea dintre cei doi este
prezentată şi din punctul lui de vedere, existând astfel pluriperspectivismul. Fred nu scrie din
nevoia de a se confesa, ci pentru a-şi explica sieşi relaţia Ladiam-Emilia care prin absurdul ei
nu-l mai lasă să doarmă. Analizând aceasta relaţie automat ajunge şi în punctul în care va
analiza şi relaţia lui cu doamna T. Referindu-se la motivele care îi determină pe cei doi să
scrie, N. Manolescu afirmă că „Psihologic scrisorile lui Fred sunt orientate în afară, ale
doamnei T spre înăuntru”. Eroii naratori situează comportamentul lor în centrul preocupărilor
pe care le au, ei se observă cu grijă ca şi cum s-ar privi prin ochii altora ca să vadă ce
impresie fac. De aceea, comportarea devine pentru ei un criteriu de judecată.
Romanul are ca temă și iubirea. Ladima cunoaşte prin iubire umilirea şi deznădejdea, trăind o
iubirea care a fost probabil cauza sinuciderii. Fred, în schimb, îşi reprimă în mod inexplicabil
o mare pasiune. Doamna T. trăieşte suferinţa provocată de un refuz neînţeles. Emilia nu
trăieşte iubirea cu adevărat, ci doar o mimează. Din acest punct de vedere explicaţia titlului ar
fi faptul ca pentru fiecare iubirea înseamnă altceva. Scrierea este un roman al dilemelor
existenţiale în care doi termeni se măsoară reciproc şi se confruntă. Fiecare personaj este şi
călău şi victimă (Nicolae Manolescu); îi judecă pe ceilalţi conform principiilor personale şi
primeşte acelaşi tip de judecată din partea acestora.
Tot jurnalul lui Fred conţine opiniile sale personale, analiza pe care o face relaţiei Ladima-
Emilia, dar şi analiza propriei relaţii cu doamna T. Din momentul în care o cunoaşte, ea îi
schimbă modul de a trăi şi de a gândi, făcându-l să privească viaţa printr-o lupă. Deşi se
apucă să citească scrisorile lui Ladima din simplă plictiseală ajunge treptat să facă din relaţia
Ladima Emilia o adevărată obsesie.
În „Epilog I” Fred desfăşoară o adevărată anchetă încercând să descopere motivul sinuciderii
lui Ladima. Caracterizarea lui Ladima apare prin jocul oglinzilor paralele. Pentru Emilia el
este un demodat dispus să suporte orice. Pentru Fred este un domn bine, un intelectual. Pentru
Ciobănoiu este un mare poet, iar pentru Penciulescu, un mare dobitoc. Ladima este tipul
intelectualului de excepţie care nu acceptă niciun fel de compromis, de aceea, apare în
postura unui inadaptat. Taina lui Ladima poate avea și ea explicaţii multiple, deşi niciuna nu
poate fi certificată. Unul dintre ele este acela ca a înţeles în sfârşit că Emilia nu era femeia pe
care o credea, un alt motiv ar fi insuccesul pe plan social cât şi viaţa mizeră pe care o ducea,
iar un ultim motiv ar putea fi faptul ca doamna T nu răspundea iubirii sale (datorită unei
scrisori găsite la momentul morţii adresate către Doamna T). Ladima își trăsese un glonț în
inimă, înăbușind zgomotul cu o pătură, iar în buzunarul hainei s-a găsit o mie de lei și o
scrisoare adresată unei doamne, Maria Mănescu, în care Ladima își destăinuise profunda
suferință provocată de iubirea pe care o credea eternă. Procurorul respinge cauza sinuciderii
ca fiind mizeria în care a trăit poetul și consideră că el s-a împușcat din pricina acelei femei,
căreia îi lăsase scrisoarea.
Epilogul II, subintitulat POVESTIT DE AUTOR, naratorul relatează la persoana I despre
ciudatul accident de avion suferit de Fred Vasilescu, a doua zi după ce îi predase caietele.
Relația incipit-final
Incipitul este realizat printr-o adresare directă constând în mustrările pe care doamna T, le
face autorului și pe care acesta le explică în subsolul primei pagini. Romanul începe cu cele
trei scrisori ale doamnei T. și cu notele explicative-din subsolul paginilor-ale autorului, care o
îndeamnă să facă publică experiența nefericită a sentimentului de iubire neîmplinită, cu
scopul de a crea UN DOSAR DE EXISTENȚE. Ea refuză și scriitorul o convinge să se
confeseze în scris, recomandându-i un stil precis și concis.
Finalul romanului cuprinde discuția doamnei T cu naratorul, din care reiese că ea fusese tot
timpul frământată de incertitudinea iubirii și mărturisirea ei că l-a iubit pe Fred cu pasiune, cu
voluptate și nu a înțeles niciodată de ce el întrerupsese această relație. Naratorul renunță
definitive la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea ciudată dintre cei
doi, deoarece adevărurile nu pot fi limitate: ,,Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea
universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, așa cum singur a spus-o parcă, un afluent
urmează legea fluviului.’’
Orice cititor poate observa cu ușurință că între cele două cupluri ale romanului (Ladima-
Emilia și Fred-doamna T.) există o simetrie inversă, partenerii nepotriviți fiind Fred
Vasilescu și Emilia Răchitaru. Opusă este și atitudinea celor doi bărbați, căci Ladima nu este
capabil s-o părăsească pe triviala Emilia, pe când Fred părăsește o femeie care îi este
superioară sau pe care, cel puțin, așa o considera el. Cele două cupluri reprezintă două
ipostaze ale iubirii, cuplul Fred-doamna T., reprezentând ipostaza superioară a erosului,
amândoi trăind drama neîmplinirii.
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă este subiectivă, viziunea narativă nu este una omniscientă, ci apare
formula estetică a relativismului, căci personajele au puncte de vedere diferite asupra
existenței umane, ele punând accent asupra sentimentului de iubire. Deși nararea
evenimentelor se face la persoana I, nu se păstrează un singur punct de vedere, pentru că, de
pildă, drama lui Ladima este văzută diferit de el însuși, de Emilia, de Fred sau de Autor, el
însuși personaj în roman, de prietenii eroului. Faptele sunt relatate prin rememorare, bazată
pe o puternică memorie afectivă, pe memoria involuntară, personajele retrăind cu intensitate
maximă evenimentele, bucuriile, îndoielile sau tristețile prin intermediul amintirilor. Eroii
apelează la o neiertătoare introspecție prin care își dezvăluie atitudinile, convingerile, nu se
cruță pe sine, dar nici pe alții, în felul acesta realitatea fiind reflectată în conștiința fiecăruia
dintre personaje. De aceea, vocea auctorială se face simțită prin fluxul conștiinței celorlalte
personaje, indiferent că apar în postura de martori, naratori, confesori sau reflectori.
În ceea ce privește relațiile spațiale și temporale, timpul se subiectivizează dilatându-se sau
contractându-se în funcție de implicarea personajului-narator în acțiune. Urmărirea fluxului
conștiinței a cărui reconstituire e posibilă prin tehnica memoriei involuntare determină
nerespectarea secvenței liniare a timpului narativ fapt ce are ca rezultat apariția unor
dezorganizări deliberate sub forma analepselor și prolepselor-această modalitate de
construcție a secvenței temporale este specifică romanului modern ce preferă analiza în
defavoarea/detrimental epicului, narațiunea subiectivizându-se. Organizarea secvențelor
narative nu respect principiul cauzalității, iar momentele subiectului nu sunt integrate în
ordinea convențională, acțiunea pierzând caracterul gradat.
Conflitul. Romanul este dominat de o serie de conflicte, atât interioare, cât și exterioare. Pe
de o parte, există conflictele de tip om-societate, precum cel dintre Ladima și mai marii
liberalilor, care îi impuneau încălcarea propriilor principii și îi interziceau exprimarea liberă a
opiniilor. Pe de altă parte, se observă conflictual interior al lui Fred Vasilescu, care pierde,
din vanitate, ocazia de a trăi o poveste de dragoste fericită alături de doamna T. La rândul ei,
doamna T. se luptă cu ea însăși, precum și cu sentimentele pentru Fred Vasilescu, oricât ar
încerca să-l uite refugiindu-se în brațele lui D.
În cadrul romanului modern nu există explicaţii ultime şi de aici apare fascinaţia care se
creează pentru că tot spaţiul vieţii afective rămâne obscur. Întregul roman recurge la procedee
narative ale confesiunii (jurnale şi scrisori) fiind orientat către analiza vieţii interioare
prezentate din perspectiva conştiinţei subiective a naratorului-personaj. De aceea, putem
afirma că pe lângă faptul că „Patul lui Procust” este un roman de tip modern, este şi un
extraordinar roman psihologic. Romanul este construit pe axa fundamental a autenticității, iar
Camil Petrescu ilustrează substanța vieții, fie prin valori existențiale ca iubirea și demnitatea,
fie prin prezentarea relațiilor sociale, culese din banalitatea cotidiană, conturând un tablou
convingător al lumii politice, economice și financiare din România anilor 1926-1928