Riga Crypto și lapona Enigel

(1930) de Ion Barbu

Modernismul este o mișcare literară care presupune existența tuturor curentelor ce se rup
de tradiție, refuzând atitudinea academică și conservatoare a înaintașilor. Toate curentele
postromantice sunt moderniste, contestând vechile valori și repere culturale și chiar noțiunea de
artă și literatură.
Ion Barbu este un poet modernist, ca și Tudor Arghezi și Lucian Blaga, aparținând
perioadei interbelice a literaturii. Numele său este un pseudonim literar pentru Dan Barbilian, un
matematician de reputație europeană, care, inițial, cochetează cu literatura pentru a-i demonstra
lui Tudor Vianu că o minte luminată poate transpune liric produsele propriei imaginații. Ulterior,
se afirmă ca „poet nou”, original, la cenaclul condus de Eugen Lovinescu. Imaginarul poetic
barbian pornește de la premisa că poezia este ,un semn al „minții”, ea interferând cu matematica,
după cum însuși declară: „Oricât ar părea de contradictorii acești doi termeni la prima vedere,
există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia. Ca și
în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de
existență.”. El subliniază, de asemenea, lirismul pur, înțeles ca o contemplare a lumii, ca o
comunicare cu universul, preferând astfel lirica intelectualizată.
Poetul debutează în 1918, în revista „Literatorul”, afirmându-se ca poet original la
cenaclul condus de Lovinescu; în 1921, apare placheta ilustrată nepotrivit, intitulată „După
melci”, pe care Barbu o retrage din librării, iar în 1930 este publicat singurul său volum antum,
„Joc secund”, din care face parte și poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel”, integrat ciclului
„Uvedenrode”.
Poemul aparține etapei baladică și orientală a creației barbiene, ca și alte creații precum
„După melci”, „Isarlâc”, „Nastratin Hogea la Isarlâc”, „Domnișoara Hus”. A fost subintitulat
baladă, constituindu-se, de fapt, ca o viziune parabolică asupra existenței. Tema ei este iubirea,
prezentată ca o cale de cunoaștere, eșuată, căci cei doi protagoniști aparțin unor planuri diferite.
Titlul este alcătuit din enumerația a două nume proprii, completate de date reprezentative
despre cele două ipostaze prezentate în text. Denumirea arhaică pentru rege, „riga”, este însoțită
de apelativul Crypto, care sugerează făptura sa criptică, adică încifrată, ascunsă. Enigel, nume
propriu, care, în limba suedeză înseamnă „înger” sau care amintește de arhaica zeitate a
fântânilor, este „lapona”, viețuind în țările nordice. Titlul desemnează deci membrii cuplului
neîmplinit: el întruchipează geniul vegetal, stadiu steril de increat, intelectul pur, iar ea aparține
umanului, caracterizat prin aspirație către absolutul reprezentat de soare.
Opera literară prezintă o îmbinare inedită a elementelor lirice, epice și dramatice. Epicul
este susținut prin invocarea speciei literare, balada, prin tehnica narativă, prin prezenta firului
narativ și a personajelor; acestea din urmă pot fi interpretate ca voci lirice ale aceleiași conștiințe,
ca în poemul eminescian „Luceafărul”. Textul se remarcă prin ambiguitatea limbajului și prin
prezența simbolurilor. Dialogul conferă textului caracter dramatic.
Balada este structurată în două părți, iar fiecare parte face referire la o nuntă. Tehnica de
compoziție este povestirea în povestire. Rama prezintă o nuntă împlinită, aparținând planului real,
ca o etapă firească a concretizări unei iubiri integrate sferei cotidianului; povestirea propriu-zisă
dezvoltă însă o nuntă inițiatică, aparținând planului imaginar și eșuată din incompatibilitate.
Incipitul este o invocație a „menestrelului”, artistul medieval ambulant, caracterizat prin
epitetele „trist și aburit”, „mult îndărătnic”, sugerând melancolia zicerilor sale, așteptate cu
nerăbdare și cerute cu insistență. Acesta este solicitat de un „nuntaș fruntaș”, un lider al
comunității din care face parte, să reia „cântecul larg”, povestirea propriu-zisă, cu rol moralizator.
Actul spunerii respectă un ritual prestabilit, momentul ales este unul dilematic, în care auditoriul

1
este pregătit pentru inițierea în taina vechiului cântec, rostit „acum o vară”, la o altă nuntă
împlinită. Caracterul său repetabil îi accentuează importanța de a deschide porțile cunoașterii prin
intermediul imaginației.
Partea a doua conține patru secvențe lirice, prezentate sub aparența epică și dramatică:
prezentarea cadrului natural specific lui Crypto, drumul laponei dinspre locurile natale către
soare, întâlnirea celor doi la nivel oniric, dialogul dintre ei și pedeapsa lui Crypto pentru aspirația
sa superioară. Aceasta se constituie ca o aventură ontologică prezentată alegoric sub forma unei
nunți eșuate între vegetal și uman.
Ea debutează cu prezentarea mediului de viață al principiului masculin, locuitor al
mediului întunecat dominat de umezeală, „în pat de râu și humă unsă”, printre „bureți”.
Crypto este caracterizat prin determinările „sterp”, „nărăvaș” si prin metafora „inimă
ascunsă”, ceea ce denotă închiderea în sine, conturând simbolul increatului, recurent în lirica
barbiană, o entitate suficientă sieși, care înglobează esența pură a universului, intelectul pur și
steril. El este regele ciupercilor, superior în cadrul regnului său, dar care fusese blestemat de „o
vrăjitoare mânătarcă”, „de la fântâna tinereți”, să nu se poată însoți cu cei asemeni lui, așa că
nuntirea îi este refuzată până la căderea predestinării.
Poemul continuă cu prezentarea laponei Enigel, căreia i sunt atribuite epitetele „mică”,
„liniștită”, semn al superiorități, dar care trăiește „în țări de gheață urgisită”, aspirând către
lumină și căldura soarelui. Gheața este un simbol al gândirii pur raționale, care exclude total
imixtiunea sentimentelor. Aspirația acesteia determină o schimbare a registrului familiar, un „nou
an”, un timp al devenirii spirituale, tânjind după „sud”, după un alt spațiu, al afectului. Ea
reprezintă o ipostază evoluată, superioară regnului său, capabilă de a-și urma cu orice preț idealul
suprem.
Pornind într-o călătorie inițiatică și conducându-și renii, simbol pentru reprezentanții
comuni ai regnului, care au nevoie de un lider, fata poposește pe tărâmul lui Crypto. Ca și în
„Luceafărul”, comunicarea dintre două planuri distincte nu poate avea loc decât în vis. Lapona,
aflată „pe mușchiul crud”, „pe trei covoare de răcoare”, în mediul familiar ciupercii, adoarme
„torcând verdeața”, căci torsul este un mit cu valențe demiurgice.
Visul marchează trecerea spre lumea fantastică a întâlnirii dintre cele două principii care
aspiră către împlinire, pin intermediul cunoașterii. Totuși, aspirația celor doi fundamentează o
antiteză între dorința fetei de a atinge idealul solar și aceea de a se împlini prin iubire, a lui
Crypto.
Reprezentantul planului inferior, al regnului vegetal, lansează trei chemări la nuntire,
succedate de trei refuzuri motivate ale fetei. Aceasta este „îmbiată” cu „dulceață” și fragi”,
elemente ale vegetalului, familiare lui Crypto, simbolizând dorința lui de a-i oferi împărăția sa. Ea
însă amână cunoașterea prin intermediul iubirii, continuându-și aspirația către sud, „mai la vale”:
„Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale.”.
A doua chemare evocă sacrificiul suprem de care e capabil riga în numele iubirii: „Dacă
pleci să culegi/ Începi, rogu-te, cu mine,”. Enigel are capacitatea de a intui o profundă imaturitate
a ofertei lui Crypto, dar și faptul că aspirația lui este prea înaltă, raportată la regnul inferior căruia
acesta îi aparține: „Teamă mi-e, te frângi curând./ Lasă. Așteaptă de te coace”.
Ultima chemare îi pretinde fetei sacrificiul, prin sugerarea renunțării la ideal, drumul către
soare, și integrarea în regnul inferior prin nuntire: „Lasă-l, uită-l, Enigel/ În somn fraged și
răcoare.”. Răspunsul laponei este amplu și explicativ, relevând importanța acestui ideal al celor
care locuiesc în ținuturile ei natale, care trăiesc cu teama de umbră și idolatrizează astrul suprem
al zilei. Sufletul omului se află în corelație directă cu „roata albă”, iar „visul” celor care trăiesc
„la lămpi de gheață, sub zăpezi” este împlinirea prin cunoașterea influenței benefice a soarelui
asupra sufletului: „Că sufletu-i fântână-n piept/ Și roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul-

2
fântână”. Umbra este principala cauză a morții spiritului uman, căci ea sporește „carnea”, care e
doar „somn”, perisabilitate, pe când cultivarea aspirațiilor profunde către ideal constituie bucuria
absolută a spiritului, reprezentând fărâma de eternitate indispensabilă vieții.
Trecerea timpului este implacabilă, iar soarele îl surprinde pe Crypto lipsit de apărare,
departe de umbra și răcoarea în care viețuiește, iar oglindirea „în pielea-i cheală” duce la
împlinirea blestemului: „Și sucul dulce înăcrește!/ Ascunsă inima-i plesnește.”. Revelarea
sentimentelor puternice către o ființă superioară constituită ca o aspirație mult prea înaltă față de
condiția sa inferioară este aspru pedepsită. Discrepanța dintre planuri, intuită încă de la început de
Enigel, îi este fatală lui Crypto, „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână.”. Omul este
văzut astfel ca o ființă evoluată, aflată în strânsă legătură cu astrul. Regele, „făptura mai firavă”,
nu este capabil de a-și depăși predestinarea, însăși aspirația, numită metaforic „pahar [...] cu
otravă”, fiind aspru pedepsită.
După această experiență inițiatică a iubirii eșuate, „nebunul riga Crypto” devine o
ciupercă otrăvitoare, însoțindu-se cu plante inferioare din regnul său, „Laurul-Balaurul” și
„măsălarița mireasă”, făpturi neevoluate, ca și el.
Simbolul dominant al poemului este nunta, o probă a inițierii în tainele lumii. Nunta
umană este una împlinită, membrii cuplului aparținând aceleiași trepte a evoluției, pe când nunta
povestită prezintă eșecul nuntirii, datorită incompatibilității între regnuri. Idealul laponei este
soarele, ultima treaptă a inițierii, reprezentând puritatea absoluta, conceptuală, de factură
apolinică, pe când riga aspiră pentru împlinire de factură dionisiacă, instinctuală.
Conflictul apolinic-dionisiac se soldează cu victoria intelectului asupra afectului. Soarele,
un alt simbol textual, este identificat idealului uman, intelectului pur de factură barbiană, la care
poate aspira doar o ființă superioară. Cel de-al treilea simbol este oglinda, obiect al reflectării,
care îl metamorfozează pe Crypto coborându-l și mai mult în inferioritate. Personajele reprezintă
și ele simboluri, poemul remarcându-se printr-un lirism obiectiv, evidentă fiind lirica măștilor.
Fiecare dintre ele reprezintă o ipostază a poetului.
Balada modernă a fost comparată cu poemul eminescian, fiind supranumit „Luceafăr
întors”. La Eminescu, muritorul aparținând planului terestru aspiră către o stea, simbol al geniului
dintr-o sferă superioară, din planul cosmic. În poemul barbian, Crypto, personajul masculin de
această dată, aparținând regnului vegetal inferior, își dorește împlinirea erotică alături de o ființă
umană, evoluată. Ambele drumuri către cunoaștere prin iubire se soldează printr-un eșec, căci
planurile diferite din care provin protagoniștii nasc incompatibilitate. Aspirația fetei de împărat
sau a lui Crypto echivalează cu hybrisul din tragedia greacă, iar inițierea este posibilă până la o
limită, dincolo de care se prăbușesc în inferioritate.
„Riga Crypto și lapona Enigel” este un poem modernist prin folosirea simbolurilor, ceea
ce conferă ambiguitate limbajului poetic. Acesta se constituie ca o îmbinare a registrelor popular,
arhaic și cult. Inovația apare și la nivel prozodic, prin utilizarea strofelor inegale, cu măsură și
ritm variabile. Limbajul artistic abundă de elemente de oralitate, exprimări preluate din folclor
sau popular-arhaice: prezența dialogului, invocarea „menestrelului”, superlativele absolute
realizate cu ajutorul adverbelor de mod „mult” și „prea”, utilizarea cuvintelor „a împărăți”, „a
îmbia”, „puiacă”, „lumine”, „a adăsta”, „svârlit”, „a înăcri”. Figura de stil predominantă este
metafora, prezentă și sub forma simbolului și însoțită de epitete, inversiuni, repetiții, comparații.
Din punct de vedere prozodic, se remarcă strofele inegale, măsura variabilă a versurilor,
care au între cinci și nouă silabe, rima variabilă, ca o combinație între monorimă, rimă încrucișată
și îmbrățișată. În esență, balada prezintă natura duală a ființei umane, într-o manieră alegorică, iar
măștile lirice reliefează oscilația permanentă între instinctual și rațional, între dionisiac și
apolinic.

3
 „Riga Crypto şi lapona Enigel” este o poezie modernă prin simbolurile folosite
(simbolistica dezvoltată a soarelui), prin împletirea limbajului arhaic şi popular cu cel
neologic, prin construcţia textului, (apar strofe inegale, catrenul, sextina, dar şi strofa
polimorfă), prin infuzia folclorului împletit cu romantismul german, care dau naştere unui
lirism impur. Afirmaţia „Luceafăr întors” poate fi înţeleasă ca „romantism întors”, prin
ambiguizarea înţelesurilor, pentru că alegoria creată de Ion Barbu nu este decât stratul de
suprafaţă al textului modern. Cheia de înţelegere este ermetizarea şi lirismul orfic .