Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război
Camil Petrescu

1. Evidențierea a două trăsături ale romanului modern,

realist de factură psihologică/ de analiză
Universul imaginar al operei lui Camil Petrescu sintetizează viziunea sui-
generis asupra lumii și impune receptării o paradigmă artistică unică, prin
intermediul convențiilor constitutive ale romanului modern, subiectiv. SAU
Opera lui Camil Petrescu, autor din perioada interbelică, înfățișează o lume
imaginară ce produce, așa cum spunea G. Lukacs, ”efectul vieții înseși, sub o
formă mai înfrumusețată, intensificată.”
Influenţat de romanul proustian, romancierul aderă la ideologia
cenaclului „Sburătorul” şi la modernismul promovat de E. Lovinescu, care
propunea câteva mutații estetice pentru sincronizarea literaturii române cu cea
europeană:
-trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o
literatură de inspiraţie urbană;
-cultivarea prozei obiective;
-dezvoltarea romanului analitic;
-intelectualizarea prozei şi poeziei;
-evoluţia poeziei de la epic la liric .
Opera Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman
ionic, în clasificarea lui N. Manolescu, realist, prin inspirația din realitate,
ilustrare a principiului de mimesis, prezentarea verosimilă, lipsită de idealizare,
textul fiind ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum (Stendhal). Substratul
antropologic vizează utilizarea în operă a experienţelor personale ale autorului,
voluntar pe frontul Primului Război Mondial, al cărui jurnal de campanie este
împrumutat cu amănunte cu tot eroului. Romanul transformă faptul biografic
în experienţă structurantă a operei şi în experienţă de cunoaştere a lumii şi a
sinelui, trăită cu fervoare de naratorul-personaj, care caută experienţe
definitive: N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă de la care să
lipsesc, mai degrabă să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Dacă povestea
de iubire din prima parte este fictivă, partea a doua are elemente specifice
romanului experienței, înfățișând evenimentele la care a participat autorul în
război.
Roman modern, subiectiv, de factură psihologică, cu narator-personaj
ce povestește la persoana I, întrucât realitatea adevărată e interioară (M.
Proust), se caracterizează prin:
-autenticitate: ilustrarea realității prin propria conștiință: să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele...Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I;
-substanţialitate: literatura trebuie să reflecte esența vieții, precum iubirea,
cunoașterea, adevărul, dreptatea: oricând, un fapt banal poate deveni un fapt
de conştiinţă;
-luciditate: intelectualii sunt analitici, introspectivi, hipersensibili: câtă
luciditate,atâta conştiinţă;
-anticalofilie (împotriva scrisului frumos): stilul frumos e opus artei.

2. Tema și ilustrarea acesteia prin comentarea a două

secvențe

TEMA vizează viaţa interioară a individului (Camil Petrescu), prin intermediul a

două experienţe ontice şi cognitive: în faţa morţii şi a dragostei, omul apare în
toată autenticitatea lui.
a. Iubirea este percepută ca sentiment total, ca problemă de cunoaştere şi
modalitate de iluzionare spre absolut, P. Constantinescu numind
romanul, din această perspectivă, dramă a incertitudinii, monografie a
îndoielii. Dacă la început iubirea este considerată un proces de
autosugestie, asociindu-se cu mila, duioșia, treptat devine un
monoideism, o cale de recuperare a unității androgine.
b. Războiul este experienţa majoră a intelectualului care se confruntă cu el
însuşi, căci de pe scena istoriei, războiul se mută pe aceea a conştiinţei
individului (N. Manolescu). Imaginea războiului este demitizată, autorul
prezentând din perspectiva simplului combatant, întrucât cărţile care
exagerează masacrele sunt tot atât de duşmane adevărului, cât şi acelea
care idealizează luptele. Războiul reprezintă o stare de criză în istoria
umanităţii şi o tragedie a individului ce se simte depersonalizat, anulat
 ca eu unic şi irepetabil, întors spre zonele abisale ale instinctului de
autoconservare.
Prima serie de evenimente cristalizează romanul de dragoste: student la
Filosofie, Ştefan se căsătorise cu Ela din dragoste, dar moştenirea neaşteptată
lăsată de unchiul său transformă radical viaţa cuplului, ce pătrunde în lumea
mondenă. Opera înfăţişează societatea bucureşteană prin tipologii şi scene
balzaciene (avarul unchi Tache, arivistul Nae Gheorghidiu, cina, moştenirea),
lumea oamenilor de afaceri, a vieţii politice, aceasta devenind, pentru
intelectuali, un veritabil pat al lui Procust. Eroul aspiră însă la o dragoste
absolută, principiu ordonator al existenţei, un monoideism, în care femeia
iubită este în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea. Apare însă
îndoiala, care este trăită în acelaşi regim cosmic: prăbuşirea lăuntrică, ruperea
axei sufleteşti, desfiinţarea ca personalitate. Iubirea lui devine o luptă
neîntreruptă, o suferinţă monstruoasă, o dramă a incertitudinii care-l
devorează lăuntric.
Monografia acestor sentimente este surprinsă în episoade narative precum
excursia de la Odobeşti, când Ela cochetează cu dl. G şi fiecare cuvânt sau gest
al ei ia proporţiile unui cataclism, devenind prilej de tortură pentru Ştefan.
Analiza lui Ştefan se îndreaptă şi către comportamentul Elei căreia îi studiază
fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare cuvânt. Plimbarea declanşează criza de
gelozie a lui Ştefan care remarcă faptul că Ela flirtează cu domnul G.: “În cele
trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav…” mărturiseşte eroul. El
încearcă să pară vesel, se preface că se simte bine, dar, de fapt, suferă cumplit
văzând cum soţia dansează cu acel bărbat pe romanţa lor preferată.
Gheorghidiu suferă din orgoliu, deziluzie, neputinţă, este mistuit de o
incertitudine chinuitoare. Apoi, în timp ce Ştefan este concentrat pe Valea
Prahovei, este chemat de Ela la Câmpulung în scopul de a-l convinge să treacă
pe numele ei o sumă de bani de la bancă, pentru a-şi asigura existenţa în
situaţia în care el ar pieri pe front. Soţul este cu atât mai bulversat cu cât îl
zăreşte în oraş pe domnul G. și hotărăşte să-i ucidă pe amândoi, dar este
rechemat la unitate şi trimis în luptă. Izbucnirea războiului însă îl împiedică să
verifice dacă Ela îl înşela cu adevărat.
3. Componente textuale

Relevant pentru prezentarea particularităților romanului realist este titlul,

instanță semiotică superioară și ordonatoare, element de paratextualitate, ce
realizează legătura între universul ficțional și lumea reală, deoarece reprezintă
o primă cheie interpretativă, având valoare anticipativă şi simbolică, Titlul
iniţial a fost Proces-verbal de dragoste şi război, creat din nevoia de
autenticitate, întrucât, prin sensul denotativ, sintagma proces-verbal dă
impresia că evenimentele redate sunt reale, susţinând totodată atitudinea
obiectivă, detaşată. Titlul actual prin antiteza ultima/ întâia sugerează
ciclicitatea, precum şi cele două coordonate existenţiale fundamentale, dintre
care prima ia sfârşit, iar cea de-a doua abia începe, accentuând şi
disponibilitatea eroului de a depăşi drama iubirii înşelate şi de a intra în alte
orizonturi ale cunoaşterii. Recurenţa lexemului noapte figurează incertitudinea
care-l devorează lăuntric, iraţionalul şi întunericul firii umane, misterul, timpul
meditaţiei.
Incipitul și finalul, praguri textuale, esenţializează viziunea asupra lumii,
transferând semnificaţiile de la nivel macrotextual în formulele de intrare şi de
ieşire din universul ficţional. Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele
enunţuri au rol descriptiv, de orientare, situând acţiunea într-un cronotop real:
În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat,
luasem parte cu un regiment, la fortificarea văii Prahovei. Discursul instituie
modelul naraţiunii la persoana I şi spaţiul simbolic al conştiinţei, al lucidităţii.
Formula narativă este a romanului în roman, întrucât romanul iubirii, o
analepsă macrotextuală, este inserat în cel al războiului, cu ajutorul unui
artificiu compoziţional prin care capitolul I se constituie ca o premisă ce
motivează în plan artistic ieşirea din timpul obiectiv, al războiului şi intrarea în
timpul psihologic, al iubirii, prin anamneza cu rol cathartic. Timpul conştiinţei
este cel mai important, deoarece eul profund percepe durata în chip subiectiv,
în funcţie de trăirile interioare, dilatându-se sau comprimându-se (H.Bergson).
Principiul compoziţional este cel al memoriei involuntare declanşate nu de o
senzaţie, ca la Proust, ci de o dezbatere şi un conflict de idei: discuţia polemică
despre iubire de la popotă, pornind de la un fapt divers preluat din presă, din
care reiese că un bărbat şi-a ucis soţia necredincioasă şi că tribunalul l-a
achitat.
Finalul deschis interpretărilor diverse surprinde despărţirea eroului de
soţia sa, de tot trecutul şi, implicit, un nou început. După reîntoarcerea de pe
front, deși Gheorghidiu primește o scrisoare anonimă ce oferea dovezi pentru
susținerea infidelității soției sale, se simte detașat de această experiență a
cărei trăire se consumase deja și hotărăște să se despartă de Ela, lăsându-i “tot
ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi…de la lucruri personale, la amintiri.
Adică tot trecutul”. Ultimele cuvinte sugerează eliberarea eroului de
 incertitudini, de gelozie, de o dragoste care nu a fost aşa cum şi-a dorit-o,
absolută, ci una nefericită.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

-Tipologia, statutul social, psihologic, -Tipologia, statutul social, psihologic,

moral al personajului;
-evidențierea a două trăsături de
prosopografie/ etopee prin câte o
secvență comentată;
-analiza a două componente textuale:
titlul/ conflictul/ limbajul/ modalitățile
de caracterizare a personajelor/
acțiune/incipit-final, cronotop etc.
moral pentru ambele personaje;
-prezentarea modului în care se
manifeastă relația și prin două
secvențe comentate;
- analiza a două componente textuale:
titlul/ conflictul/ limbajul/ modalitățile
de caracterizare a personajelor/
acțiune, incipit-final, cronotop etc.

PERSONAJELE

Definiția: Locuitori ai lumii ficționale, personajele sunt instanțe narative,

ființe de hârtie (R. Barthes), dar și ipostaze ontologice, în raport cu existența și
cu limitele condiției umane, întrucât exprimă un fel de a fi în lume și parcurg
un traseu existențial semnificativ.
Tipologia. Statutul moral, psihologic, social
Personaj principal, pivot al diegezei ce susține arhitectura narativă,
-rotund, întrucât evoluează și surprinde cititorul,
-tridimensional, construit în mod complex, pe mai multe
dimensiuni,
-realist, tipic în împrejurări tipice, produs al mediului în care
evoluează, parcurgând însă drumul de la tipologie la individualitate.
-personaj narator, cumulând funcţiile celor două instanţe narative;
eul conştiinţă care ordonează prin experienţe de cunoaştere lumea, ceea ce
generează o perspectivă unică, unitară;
-Personaj alter-ego al autorului, căci personajele sale sunt măști ale autorului
(I. Petraș), funcția lor fundamentală fiind autocunoașterea, semn al
superiorității; spirit introvertit, neliniştit, lucid, polemic, căutător al absolutului;
-Tipul intelectualului inadaptat în plan social; se raportează mereu la o ierarhie
spirituală, nu la una socială. Societatea este un pat al lui Procust,
caracterizându-se prin mediocritate, superficialitate, fără aspiraţii intelectuale,
lumea socială este artificializată de convenienţe.
-Prezentat ca student apreciat de profesorii săi, apoi absolvent al Facultăţii de
Filosofie, sublocotenent, înrolându-se voluntar. Odată cu moştenirea primită,
intră în lumea mondenă, a afacerilor, din care însă se retrage, repugnându-i
spiritul mercantil, politicianismul, snobismul, necinstea; intransigent, fiind o
conştiinţă incapabilă de compromisuri, protagonistul demască imperfecţiunea
lumii în care trăieşte.
-Omul superior care refuză abdicarea de la ideal, încadrându-se în tipologia
sufletelor tari, a celor care au văzut idei, trăind în lumea înaltă a ideilor.
Protagonistul aplică dragostei şi existenţei matricea proustiană făurită de
propria-i sete de ideal, recompunând continuu şi zadarnic, din cioburile
realităţii o lume veşnic imperfectă. El recreează la nesfârşit lumea, supunând-o
unui tipar de idealitate, dar neconcordanţa dintre – lumea absolutului şi lumea
reală, provoacă permanentă dărâmare de temple din sufletul eroului. Această
neputinţă de a impune lumii paradigma valorii absolute în care crede provoacă
drama eroului.
Prosopografia: Trec printre studenţii „bine”, eram înalt şi elegant –
autocaracterizare;
Etopeea:
 Caracterizare directă – familia îl considera la început lacom, egoist, dar,
când le cedează o parte din avere, devine om de inimă;
-Nae Gheorghidiu îi reproşează absenţa spiritului practic: cu filosofia dumitale
nu faci doi bani;
-Ela : eşti de o sensibilitate imposibilă;
-Prin nararea la persoana I, un procedeu important devine autocaracterizarea;
protagonistul se întoarce spre sine, evidențiind onest calități și imperfecțiuni
ale personalității sale. Trăsătură dominantă, orgoliul (sunt nemăsurat de
orgolios) are drept consecință inflexibilitatea, atitudinea necruțătoare;
preocupat să nu fie mai prejos decât alţii, trăieşte drama omului superior,
dominat pe plan social de indivizi inferiori; este incapabil de a accepta o
înfrângere: totdeauna insuccesul mă face să comit, după el, o serie
interminabilă de greşeli. În cadrul monologului interior, interogațiile exprimă
suferința, durerea atroce provocate de comportamentul Elei: ea nu-și dă
seama că și eu sufăr tot atât de mult? Ce însemnau acum toate aceste
simțăminte? Introspecția, metodă psihologică fundamentată pe observarea
trăirilor, pe sondarea conștiinței personajului, dezvăluie alte trăsături ale
personajului: hipersensibilitatea conștientă, exigența cu sine însuși, voința,
luciditatea, evidențiindu-se zbuciumul interior, cauzat de aspirația spre
absolut.
 Caracterizare indirectă- vorbe, fapte, gânduri,comportament, relaţia cu
celelalte personaje.
-Personajul este un căutător al absolutului, un însetat de ideal, de adevăr, de
cunoaştere prin experienţe definitive. Trebuie să găsească miticul axis mundi,
metaforă pentru ideea de valoare în sine care să dea sens şi să ordoneze o
întreagă lume. Protagonistul trăieşte două experienţe definitive: dragostea şi
războiul. Prima experienţă este rememorată, discuţia de la popotă declanşând
memoria involuntară şi plasând povestea de iubire într-un timp subiectiv. A
doua experienţă fundamentală, confruntarea directă cu moartea, îi prilejuieşte
analiza vieţii interioare a omului confruntat cu frigul, foamea, spaima, panica,
absurdul şi tragismul războiului, dispariţia oricărei urme de umanitate: nu mai
e nimic omenesc în noi. Regăseşte chiar în aceste condiţii onoarea, curajul
pentru care soldaţii îl admiră. (de prezentat secvențele). Spirit reflexiv, critic,
introspectiv, hipersensibil (amplifică semnificaţia unui gest până la proporţiile
unei catastrofe), se defineşte prin autenticitate şi luciditate în demersul său
cognitiv: căutam o verificare şi o identificare a eului meu.

Ela, studentă la Litere, devine soţia lui Ştefan şi este prezentată, ca

personaj, din perspectiva subiectivă a protagonistului-narator, care îi
conturează două imagini: înger şi demon. Eroul nu o vede pe ea, ci proiectează
în ea o anume imagine a feminităţii (de aceea nici nu are nume la început): cu
ochii mari, albaştri, vii, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu o inteligenţă care
irumpea..., era un spectacol minunat. Tânărul cuplu pătrunde în elita societăţii
bucureştene, iar Ştefan asistă neputincios la transformarea şi îndepărtarea Elei,
relaţiile dintre cei doi soţi intrând sub zodia lipsei de comunicare şi a
suspiciunii. Monografia acestor sentimente este surprinsă în episoade narative
precum excursia de la Odobeşti sau ultima noapte de la Câmpulung (de
prezentat secvențele). Astfel, cealaltă imagine a Elei este nefilozoafă, geloasă,
înşelătoare, lacomă, seacă şi rea (G. Călinescu). Încercând să reediteze mitul
lui Pygmalion, proiectând în celălalt un model mental şi având tendinţa de a-l
modela după tiparul său de idealitate, trăind confruntarea cu limita, cu
moartea, personajul nu este un învins, ci un învingător în planul ideilor în care
crede şi la care nu renunţă: în final, este pregătit pentru o nouă experiență în
sensul ascensional al cunoașterii absolute.

În concluzie, în opera sa, autorul Camil Petrescu transfigurează realitatea și

întemeiază prin Logosul creator o lume originală, propunând lectorului ”un
pact ficțional”(U. Eco), ce are ca efect catharsisul.
sau
În concluzie, creația Ultima......., de Camil Petrescu, ca orice operă de
artă, este ”o formă închegată și închisă în perfecțiunea sa”, dar și o ”operă
deschisă” (U. Eco), oferind posibilitatea de a fi interpretată în moduri
diverse, fără a schimba singularitatea acesteia.