Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

(roman modern, subiectiv, interbelic, psihologic, al experinței)

de Camil
Petrescu

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” anunţă începutul unei ere
noi în evoluţia genului, confirmând influența proustiană în tradiţia romanului din prima
jumătate a secolului al XX-lea. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este
un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: perspectiva narativă
subiectivă, fluxul conștiinței, memoria afectivă, anticalofilismul, dar și autenticitatea,
definită ca identificare a creației cu realitatea vieții și cu experiența. Camil Petrescu este
scriitorul care a transformat romanul românesc şi l-a sincronizat cu problematica,
frământările și sensibilitatea epocii moderne.
O trăsătură care vine în sprijinul modernității romanului constă în interesul
pentru realitatea interioară, specifică conștiinței, altfel spus, nu mai interesează epicul, ci
trăirile interioare ale personajului, evenimentele fiind interpretate din perspectiva unui
narator. Rezultă, de aici, trecerea de la naraţiunea obiectivă, specifică romanului
tradiţionalist, la naraţiunea la persoana întâi, în cel modern. Concepţia estetică a lui Camil
Petrescu este expusă în eseul „Noua structură şi operă a lui Marcel Proust”, în care
delimitează tranşant romanul tradiţionalist de cel modern. Camil Petrescu creează astfel
un roman orientat spre universul interior, spre conștiință, considerată singura realitate
autentică: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
Un alt element care diferenţiază romanul realist de cel modern este dat de
strucura liberă, discontinuă, care nu respectă cronologia faptelor, romanul devenind un
adevărat „dosar de existenţă”, cu incipit ex-abrupto și personaje complexe. Ca în romanul
de tip proustian, timpul narării nu coincide cu timpul naraţiunii; timpul narării este cel al
războiului, iar timpul naraţiunii este cel al iubirii.
Romanul este structurat în două părţi a căror temă se delimitează chiar din titlu.
Astfel, prima parte, având ca temă iubirea, devine o adevărată monografie a incertitudinii
şi a geloziei, iar a doua parte este un veritabil jurnal de front. Dincolo de aceste aspecte,
tematica modernă a romanului rămâne, în fond, drama acestui Pygmalion rătăcit care
nu acceptă ideea că Ela, Galateea sa, se pretează la dicuții despre bani și alege să-și
consume timpul în spațiul profan al mondenității burgheze. Fiecare parte are câte şase
capitole, iar romanul se încheie cu un epilog intitulat „Comunicat apocrif”.
Romanul se deschide cu o primă scenă semnificativă care are loc la popota
ofiţerilor, moment în care, în contextul unor discuţii despre iubire, Ştefan Gheorghidiu
rememorează povestea de dragoste dintre el şi soţia lui, Ela. Ne aflăm în faţa unui erou
care îşi expune clar concepţiile despre iubire şi despre moarte: „O iubire mare e mai
curând un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate-pentru formarea
ei”. Cu acest prilej, Ştefan Gheorghidiu își exprimă convingerea că: „Cei ce se iubesc au
drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. În aspiraţia aceasta spre absolut, el
transformă așadar iubirea într-un monodeism. Astfel, toată partea întâi a romanului este o
rememorare prin care durata subiectivă şterge prezentul.
Prima parte a romanului, considerată de o „monografie a geloziei și a
îndoielii”, evocă o poveste de iubire. Ştefan Gheorghidiu şi Ela se cunosc din anii
studenţiei, iar sentimentul de iubire se naşte din admiraţie, duioşie, dar şi din orgoliu,
Ştefan fiind măgulit că este iubit de cea mai frumoasă studentă de la Facultatea de Litere.
Căsătoria lor este liniştită, până când o moştenire neaşteptată lansează cuplul în viaţa
mondenă, eveniment care atrage înstrăinarea soţiei, despărţiri și împăcări nesigure. Nu
istoria cuplului este importantă însă, ci drumul lăuntric al personajului care analizează şi
se autoanalizează cu inteligenţă şi luciditate. Ca şi în opera lui Marcel Proust, memoria
reînvie întâmplări trecute, menite să justifice trăiri prezente. Fire hipersensibilă, Ştefan
Gheorghidiu trăieşte o autentică dramă. Un gest sau un cuvânt capătă în sufletul său o
dimensiune catastrofală. El nu caută adevărul despre Ela, ci caută propriul său echilibru
interior: „Pentru mine, dragostea era o luptă neîntreruptă, în care eram veşnic de veghe”.
O altă scenă semnificativă pentru evoluția cuplului este excursia la Odobești. În
timpul acesteia, Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume domn G., vag avocat și ins
găunos, care-i va deveni foarte apropiat mai târziu. Încă de la plecare, Ela deranjează de
două ori, pe toată lumea „ca să izbutească să-l aibă în mașina noastră pe G., dansatorul
cunoscut cu două săptămâni înainte”. Mirat și apoi deranjat de pătrunderea acestui intrus
în intimitatea lor, Gheorghidiu suferă pentru fiecare gest al soției sale; faptul ca Ela
dispare împreună cu G., atenția pe care femeia i-o acordă acestuia la masă, preferința
comună a celor doi pentru un anume vals, provoacă gelozia și tristețea tânărului,
accentuând o luciditate tăioasă.
Personajul principal Ștefan Gheorghidiu este un personaj modern, „rotund”,
prezentat cu ajutorul monologului interior. Acesta întruchipează condiția intelectualului
îndrăgostit de absolut care nu-și găsește locul într-o societate materialistă și lipsită de
valori. Deține o educație aleasă și exprimă o viziune critică și reflexivă asupra lumii. Este
absolvent al Facultății de Filosofie, și participă, ca ofițer al armatei române, la Primul
Război Mondial. În relația cu Ela este gelos și orgolios peste măsură, aspirând spre o
iubire absolută, însă este dezamăgit de realitate. Ștefan este preocupat de semnificațiile
ascunse ale întâmplărilor, de gesturile Elei și dec propriile trăiri lăuntrice. Cele două
experiențe pe care le traversează, iubirea și războiul, au ca scop cunoașterea de sine.
Conflictul principal al romanului este unul interior în care contează care trece
dincolo de evenimentele plasate în preajma Primului Război Mondial înspre trăirile
personajului prins în iluziile despre dragoste, căsătorie şi despre femeia ideală.
Partea a doua a romanului a fost considerată „Jurnalul de front”. Pentru Ştefan
Gheorghidiu, războiul rămâne o experienţă definitivă, bazată de altfel pe experiența
proprie a autorului. El afirmă că drama războiului nu înseamnă numai ameninţarea
continuă a morţii, ci și un continuu conflict al omului cu el însuși. Războiul în acest
roman este demitizat: nu sunt descrise bătălii şi atitudini eroice; sunt analizate, însă, stările
sufleteşti ale combatantului, frica, superstiţia, laşitatea, panica. În loc de fapte măreţe,
Ştefan Gheorghidiu observă încăierări neînsemnate, cadavre anonime, gesturi absurde.
Fundalul social este prezent şi în partea a doua a romanului, iar lui Ştefan Gheorghidiu nu-
i scapă incapacitatea conducerii militare româneşti, slaba pregătire tactică a soldaţilor,
proasta dotare militară, hrana mizeră, compusă din mazăre cu gărgăriţe. Uneori notaţiile
capătă o tentă de comic sau chiar absurd. Din perspectiva experienţei războiului, o
experienţă totală, aceea a tragediei colective, drama deziluziei din prima parte este altfel
privită. Meditaţia devine gravă, pentru că sunt puse faţă în faţă viaţa şi moartea. Maturizat
de experiența trăită pe front, el nu mai poate crede „demonstrațiile” de iubire ale Elei și ia
decizia despărțirii.
Finalul deschis îi oferă cititorului încă un prilej de a se regăsi în experienţa
personajului–narator. Chiar dacă declarația finală a protagonistului pare ușor dramatică, ea
sugerează poate, un nou început „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte
de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.” Prefigurarea
atitudinii o găsim net exprimată în versurile următoare, cu care romanul comunică
organic: „Pregăteşte-ţi frumos sufletul,/Omoară în el,de azi, tot trecutul.“ („Versuri
pentru ziua de atac”).