ROMANUL SUBIECTIV

- prezintă lumea prin intermediul conștiiței

- conflict principal interior

- nu se respectă ordinea cronologică

- trecerea dintr-un plan în altul

- evoluția evenimentelor nu poate fi anticipată

- în text se găsesc articole de ziar, pagini de jurnal, relatări

- personajul are o individualitate complexă (el are îndoieli, ezită, analizează)

- narațiunea se face la persoana I

- naratorul este și personaj

- timpul este prezent și subiectiv

- autenticitate

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil

Petrescu

Camil Petrescu este unul din promotorii înnoirii literaturii din perioada
interbelică, care a trăit în orizontul cunoașterii, pătruns de gustul amar al filosofiei.
El reactualizează spiritul pur însetat de esențe al lui Eminescu și luciditatea tăioasă,
aplicată realității cotidiene, a lui Caragiale, numărându-se printre întemeietorii
romanului românesc modern.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este publicat

în 1930, după ce a fost anunțat sub mai multe titluri. În operă sunt dezbătute,
respinse sau anticipate idei din filosofia lui Kant sau Hegel, din creația și estetica

1
lui Proust. Coordonatele modernismului care stau la baza scrierii camilpetresciene
sunt particularizate astfel: utilizarea elementelor de analiză psihologică,
autenticitatea, lipsa cronologiei, apelarea la memoria involuntară, folosirea
introspecției, anticalofilismul.

Viziunea scriitorului despre lume este exprimată în „Noua structură și

opera lui Marcel Proust” , reprodus în volumul „Teze și antiteze”. Formula estetică
balzaciană este învechită, iar Camil Petrescu propune un tip modern de exprimare
epică, de proveniență proustiană. Este preferată astfel perspectiva narativă
subiectivă, discursul epic fiind o confesiune a celui care l-a realizat, întrucât: „Din
mine însumi, eu nu pot ieși (...) Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.
Tema romanului este drama intelectualului lucid în raport cu două experiențe
capitale, iubirea și războiul, prin care eroul speră să-și găsească identitatea.

Perspectiva narativă este unică, romanul modern de tip subiectiv

constituindu-se ca o confesiune a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care
îndeplinește totodată rolul de narator al experiențelor trăite. Sunt dezvoltate două
coordonate temporale, prezentul frontului și timpul subiectiv al rememorării
poveștii de iubire trăite alături de Ela.

Scrierea are două părți sugerate și de titlul amplu, prin care se sintetizează
o aventură în planul cunoașterii absolute, prin intermediul a două experiențe unice
ale conștiinței, „noaptea” făcând referire la o stare de incertitudine a personajului-
narator în raport cu acestea. În vreme ce prima parte aparține filonului ficțional,
partea a doua pornește de la date reale din biografia autorului, care fusese ofițer al
armatei române în Primul Război Mondial. Reperele temporale și spațiale
proiectează acțiunea în imaginar, pe două coordonate: în plan exterior, dar mai ales
cel interior, al conștiintei personajului principal. Perspectiva temporală prezintă
timpul subiectiv al rememorării poveștii de iubire, inserat în prezentul acțiunii de pe
front, fixată la începutul secolului al XX-lea. Astfel, romanul se abate de la
prezentarea cronologică a faptelor, acțiunea bazându-se pe alternanța planurilor
narative. Spațiul real, obiectiv, delimitat prin indici specifici, cum ar fi Câmpulung,
Dâmbovicioara, Valea Prahovei, București se împletește cu cel subiectiv al
frământărilor sufletești.

Construcția subiectului alternează planurile narative, exterior și interior,

obiectiv și subiectiv, al realității- al conștiinței. Incipitul romanului îl surprinde pe
2
naratorul-personaj ca sublocotenent, luptând pe front în Primul Război Mondial. El
conține indici temporali și spațiali: „În primăvara anului 1916”, „la fortificarea Văii
Prahovei, între Bușteni și Predeal”. Un fapt divers apărut în presă declanșează, într-
una din zile, o discuție aprinsă între superiorii strânși la popotă: „Un bărbat de așa-
zisă societate bună și-a ucis nevasta necredincioasă și a fost absolvit de vină de
către judecătorii lui”. Pentru că părerea generală tinde să banalizeze sentimentele
complex al iubirii, Ștefan Gheorghidiu simte nevoia de a exprima propria concepție
în legătură cu mobilul discuției și intervine vehement și pătimaș: „Trebuie să se știe
că și iubirea are riscurile ei. Că cei care se iubesc au drept de viață și de moarte,
unul asupra celuilalt”. El formulează, de asemenea, o viziune particulară asupra
iubirii: „O iubire e mai curând un proces de autosugestie (...) Orice iubire e ca un
monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”.

Prin intermediul memoriei, Gheorghidiu exteriorizează involuntar

frământările sufletești latente, concretizate prin datele esențiale ale unicei sale iubiri
pentru Ela. Readucerea în prezent a faptelor care aparțin trecutului este, de fapt, un
proces de căutare a „timpului pierdut” în vederea regăsirii sinelui. El reface
monografic povestea de iubire, prezentând minuțios toate etapele acesteia.
Confesiunea debutează sub semnul incertitudinii: „Eram însurat de doi ani jumătate
cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”. Începutul relației dintre ei
stă sub semnul fericirii originare, căci cei doi se completează unul pe celălalt într-
un mod unic precum membrii cuplului adamic.

Episodul moșternirii, considerat de critica literară un nucleu epic de

roman balzacian, prin descrierea detaliată a casei și prin evidențierea tipului uman
al avarului, prezintă dezechilibrul noului cuplu. Unchiul lui Ștefan Gheorghidiu, pe
nume Tache, le lasă celor doi tineri drept moștenire o avere considerabilă. Această
situație neașteptată este menită să reliefeze adevărata natură a protagoniștilor.
Ștefan consideră averea o povară, neavând „noțiunea banului”, pe când Ela este
atrasă de discuțiile despre avere și viația mondenă, dorindu-și să schimbe radical
modul lor de existență. Renunțarea la vechii prieteni, observațiile asupra
vestimentației „la modă”, noile cercuri de cunoștințe frecventate produc
înstrăinarea celor doi, care capătă, pentru firea sensibilă a lui Ștefan, proporții
catastrofice: „viața mi-a devenit în curând o tortură continuă”.

3
 Declanșarea crizei de gelozie la constatarea anumitor gesturi familiare
dintre Ela și domnul G., un avocat obscur și „dansator, foarte căutat de femeie”,
macină sufletul lui Ștefan, constituindu-se ca prilej de analiză a fiecărui detaliu în
speranța aflării unei concluzii. Urmează o perioadă tensionată în viața de cuplu,
marcată de certuri și împăcări. Întors într-o noapte pe neașteptate acasă, observă
absența soției, care se întoarce abia dimineața; o noapte de deznădejde,
incertitudine și suferință se soldează cu o despărțire grabnică; Gheorghidiu, fiind
convins că Ela nu l-a iubit niciodată, se desparte de aceasta fără explicații
suplimentare, deși ulterior găsește dovada clară că soția sa petrecuse o noapte la
Anișoara, al cărei soț plecase.

A doua parte a romanului debutează sub semnul ororilor frontului.

Jurnalul de campanie exprimă viziunea individului asupra dramei generată de lupta
între forțe inegale, arătând incompetența armatei dezorganizate din care face parte.
Gheorghidiu se înrolase din două motive principale: dorința de a scăpa de a scăpa
de obsesia neîmplinirii în iubire și nevoia de a acumula o nouă experiență capitală,
necesară propriei formări ca personalitate, însuși mărturisind: „N-aș vrea să existe
pe lume o experiență definitivă de la care să lipsesc”. Din punctul de vedere al
intelectualului lucid, războiul este ca un carnagiu, iar unicul scop al celor care luptă
este să scape cu viață. Experiența luptei de eliberare a Transilvaniei de sub ocupație
austro-ungară este trăită la intensitate maximă. Scene memorabile și înfiorătoare se
succed prin fața ochilor săi în momentul în care batalionul pe care îl conducea, este
luat prin surprindere de inamici. Soldatul Marin Tuchei rostește neîntrerupt
cuvintele sentențioase: „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, iar un altul, deși
capul i-a fost retezat de un obuz, aleargă în continuare după Gheorghidiu, din
reflex, până când se prăbușește inert, într-o scenă marcată de tragic și grotesc.

Fiind rănit și spitalizat, el revine la vatră total schimbat, capabil să

renunțe la fantasmele trecutului. Deși Ela se dovedește foarte grijulie, o consideră o
străină, la care se gândește cu nepăsare: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e
nevinovată”. Ștefan realizează, nu fără o umbră de tristețe, că ea nu reprezintă
idealul, fiind ca oricare altă femeie. Astfel, el decide să se despartă de ea și să îi
lase o avere considerabilă, „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți (...)
de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”. Mărinimia este simbolică,
„trecutul” lăsat în urmă reprezentând toate frământările și toată suferința provocate
de femeia care nu s-a ridicat la nivelul aspirațiilor celui care a iubit-o în mod
4
absolut; Ștefan Gheorghidiu devine pregătit pentru a începe o viață nouă, în
căutarea permanentă a experiențelor majore.

Principalele modalități de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu,

anume monologul interior, introspecția și retrospecția, autoanaliza, memoria
voluntară și involuntară, conturează o imagine completă asupra unei conștiințe
unice a unui personaj memorabil, un intelectual superior, care aparține unei lumi
mediocre. Din punctul de vedere al stilului, se remarcă sobrietatea, claritatea și
anticalofilismul. Romanul este conceput ca o confesiune a eroului central,
principalul său mod de expunere fiind monologul interior, bazat pe introspecție.
Originalitatea scrierii derivă în principal din complexitatea analizei psihologice a
unei conștiințe unice.

În opinia mea, naratorul din roman nu are conștiința limpede a actului său.
Poate scrie din nevoia mărturisirii pentru a-și ușura sufletul sua din dorința de a
înțelege mai bine ce s-a întâmplat. Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” este, dincolo de factura psihologică și subiectivă, un roman de
„experiență”, de „cunoaștere” (George Călinescu). Scris în întregime la persoana
întâi, opera devine un lung monolog epic în care eroul se destăinuie, se analizează
cu luciditate, zbuciumându-se în incertitudine în planul erotic și în viața amenințată
de moarte.

În concluzie, Camil Petrescu observă pătrunzător și adună cu precizie

științifică, identifică reacții, îndoieli, frământări și întrebări ce alcătuiesc drumul
sinuos al iubirii în planul conștiinței. Prin el, geniul național aduce o contribuție
distinctă la tezaurul de valori al culturii universale. Văzut ca un roman al geloziei,
dar și ca o aspirație spre o iubire ideală, izvorâtă din setea de cunoaștere, de
absolut, romanul „Ultima noapte...” sugerează, prin finețea observației psihologice,
însuși misterul uman.

Construcția personajului principal

Ștefan Gheorghidiu este protagonistul romanului îndeplinind totodată rolul
de narator. El consemnează la persoana întâi, în mod subiectiv, experiența proprie
în raport cu două coordonate esențiale ale destinului său, iubirea și războiul. Acesta

5
întruchipează tipul intelectualului lucid, aflat în căutarea adevărului, care se
autoanalizează în raport cu realitatea obiectivă a războiului și cu cea interioară, a
propriilor amintiri despre povestea de dragoste trăită alături de Ela.

Portretul acestuia prinde contur pe parcurs, prin acumulare de date

esențiale asupra devenirii sale. Absolvent al Facultății de Filosofie, Ștefan se simte
familiar în lumea cărților, ale căror idealuri le transpune în viața de zi cu zi.
Individul superior nu poate concepe iubirea decât în varianta sa ideală, ca pe o cale
de cunoaștere a absolutului, prin unirea spirituală a două suflete- pereche: „Nu m-aș
fi putut realiza decât într-o dragoste absolută”. Aflat în prezentul frontului, el
trăiește drama neîmplinirii erotice, căci povestea sa de iubire se află sub semnul
incertitudinii. Încă din primul capitol al cărții, personajul- narator își relevă
superioritatea, evidentă prin ironia amară a prezentării fortificațiilor de pe Valea
Prahovei, dar și prin intervenția sa impulsivă declanșată de un fapt divers discutat la
popotă.

Ștefan dovedește un caracter puternic, nelăsându-se influențat de

perisabilitatea posesiunii materiale și fiind considerat de reprezentanții acestei lumi
un inadaptat. Moștenirea declanșează conflictul său interior, căci spre deosebire de
el, Ela este tot mai captivată de lumea nouă a modernității. Iubirea devine astfel un
tărâm al incertitudinii, un prilej de îndelungi observații și analize întreprinse de
bărbatul orgolios, care nu-și mai recunoaște jumătatea. Fire pasională și reflexivă,
Ștefan disecă fiecare gest sau vorbă a soției sale, în vederea elucidării propriei
dileme interioare. Nepotrivirea dintre ei este evidentă atunci când Ela îi sugerează
că ar trebui să se îmbrace „la modă”, când în esență el se dovedește foarte puțin
preocupat de ținuta sa vestimentară, reprezentând intelectualul modest, care trăiește
din bucuriile spiritului. Excursia la Odobești reliefează gelozia personajului, a cărui
soție pare că acordă importanță unui anume domn G., cu care ar putea avea o relație
extraconjugală. Hipersensibil, Gheorghidiu redă în amănunt chinurile dezamăgirii
în iubire, care îi transformă existența într-o „tortură”. Prezentarea războiului se
realizează în mod veridic, de către un fin observator, cu o capacitate sporită de a fi
ironic, chiar și în condiții tragice. Notațiile sale vădesc luciditatea personajului-
narator, spiritul său polemic, asumarea reacției de groază în fața morții și
abandonarea atitudinii de fals patriotism. Gestul nobil de a-i lăsa acesteia bunuri
materiale, de care se simțea atașată, precum și tot „trecutul” trădează dorința
personajului de a se elibera de cumplita dezamăgire erotică. Cu toate acestea,
6
labilitatea sa emoțională, precum și idealismul său îl vor conduce probabul către un
nou eșec.

Ela este soția lui Ștefan Gheorghidiu, „cea mai frumoasă studentă” de la
Litere cu care este căsătorită de doi ani jumătate. Portretul Elei prezentat prin
intermediul caracterizării directe zugrăvește prototipul femeii ideale: „Cu ochii
mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu
gura necontenit umedă și fragedă, cu o inteligență care irumpea, izvorât tot atât de
mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie
adorată de camarazi, băieți și fete deopotrivă, căci înfrumuseța toată viața
studențească”.

În relație cu Ela, Ștefan dovedește o transformare sufletească și

comportamnetală, de la iubire absolută, la drama dezamăgirii totale. Singura
perspectivă însă, anume cea subiectivă a personajului- narator, limitează cititorul la
a interpreta doar opinia acestuia, nelăsându-i femeii dreptul la replică.
Personalitatea Elei se conturează prin prisma lui Gheorghidiu, el redând propria
percepție asupra acesteia. După Nicolae Manolescu, „evidentă, în roman, devine
naivitatea personajului- narator”. El se arată la început entuziasmat de frumusețea și
inteligența Elei, fericit de admirația pe care ea o stârnește tuturor, pentru ca , după
căsătorie, să descopere că soția lui e „o prostuță cochetă”, interesată „mai mult de
escapade automobilistice cu prieteni decât de filozofie în patul conjugal” (Nicolae
Manolescu). De fapt, nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ștefan. Cuplul Ela-
Gheorghidiu trăiește într-o lume a ideilor pure pe care nu o poate adapta datelor
lumii reale. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o imagine
ideală a propriilor aspirații sufletești. Când perspectiva asupra ei se modifică, Ela
devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie obișnuită, asupra căreia Ștefan
a proiectat o aură ideală.

Portretul personajului este conturat în special prin caracterizare indirectă,

prin prezentarea subiectivă a faptelor, vorbelor, atitudinilor sale. Pe parcursul
romanului, însuși se autocaracterizează ca fiind un intelectual orgolios, însetat de
absolut: „Nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută”, dezmințind total
gelozia de care dă dovadă din plin. Un alt personaj, anume unchiul său, Nae
Gheorghidiu îl caracterizează în mod direct ca fiind lipsit total de „spirit practic”,

7
într-o lume în care domină puterea „paralelor”: „N-ai spirit practic... Ai să-ți pierzi
averea”.

Principalele modalități de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu,

anume monologul interior, introspecția și retrospecția, autoanaliza, memoria
voluntară și involuntară, conturează o imagine completă asupra unei conștiințe
unice a unui personaj memorabil, un intelectual superior, care aparține unei lumi
mediocre.

Consider că eroul lui Camil Petrescu este un intelectual lucid, însetat de

absolut, caracterizându-se prin inadaptabilitate, orgoliu, spirit contemplativ,
capacitatea de a analiza, vocația introspecției, sentimentul onoarei. Ștefan
Gheorghidiu trăiește iluzia că lumea degradată în care trăiește poate fi schimbată în
conformitate cu propriile lui principii.