Lacustră

de George Bacovia

Publicata in volumul Plumb, aparut in 1916, poezia Lacustra

apartine esteticii simboliste si este reprezentativa pentru universul
bacovian.

Poezia Lacustra a lui George Bacovia se inscrie in universul

tipic simbolist mai ales prin dramatismul trairilor eului liric
(solitudine, angoasa, monotonie, nevroza), dar si prin tehnica
repetarii temelor si a simbolurilor, prin cromatica, prin modul de
constructie a cadrului, prin muzicalitatea interioara stridenta.

Intre planul exterior si cel interior se stabilesc puternice

corespondente: plansul interior al fiintei este insusi plansul
universului in descompunere -Aud materia plangand. Plansul,
singuratatea sunt laitmoive ale acestei lirici.
Forta germinatoare a apei din poezia clasica este inlocuita prin noi
valori simbolice ale apei: monotonie, anxietate, disolutie. Ploaia
este un simbol obsedant care circula de la o poezie la alta, iar
lacustra devine un simbol al izolarii, o imagine a spatiului inchis,
proiectie a unui eu liric prizonier al unei obsesii, universul
bacovian fiind unul inchis.
Muzicalitatea exterioara este sub semnul armoniei, in ciuda
rimei imperfecte. Muzicalitatea interioara este pusa sub semnul
agresiunii continue a ploii. Utilizarea preponderenta in rimele din
strofa-refren a gerunziilor cu valoare durativa, ca si a aliteratiei
sugereaza o atmosfera apasatoare, monotona.
In Lacustra, viziunea despre lume surprinde o existenta fara
iesire, nemetafizica, intrucat textul hiperbolizeaza starea de
singuratate, obsesia unei depline izolari si presimtirea
dezagregarii, a neantului.
Fiind o poezie simbolista, lirismul subiectiv se realizeaza prin
atitudinea poetica transmisa in mod direct si este sustinut de marci
lexico-gramaticale specifice prezentei explicite a eului, forme
pronominale si verbale de persoana I (ma, mi, sunt, tresar) si la
nivelul expresiei prin pauzele afective conferite de cezura si de
punctele de suspensie.
Tema, specific bacoviana, este dezagregarea cosmica si
regresiunea in haosul primordial amorf, descompunerea spiritului
sub efectul ploii, alienarea fiintei sub presiunea materiei,
descompunerea lenta a sinelui.
Titlu este un simbol. Denotativ desemneaza o locuinta suspendata
construita pe apa, legata de mal cu un pod care se ridica pentru a
evita invazia salbaticiunilor dinspre uscat. Simbolic, titlul
sugereaza starea eului, supus permanent agresiunii lumii
exterioare, de care se izoleaza, dar devine captiv propriei
existente.
Incipitul cuprinde un paralelism sintactic de-atatea nopti aud
plouand/aud materia plangand, verbul de senzatie aud sugerand
perceptia dramatica a plansului cosmic, sugestiv pentru plansul
fiintei. Noaptea perpetua adanceste prin non-culoarea senzatia de
spaima, de monotonie, dar si dorinta de evadare intr-un timp
revolut al locuintelor lacustre.
Imaginarul poetic se dezvolta in jurul a doua simboluri acvatice:
ploaia in varianta sa maladiv-diluviana sugerand degradare,
anxietate, monotonie, disolutie si lacustra, simbol al limitarii
orizontului uman, dar si al izolarii si solitudinii. Ploaia monotona
nu este un simplu element de decor, ci agentul descompunerii
materiei si eului. Locuinta lacustra devine simbol al disparitiei
treptate , dar iremediabile sub imperiul distrugator al elementului
acvatic.
La nivel compozitional, poezia cuprinde patru catrene dispuse
simetric, constructia este circulara, ceea ce sugereaza lumea
inchisa ca un cerc si realizata de reluarea versurilor de-atatea
nopti aud plouand... / sunt singur si ma duce-un gand / spre
locuintele lacustre. Exista asadar o secventa refren care confera
textului muzicalitate simbolista.
Strofa intai exprima, in mod simbolic, dezagregarea materiei, sub
actiunea unei ploi permanente, plasata in atemporalitate: De-
atatea nopti aud plouand. Perceptia unei alunecari in acvatic se
face gradat, de la o reactie personala, in regim intim, la
inregistrarea unei reactii cosmice: Aud materia plangand.
Caderea ploii actioneaza hipnotic asupra somnuluifiintei si a lumii.
Astfel, apele din realitatea obiectiva, ploaia, se contopesc cu apele
visului, subconstientul, ambele avand proprietatea de a
descompune, a dizolva. Apele ploii, constientul, aduc la suprafata,
din vis apele profunde ale constiintei, imaginea lacustrelor.
Izolarea poetului este exprimata direct: Sunt singur.
In strofa a doua, este continuata ideea elementului acvatic, prin
intermediul unor simboluri precum: scanduri ude, vad, pod, mal.
Starea de nevroza, de iritare, provocata in prima strofa de plansul
si dezagregarea materiei, se coreleaza cu spaima, in strofa a doua,
sentimente generate de pericolul iminent:In spate ma izbeste-un
val. Reactiile instinctuale primeaza, eul fiind redus la contururile
acestora: Tresar prin somn, si mi se pare/ Ca n-am tras podul de
la mal. Apare motivul somnului purtand sugestia mortii, caci
somnul bacovian este "un somn intors", care se transforma intr-un
cosmar.
Strofa a treia amplifica starea de angoasa, de neliniste, de
singuratate a poetului, prin regresiunea in golul istoric al
inceputurilor lumii. Singuratatea este proiectata in eternitate prin
intermediul versului: Pe-aceleasi vremuri ma gasesc. Teama de
neant produce exasperare, dar si resemnare in izolare.
Dezagregarea se extinde la nivelul intregului univers, pilotii grei
ai lumii launtrice prabusindu-se sub actiunea distrugatoare a apei.
incordarea, intinderea nervilor in mod excesiv preconizeaza
apropierea sfarsitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
Ultima strofa o reia simetric pe prima, in afara de versul al doilea,
care se realizeaza ca o prelungire a primului catren:Tot tresarind,
tot asteptand. Accentul cade pe planul subiectiv, trecandu-se de la
universal la individual. Descompunerea este o actiune liniara si
finita.
Prezenta unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul,
noaptea, plansul, nevroza, ca si a unor tehnci specifice
(corespondente, simboluri, muzicalitatea), inscrie aceasta poezie
in lirica simbolista. Moartea apare la Bacovia ca o senzatie de
anihilare a intregii existente, de dezagregare a materiei si a fiintei.