George Bacovia - Lacustra

Publicata in volumul Plumb, aparut in 1916, poezia Lacustra apartine esteticii

simboliste si este Variante reprezentativa pentru universul bacovian.
Poezia Lacustra a lui George Bacovia se inscrie in universul tipic simbolist mai ales prin
dramatismul trairilor eului liric (solitudine, angoasa, monotonie, nevroza), dar si prin tehnica repetarii
temelor si a simbolurilor, prin cromatica, prin modul de constructie a cadrului, prin
muzicalitatea interioara stridenta.
Intre planul exterior si cel interior se stabilesc puternice corespondente: plansul
interior al fiintei
este insusi plansul universului in descompunere - Aud materia plangand .
Plansul. singuratatea sunt laitmoive ale acestei lirici.
Forta germinatoare a apei din poezia clasica este inlocuita prin noi valori
simbolice ale apei: iar lacustra devine un simbol al izolarii, o imagine a spatiului
inchis, proiectie a unui eu liric monotonie, anxietate, disolutie. Ploaia este un
simbol obsedant care circula de la o poezie la alta, prizonier al unei obsesii,
universul bacovian fiind unul inchis.
Muzicalitatea exterioara este sub semnul armoniei, in ciuda rimei imperfecte.

Muzicalitatea interioara este pusa sub semnul agresiunii continue a ploii. Utilizarea

preponderenta in rimele din strofa-refren a gerunziilor cu valoare durativa, ca si a aliteratiei

sugereaza o atmosfera apasatoare, monotona.

In Lacustra, viziunea despre lume surprinde o existenta fara iesire, nemetafizica,

intrucat textul hiperbolizeaza starea de singuratate, obsesia unei depline izolari si
presimtirea dezagregarii, a neantului.
Fiind o poezie simbolista, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica
transmisa in mod direct si este sustinut de marci lexico-gramaticale specifice prezentei
explicite a eului, forme pronominale si verbale de persoana I (ma, mi, sunt, tresar) si la
nivelul expresiei prin pauzele afective conferite de cezura si de punctele de suspensie.
Tema, specific bacoviana, este dezagregarea cosmica si regresiunea in haosul
primordial amorf, descompunerea spiritului sub efectul ploii, alienarea fiintei sub presiunea
materiei, descompunerea lenta a sinelui.
Titlul este un simbol. Denotativ desemneaza o locuinta suspendata construita pe
apa, legata de mal cu un pod care se ridica pentru a evita invazia salbaticiunilor dinspre
uscat. Simbolic, titlul sugereaza starea eului, supus permanent agresiunii lumii exterioare, de
care se izoleaza, dar devine captiv propriei existente.
Incipitul cuprinde un paralelism sintactic de-atatea nopti aud plouand/aud
materia plangand , verbul de senzatie aud sugerand perceptia dramatica a plansului
cosmic, sugestiv pentru plansul fiintei. Noaptea perpetua adanceste prin non-culoarea
senzatia de spaima, de monotonie, dar si dorinta de evadare intr-un timp revolut al
locuintelor lacustre.
Imaginarul poetic se dezvolta in jurul a doua simboluri acvatice: ploaia in
varianta sa maladivdiluviana sugerand degradare, anxietate, monotonie, disolutie si lacustra,
simbol al limitarii orizontului uman, dar si al izolarii si solitudinii. Ploaia monotona nu este
un simplu element de decor, ci agentul descompunerii materiei si eului. Locuinta lacustra
devine simbol al disparitiei treptate , dar iremediabile sub imperiul distrugator al elementului
acvatic.
La nivel compozitional, poezia cuprinde patru catrene dispuse simetric,
constructia este circulara, ceea ce sugereaza lumea inchisa ca un cerc si realizata de
reluarea versurilor deatatea nopti aud plouand... / sunt singur si ma duce-un gand /
spre locuintele lacustre .
Exista asadar o secventa refren care confera textului muzicalitate simbolista.
Strofa intai exprima, in mod simbolic, dezagre garea materiei, sub actiunea unei
ploi permanente, plasata in atemporalitate: De-atatea nopti aud plouand . Perceptia unei
alunecari in acvatic se face gradat, de la o reactie personala, in regim intim, la inregistrarea
unei reactii cosmice: Aud materia plangand . Caderea ploii actioneaza hipnotic
asupra somnului fiintei si a lumii. Astfel, apele din realitatea obiectiva, ploaia, se contopesc
cu apele visului, subconstientul, ambele avand proprietatea de a descompune, a dizolva.
Apele ploii, constientul,

aduc la suprafata, din vis apele profunde ale constiintei, imaginea lacustrelor. Izolarea
poetului este exprimata direct: Sunt singur.
In strofa a doua, este continuata ideea elemen tului acvatic, prin intermediul unor
simboluri precum: scanduri ude, vad, pod, mal. Starea de nevroza, de iritare, provocata in
prima strofa de plansul si dez agregarea materiei, se coreleaza cu spaima, in strofa a doua,
sentimente generate de pericolul iminent: In spate ma izbeste-un val . Reactiile
instinctuale pri meaza, eul fiind redus la contururile acestora: Tresar prin somn, si
mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal . Apare motivul somnului purtand sugestia
mortii, caci somnul bacovian este "un somn intors", care se transforma intr-un cosmar.
Strofa a treia amplifica starea de angoasa, de neliniste, de singuratate a poetului,
prin regresiunea in golul istoric al inceputurilor lumii. Singuratatea este proiectata in
eternitate prin intermediul versului: Pe-aceleasi vremuri ma gasesc . Teama de
neant pro duce exasperare, dar si resemnare in izolare.
Dezagregarea se extinde la nivelul intregului univers, pilotii grei ai lumii launtrice
prabusindu-se sub actiunea distrugatoare a apei. incordarea, intin derea nervilor in mod
excesiv preconizeaza apropierea sfarsitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
Ultima strofa o reia simetric pe prima, in afara de versul al doilea, care se
realizeaza ca o prelungire a primului catren: trecandu-se de la universal la individual.
Descompunerea este o actiune liniara si finita.
e-culegere.net/romana/sinteze/lacustra 2/2