ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

-roman interbelic-modern-1930-psihologic-citadin-Camil Petrescu

Perioada interbelică definește o dezvoltare accelerată a societății și a culturii, printr-un efort de reînnoire.
Literatura noastră se sincronizează cu principalele mișcări culturale din vestul Europei, apărând creații
artistice importante, prin originalitatea și puterea lor de observație. Fiind considerată o perioadă de glorie a
culturii românești, definite prin mișcări contradictorii. Tradiționalismul și modernismul încearcă să își
afirme importanța și superioritatea. Atitudinea modernistă este prin definiție antiacademică,
anticonservatoare și împotriva tradiției, fiind sub semnului unui ”principiu de progres”, iar tradiționalismul
susține că satul românesc este singurul în care valori pure ale spiritualității și moralității au rămas intacte.
Adept al modernismului interbelic și al romanului propus de Marcel Proust, Camil Petrescu este cel care,
prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, contribuind substanţial la europenizarea literaturii
române, prin introducerea unor noi categorii estetice ca: autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi
prin crearea personajului-narator, intelectual lucid şi analitic. Se trece de la un punct de vedere bazat pe
mediu, la unul în care accentul cade pe individualitatea umană, pe sensibilitate. Astfel, acesta dezvoltă o
creație literară autentică prin tehnica jurnalului.
Romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu, a fost publicat în anul
1930, titlul inițial fiind ”Proces verbal de dragoste și război”. Este un roman modern, psihologic, de tip
subiectiv și are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, timpul
psihologic care se substituie timpului cronologic, fluxul conștiinței, memoria involuntară, luciditatea
autoanalizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea trăirii. Romanul este scris la persoana I, sub forma unei
confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale:
dragostea și războiul.
Opera este un roman, fiind cea mai amplă specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune
complexă, intrigă elaborată și numeroase personaje. După clasificarea lui Nicolae Manolescu, romanul lui
Camil Petrescu este unul ionic, roman de analiză psihologică, modern, de tip subiectiv. Romanul interbelic
este subiectiv, psihologic, acțiunea este plasată în mediul citadin, iar personajele sunt intelectuali
hipersensibili și hiperlucizi.
Romanul este structurat în două părţi, iar cele două teme ale romanului sunt iubirea și războiul, cu titluri
semnificative, surprinzând două ipostaze existenţiale: Ultima noapte de dragoste, care exprimă aspiraţia
către sentimentul de iubire absolută şi Întâia noapte de război, care ilustrează imaginea războiului tragic şi
absurd, ca iminenţă a morţii. Dacă prima parte este o ficţiune, deoarece Camil Petrescu nu era căsătorit şi
nici nu trăise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită,
scriitorul fiind ofiţer al armatei române, în timpul Primului Război Mondial. Aceste teme se ramifică în alte arii
tematice: drama intelectualului, cunoașterea, setea de absolut, moștenirea.
Roman-subiectiv prin perspectiva narativă subiectivă, viziunea împreuna cu, se prezintă ca o confesiune la
persoana I, urmărind fluxul conștiinței eroului narator, Stefan Gheorghidiu. Naratorul este unul necreditabil
deoarece prezintă doar perspectiva personală a evenimentelor, câștigând efectul de autenticitate. Această
viziune de a exprima lumea din jurul său este recunoscută de autorul însăși: Din mine însumi nu pot ieși. Eu nu
pot vorbi onest decât la persona întâi.
Titlul redă cele două experiențe decisive pe care le trăiește personajul narator: iubirea și războiul.
Substantivul ”noapte” redă simbolic incertitudinea, îndoiala, iraţionalul, nesiguranţa şi absurdul,
necunoscutul şi tainele firii umane, iar cele două adjective, ordonate regresiv, ”ultima”, ”întâia”, sugerează
capacitatea eroului de a depăși drama unei iubiri incerte și de a intra în orizonturile superioare ale
cunoașterii.
Conflictul romanului este interior, produs în conştiinţa personajului- narator, Ştefan Gheorghidiu, care are
stări sufleteşti zbuciumate şi este marcat de gelozie, în relaţia lui cu Ela. Cuplul se destramă pentru că partenerii
ajung să preţuiască valori umane diferite. Conflictul exterior evidenţiază raportul personajului cu
societatea, Ştefan Gheorghidiu făcând parte din categoria inadaptaţilor social. De exemplu, el nu are spirit de
întreprinzător, nu reuşeşte să dezvolte o afacere, preferând să rămână în lumea cărţilor.
Prin memorie involuntară, declanşată de discuţia de la popotă, Gheorghidiu aduce în prezent prin
retrospecţie şi discontinuitate temporală, experienţa erotică, pe care o notează în jurnalul de campanie:
„Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”. Sentimentul de
iubire fusese alimentat, la început, de orgoliul studentului la Filozofie, întrucât Ela era cea mai frumoasă
studentă de la Litere.
Echilibrul căsniciei este perturbat de moartea unchiului Tache, un bătrân avar şi dificil, care îi lasă lui Ştefan
o moştenire substanţială, fapt care schimbă radical viaţa tânărului cuplu. Astfel, societatea mondenă capătă
pentru Ela importanţă primordială. Ștefan se află în căutarea iubirii absolute și proiectează acest ideal
asupra Elei. Dar în lumea reală acest ideal nu se potrivește, ceea ce pornește drama interioară, iar în final, Ela
devine în ochii lui Ștefan o femeie banală, care nu îl mai atrage, îl irită și, în cele din urmă, îl lasă indiferent.
Un episod semnificativ pentru această evoluție este cel din final, când, întors de pe front, Ștefan o revede pe
Ela parcă îmbătrânită, lipsită de orice farmec, cu gesturi exagerate și false și se întreabă cum a putut fi
îndrăgostit de această femeie banală. Războiul trăit și povestit de Ștefan nu are nimic înălțător, este tragic și
absurd, plin de spaimă, disperare și moarte.
Romanul e stendhalian în a doua parte. Războiul constituie o experiență fundamental în planul cunoașterii
existențiale, ce pune în umbră experiența iubirii. Imaginea eroică a războiului, așa cum apare ea în literatura
tradițională, este demitizată. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri abrupte, învălmășeală, dezordine,
ordine contradictorii. Din cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra propriilor
batalioane.
Autenticitatea specifică a autorului redă momente reale de război, fiind sugestiv episodul surorilor Maria și
Ana Mănciulea. În haosul războiului, autoritățile sunt informate de faptul că surorile sunt spioane.
Gheorghidiu primește ordin să facă ancheta, și chiar dacă nu găsește nicio dovadă, le arestează pe cele două
surori. Primesc, mai apoi, un ordin de a trece Oltul, care este adânc de trei metri și plin cu sârme sub apă.
Soluția trecerii este confuză, iar singurul regiment care a reușit a fost cel condus de Maria Mănciulea, care
cunoștea drumul. Astfel, din acuzată a devenit decorată de armată, moment relevant pentru imaginea
demitizanta a războiului.
Capitolul ”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” oferă o imagine de groază: e o bătălie crâncenă în care
moartea este mai aproape ca oricând, iar omul mai păstrează doar instinctul de supraviețuire, după cum
remarcă însuși Gheorghidiu: „Nu mai e nimic omenesc în noi”. Pronumele personal „ne” evidențiază o dramă
colectivă, asumată. Învălmășeala, exploziile și zgomotul lor puternic, ploaia de obuze fac din acest capitol un
adevărat scenariu apocaliptic, viața oamenilor stând sub semnul incertitudinii și al dorinței avide de
supraviețuire.
În concluzie, Camil Petrescu combină un fragment autobiografic cu o poveste fictivă pentru a da
autenticitate narațiunii. Prin folosirea analizei psihologice, autorul construiește primul roman psihologic
românesc, pe deplin sincronizat cu tendințele literare occidentale. Romancierul s-a situat pe linia unei
literaturi care tinde să facă din arta scrisului o experiență spirituală, o formă de confesiune destinată să
atingă suprema sinceritate și să ducă la o revelație existențială.