MODERNISMUL

- înnoire a literaturii
- desprindere de trecut
- modalitate inovatoare de exprimare
- lirism subiectiv
- ambiguitatea limbajului
- metafora
- renunţarea la prozodia tradiţională
- relaţia poet- lume şi poet- creaţie
- tehnica ingambamentului
- sentimentul absolutului
- interiorizarea şi spiritualizarea peisajului
- tensiune lirică
- raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul

„Riga Crypto şi lapona Enigel”, Ion Barbu

Poet şi matematician, remarcabil în ambele domenii, postulând ideea

că „există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se
întâlneşte cu poezia”, Ion Barbu imprimă versurilor sale un ermetism constant,
condiţie esenţială a potenţării actului creator. Numele său este un pseudonim
literar pentru Dan Barbilian, care cochetează cu literatura pentru a-i demonstra
lui Tudor Vianu că o minte luminată poate transpune liric produsele propriei
imaginaţii. Ulterior, el se afirmă ca „poet nou”, original, la cenaclul condus de
Eugen Lovinescu.

Opera „Riga Crypto şi lapona Enigel” este publicată în anul 1930, în

volumul „Joc secund” şi face parte din a doua etapă a creaţiei lui Ion Barbu,
baladic-orientală, etapă care indică orientarea poetului spre concretul lumii.
Subintitulată „baladă”, opera pare o stranie poveste de dragoste, cu un început
de cântec bătrânesc de nuntă, dar care se realizează în viziunea modernă ca un
amplu poem al cunoaşterii şi ca un poem alegoric, al unei poveşti de iubire din
lumea vegetală.

Viziunea despre lume reflectă o lume de esenţe contemplate de spirit,

poezia fiind „un semn al minţii”, care interferează cu matematica. Ion Barbu
1
ilustrează conceptul modern de poezie pură: o lirică esenţializată, a ideilor,
pentru care este nevoie de un cititor iniţiat. Poetul dă impresia că se joacă încă
de la început, mergând pe firul unei poveşti eterne, în tiparele căreia aşază şi el
neobişnuiţii eroi. Tema principală o constituie iubirea ca modalitate de
cunoaştere a lumii, alături de tema naturii. Universul poetic este construit cu
ajutorul motivelor literare, cum ar fi al fântânii, al trecerii timpului, al somnului,
ce ajută la dezvăluirea existenţei celor două tipuri umane: de geniu, care aspiră
spre absolut şi care doreşte depăşirea condiţiei proprii, şi de rând, care continuă
viaţa alături de cei din mediul său.

Titlul, conţinând numele protagoniştilor cuplului, aminteşte de

celebrele perechi de îndrăgostiţi din literatura universală- Romeo şi Julieta,
Tristan şi Isolda-, constituind o primă cheie de lectură a textului din perspectiva
intertextualităţii. Numele personajului masculin îşi are originea în grecescul
„kryptos”, care înseamnă „ascuns”, particularitate sugerată prin metafora „inimă
ascunsă”. Totodată, numele său simbolizează apartenenţa la familia
criptogamelor. Enigel este un nume cu rezonanţă nordică, susţinând originea
personajului; etimologia cuvântului poate avea în vedere latinescul „angellus”,
însemnând „îngeresc”, interpretare care sugerează superioritatea personajului
feminin.

Compoziţional, poemul este constituit din două părţi, fiecăreia din

ele corespunzându-i câte o nuntă: una reală, împlinită, consumată, cu prilejul
căreia se povesteşte istoria unei alte nunţi, imaginare, neîmplinite. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre „nuntaşul fruntaş” şi menestrel. Acesta din urmă
este rugat de nuntaş să spună „cântecul” regelui Crypto şi al laponei Enigel:
„Zi-mi de lapona Enigel/ Şi Crypto, regele- ciupercă!”. Cântăreţul se hotărăşte
cu greu să divulge taina celor doi şi o face „la spartul nunţii, în cămară”.
Povestea lor este plasată în illo tempore şi surprinde drama incompatibilităţii
dintre două fiinţe aparţinând unor lumi diferite şi ale căror aspiraţii sunt
distincte: Crypto tinde să pătrundă în lumea laponei, însă această cutezanţă va fi
pedepsită exemplar, în timp ce Enigel aspiră către lumina soarelui, în drumul
său iniţiatic regele-ciupercă reprezentând doar un obstacol pe care eroina
reuşeşte să îl depăşească. Nunta povestită este realizată din mai multe secvenţe:
portretul şi împărăţia lui Crypto, portretul şi locurile natale ale fetei, oprirea din
drum a laponei Enigel, întâlnirea celor doi în planul oniric, cele trei chemări ale
rigăi şi refuzurile ei, încheierea întâlnirii şi pedepsirea rigăi în finalul baladei.

2
 Opera lui Ion Barbu este ca o reflectare în oglindă a poemului
eminescian: rolurile personajelor sunt inversate. Daca în „Luceafărul” fata este
fiinţa inferioară, muritoare, ea adresându-i chemarea luceafărului, în opera
barbiană, instanţa feminină este fiinţa superioară, căreia îi este adresată
chemarea. Dialogul celor două personaje cuprinde trei chemări-descântec ale
rigăi, cărora le corespund trei refuzuri succesive ale laponei. În prima chemare,
regele-ciupercă o îmbie pe Enigel cu dulceaţă şi fragi, elemente vegetale şi
conotate erotic, însă darul este refuzat categoric: „Eu mă duc să culeg/ Fragii
fragezi, mai la vale”. Cea de-a doua chemare conţine ideea sacrificiului de sine
în numele iubirii: „Dacă pleci să culegi,/ Începi, rogu-te, cu mine”, dar lapona
apelează la subterfugiul amânării: „Lasă. Aşteaptă de te coace”. Ultima chemare
este reprezentată de propunerea lui Crypto: „Lasă-l, uită-l, Enigel”. Cu toate
acestea, lapona nu vrea să renunţe la idealul său şi îşi exprimă ferm aspiraţia sa
spre lumea spirituală: „Mă-nchin la soarele-nţelept”. Finalul este trist,
prezentând destinul plantelor otrăvitoare, doborâte de o aspiraţie mult prea mare
faţă de mărginita lor putere. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă
otrăvitoare, obligat să rămână alături de făpturi asemenea lui, „Laurul-
Balaurul”şi „măsălariţa- mireasă”.

În opinia mea, balada fantastică „Riga Crypto şi lapona Enigel” se

încheie în armonie, prin delimitarea hotarelor între cele trei lumi, existând
separat una de alta; ele construiesc o trihotomie cosmogonică: soarele,
elementul peren, existent de la începutul timpului, apa, forma unde energia
solară este depozitată sub formă fluidă şi umbra, vegetalismul, unde arderea nu
mai este posibilă, unde biologicul se conservă prin forţe slabe, perisabile.

În concluzie, modern în concepţie, tinzând spre o contemplare a

lumii în totalitatea ei, Ion Barbu aspiră spre o poezie de comunicare cu
Universul în ce are el ca esenţă, spre o poezie ca un instrument de cunoaştere.
Eroul universal barbian nu e individul, nici omul, ci FIINŢA, în a cărei
biografie momentele dinamice interioare sunt: increat- creaţiune, viaţă- moarte,
moarte- resurecţie. Poezia sa pare scrisă pentru generaţiile ulterioare, şi nu
pentru contemporanii poetului, dintre care mulţi s-au transformat în denigratori
violenţi. Ion Barbu este autorul unui sistem şi al unei metode poetice inedite, ce
îşi extrage substanţa din spiritul ştiiţific, dar care se adresează sensibilităţii
complexe.