Ion Barbu

Ion Barbu, reprezentant de seamă al modernismului românesc, impune o poezie nouă,

făcând distincţia între poezia leneşă (lipsită de spiritualitate) şi poezia pură (lirică esenţializată
a ideilor).
Poezia „Riga Crypto şi lapona Enigel” face parte din a doua etapă a creaţiei sale şi a
fost integrată în volumul „Joc secund” în 1930, fiind subintitulată baladă. Textul este perceput
ca un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric.
Aparent poemul este un cântec bătrânesc, de nuntă, însă prezintă o poveste de iubire din
lumea vegetală. Chiar titlul aminteşte de celebrele poveşti de iubire, însă la Ion Barbu
membrii cuplului sunt antagonişti – Crypto –reprezentant al lumii vegetale, „sterp” şi
„nărăvaş”, iar Enigel- reprezentant al umanului „prea-cuminte”.
Tehnica folosită este cea a povestirii în ramă sau a povestirii în povestire, prezentând o
nuntă consumată, împlinită şi o nuntă povestită, iniţiatică, modificată la final prin căsătoria lui
Crypto cu măsălariţa.
Tema principală a poeziei o reprezintă iubirea ca modalitate de cunoaștere a lumii,
alături de tema naturii, iar universul poetic este construit cu ajutorul motivelor literare
precum cel al fântânii, al trecerii timpului și al somnului (ce ajută la dezvăluirea existenței
celor două tipuri umane).
Poetul dă impresia că se joacă încă de la început, însă jocul are o seriozitate ce depășește
anecdoticul și devine pură aventură a spiritului.
Incipitul este reprezentat de formula de adresare folosită de nuntașul care încearcă să-l
convingă pe menestrel să-i cânte povestea tristă, neîmplinită a regelui Crypto și a laponei
Enigel.
Primele patru strofe conturează prima nuntă relatată de menestrel la sfârşitul celeilalte
nunţi, doar că acum povestea este spusă „trist şi încetinel”.
Cea de-a doua nuntă, cea povestită, este realizată din mai multe secvenţe: portretul lui
Crypto, portretul Enigelei, cele trei chemări ale regelui şi cele două refuzuri ale Enigelei,
refuzul categoric al laponei şi dezvăluirea propriei condiţii, încheierea întâlnirii şi pedepsirea
regelui.
Cele două „personaje” sunt realizate în antiteză: Crypto simbol al spaţiului închis, umed,
făptură inferioară „inimă ascunsă” şi Enigel, nume cu sonorităţi nordice, stăpână a regnului
animal, evoluată („omul – fiară bătrână”) ce aspiră spre soare.
Spaţiul locuit de Crypto se defineşte prin „pat de râu şi humă unsă”, spaţiu impur
(amestec dintre apă şi pământ) în timp ce lapona locuieşte într-un spaţiu rece, motiv pentru
care este înţeleasă aspiraţia sa spre soare. Pentru că între cei doi există diferenţe remarcabile,
comunicarea are loc indirect (în vis), iar descântecul este folosit de rigă, ființa inferioară (în
poemul „Luceafărul” rolurile sunt inversate).
Crypto este cel care oferă daruri ale spaţiului său vegetal, însă la început lapona îl refuză
delicat pentru ca la sfârşit să fie categorică. Din acest motiv Crypto alege calea sacrificiului.
Pentru ca nuntirea să aibă loc, fiecare ar fi trebuit să se sacrifice, însă lapona este tentată
de absolut prin mersul ei spre soare (simbolul existenţei spirituale) şi îl refuză pe Crypto.
Făptura firavă este distrusă de propriul vis, datorită faptului că nu-şi poate depăşi
limitele. Astfel, finalul este trist: Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, fiind
pedepsit pentru nebunia sa.
La baza acestui text stau trei mituri fundamentale: al soarelui (absolutul, tentaţia
reprezentată prin aspiraţia laponei), al nunţii şi al oglinzii (al apei ca simbol al reflectării).
Lapona parcurge un drum iniţiatic, iar popasul în ţinutul rigăi este o probă. Pentru
desăvârşirea spirituală trebuie să treacă prin trei trepte cosmice: cercul Venerei (iubirea
instinctivă), cercul lui Mercur (mai pur, simbol al intelectului şi al cercetării) şi soarele
(cunoaşterea absolută).
 Impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto) se finalizează cu victoria raţiunii.
Balada are sensuri alegorice. Sensurile ei se dezvăluie la lecturi succesive, ceea ce
susţine caracterul modern al textului. Ion Barbu propune o altă variantă de lectură a unei
situaţii consacrate în poezia romantică: incompatiblitatea a două fiinţe animate de scopuri
individuale, un „Luceafăr întors”.
Personajele baladei au valori simbolice: Crypto este simbolul increatului, al intelectului
în stare pură, nedegradat de intervenţia patimii; aşa se explică refuzul înfloririi în lumea
vegetalului; numele pe care i-l atribuie creatorul sugerează caracterul ascuns, criptic al
personajului, dar poate face trimitere şi la condiţia lui (criptogramele clasa ciupercilor
otrăvitoare). Enigel simbolizează complexitatea umanului, atrasă de desăvârşirea spirituală, de
nuntirea solară.
Cele două personaje cu valoare simbolică sunt prezentate în antiteză, nuntirea lor este
imposibilă pentru că aparţin unor planuri existenţiale incompatibile. De altfel, întâlnirea lor
are loc numai în visul laponei, dar dialogul se desfăşoară la un alt nivel decât dialogul
Luceafărului cu Cătălina.
Pluralitatea sensurilor, încifrarea acestora în forma alegorică a poveştii de iubire eşuate
dintre cei doi, referinţele culturale conferă modernitate textului barbian, care este o meditaţie
profundă asupra destinului uman şi a complexităţii acestuia. Sub aspect stilistic textul se
remarcă prin câteva figuri de stil: epitete: „vinul vechi”, comparaţii „mai aburit ca vinul”,
inversiuni şi enumeraţii.
În realizarea celor două portrete se folosesc epitete: „sterp şi nărăvaş”, „rigă spân”,
„laponă mică liniştită” şi forme ale superlativului absolut.
Modurile de expunere folosite sunt: descrierea, dialogul şi naraţiunea.
Elementele moderniste care se regăsesc în poezie sunt: cultivarea ambiguității și a
echivocului specifice limbajului modern, promovarea poeziei ca act de cunoaștere,
intelectualizare emoției și folosirea unor motive în contexte inedite, dar și inserararea unor
metafore surprinzătoare, a unor cuvinte cu sonorități neobișnite, precum și înnoiri prozodice.
În concluzie, textul lui Barbu este o baladă ce are ca rol cunoaşterea unui alt univers.
Accentul cade pe cel slab, iar poetul încearcă să arate că dragostea nu este un miracol, ci poate
fi şi un exemplu al incompatibilităţii în care supravieţuieşte cel puternic, iar cel slab este
sacrificat.