Prof.

Ionescu Florentina

Liceul Teoretic OVIDIUS

PLUMB
de George Bacovia

Publicată în revista Versuri, poezia Plumb, pastel dominat de straniu și sumbru, a fost
inclusă în volumul omonim. Poezia poate fi considerată o arta poetica (poezie în care
scriitorul își exprimă viziunea asupra lumii, menirea artistului și rolul operei sale), modernă,
exprimand aderarea poetului la simbolism, dar și elegie, prin adânca tristețe și durere, sau o
poezie de cunoaștere, eul încercand să se întoarcă spre sine pentru a se regăsi. Poezia se
înscrie în universul liric specific bacovian, lectura textului întărind ideea că plumbul ține de
salvarea universului aflat într-un permanent proces de descompunere prin intermediul
imaginarului.
Simbolismul este o mișcare literară apărută ca reacție împotriva romantismului, a
parnasianismului și a naturalismului, generând un suflu nou în literatura vremii. Estetica
simbolistă se caracterizează prin prezența sugestiei, a simbolurilor, a corespondențelor, prin
muzicalitate, vers liber și refren.
Reprezentativ pentru lirica simbolistă autohtonă este George Bacovia, constructor lucid
al unui univers în care elementele de recuzită sunt impregnante de o sensibilitate
inconfundabilă. Temele fundamentale ale liricii acestuia sunt lumea oraşului de provincie, a
târgului sufocant, singurătatea, natura bacoviană, care este, de fapt, o stare de spirit, iubirea şi
moartea.
Tema poeziei o constituie eșecul existențial, condiţia de damnat a poetului într-o
societate meschină, care nu îl înţelege, o societate superficială, neputincioasă să aprecieze şi
să înţeleagă valoarea artei adevărate. Ideea exprimă starea de melancolie, tristeţe, solitudine a
poetului care se simte claustrat spiritual în această lume ce îl apasă, fără a avea vreo soluţie de
evadare.
Titlul poeziei, element de paratextualitate, sintetizează emblematic întreaga
complexitate sufletească a eului liric simbolist. Simbol al iluziei, deznădejdii și greutății
absolute, acesta are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice
sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice. Greutatea metalului traduce apăsarea sufletească,
culoarea cenuşie- monotonia, iar sonoritatea surdă a cuvântului, care este alcătuit din patru
consoane şi o singură vocală, reliefează închiderea definitivă a spaţiului existenţial. Plumbul,
metalul-speranță al alchimiștilor, devine la Bacovia simbolul dezolării.
Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale existenţei:
macrouniversul, sugerat de cimitir, cavou, veşminte funerare şi micronuniversul, sugerat de
sentimentul de iubire care-i provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Simetria celor două strofe ale poeziei, corespondența sintagmelor invită la o lectură paralelă a
versurilor, semnificațiile poetice reiesind din sinteza stărilor comunicate.
Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul.
Acest spațiu poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia,
configurându-se, astfel, un cadru spațio-temporal nedeterminat. Repetarea simetrică a
simbolului plumb, plasat ca rimă în primul şi ultimul vers al strofei întâi, sugerează apăsarea
sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume obositoare, claustrantă. Impresia
de stranietate, de artificialitate pe care o degajă tabloul e o consecință a omniprezenței
plumbului ca substanță constitutivă a tuturor obiectelor. Acumularea descriptivă a detaliilor
creează impresia unei ființe agresate perpetuu de imagini ale morții, agresiunea generând
nevroză.Teama devine teroare prin stridența verbului scârțâiau, sentiment ce se intensifică
prin relația stabilită între substantivele flori, coroane și determinantul de plumb, exprimând o
neobișnuita metamorfoză a vegetalului.
Prof. Ionescu Florentina

Liceul Teoretic OVIDIUS

Strofa a doua a poeziei ilustrează spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire.
Reluat în această strofă, verbul a dormi este pus în relație cu amorul, întors nu întâmplător
spre moarte, punându-se, astfel, semnul egalității între Eros și Thanatos, ambele aflate, prin
somn, în stare latentă. Cuvântul întors ambiguizează monologul liric, cu atât mai mult cu cât
amorul poate semnifica sentimentul de dragoste sau iubita însăși. Poate fi vorba de o
întoarcere spre sine, eul poetic izolându-se de ceilalți, sau de o întoarcere spre apus (idee
ocurentă la Lucian Blaga), semnificând moartea. Disperarea poetului captiv într-o solitudine
morbidă este evidențiată prin sintagma stam singur lângă mort. Dragostea nu este înălţătoare,
ci dimpotrivă, induce senzația de rece, frig, închizând orice perspectivă de împlinire- atârnau
aripile de plumb. Cu sens figurat apare și cuvântul aripi, sugerând zborul în jos, căderea surdă
și grea, zborul oprit. Această strofă stă sub semnul metamorfozei ființei, anticipată prin
realitatea înconjurătoare percepută ca limită și agresiune deopotrivă, cadrul fizic schițat în
prima parte devinind acum proiecție metafizică.
La nivel lexico-semantic, se observă prezența unui câmp lexical al morții: sicrie,
funerar vestmânt, cavou, coroane, flori, mort, adâncindu-se ideea de macabru și de tristețe.
Spaima existențială este amplificată de frecvența termenilor din acest câmp semantic, precum
și de conotațiile substantivului cavou- lume limitată spațial, pustiu și vid sufletesc totodată.
Lexemul plumb are semnificații diferite, fiind repetat în șase versuri ale poeziei, sugerând:
prin greutate o apăsare continuă, prin culoarea sumbră- durere, prin răceala metalică-
însingurarea ființei și monotonie, iar pin încremenire- tragismul vieții.
Nivelul fonetic pune în evidență închideri consonantice, precedate de vocale închise,
sugerând un geamăt dureros: adânc, plumb, veșmânt, vânt. Reacția sonoră, strigătul fără
răspuns aduce conștiința tragică a solitudinii și susține partitura eufonică a vântului.
Nivelul expresivității este susținut de figuri de stil și de construcție. Epitetele creează o
atmosferă tulburătoare prin deznădejde: dormeau adânc. Personificarea sicrielor, a florilor, a
amorului, a vestmântului umanizează atmosfera, dar nu îi conferă viață.
Poezia Plumb este o confesiune lirică, Bacovia exprimându-şi stările prin mărcile
persoanei I singular în sintagma stam singur. Alte simboluri sunt verbele auditive a căror
sonoritate stridentă sugerează disperare, tristeţe: să strig, scârţâiau. Imperfectul verbelor
exprimă lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind proiectate în
eternitate (dormeau,stam, era, atârnau), acţiunea lor neavând finalitate. De asemenea, aceste
verbe susțin și sugestia singurătății implacabile într-o lume a morții. Cromatica este numai
sugerată în această poezie, prin prezenţa elementelor funerare: veşminte, flori, coroane şi
plumb, iar olfactivul prin simbolul mort. Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce
domină aproape întreaga poezie.
Poet al deznădejdii provinciale, al toamnei și al nervilor, Bacovia marchează prin
volumul Plumb o mutație definitiv modernă a liricii autohtone. Poezia Plumb este o creație
complexă dincolo de încercările de limitare categorică într-o unică formulă lirică ce relevă
înțelesul particular al artei bacoviene- apelul la arsenalul de motive și tehnici simboliste.