Plumb

de George Bacovia

!nu este arta poetică în sensul clasic, ci e o artă poetică implicită

!caracteristica liricii bacoviene este concentrarea/condensarea/ concizia

1.Încadrare în opera scriitorului

Despre George Bacovia criticul Nicolae Manolescu afirmă „că este singurul dintre poeții români care a
coborât în infern”, iar „vedeniile aduse la suprafață sunt, la lumina zilei, stranii și tulburătoare. Cântarea lui e obsesivă
și monotonă”. Emblematică în acest sens este poezia „Plumb” apărută în volumul omonim în anul 1916. Textul, în
concentrarea sa maximă, tipic bacoviană este o sugestivă cheie de lectură, întrucât ilustrează imaginea
thanatică( thanatos=moarte) omniprezentă în creația artistului.

Estetica simbolistă se caracterizează prin izolare, solitudine, înstrăinare, împietrire, stări sufleteşti confuze,
nedefinite, transmise pe calea sugestiei, folosită pentru a exprima corespondenţele între planul exterior şi planul
interior, prin cultivarea senzaţiilor vizuale, auditive, tactile, olfactive. Astfel, în cele două catrene ale creației lui George
Bacovia, sugestia se realizează prin analogii și prin corespondența dintre universul exterior și cel interior, iar
ambiguitatea apare prin metafora plumbului care are multiple semnificații - „amor de plumb”, „aripi de plumb”.
Acestora li se adaugă folosirea simbolului -plumb, cavou, care organizează discursul liric, exprimarea unor stări fluide,
vagi, a unor trăiri și atitudini specifice, precum angoasa, spleenul, disperarea, ca și corespondența dintre cuvinte sau
cromatica: cenușiul existenței este sugerat de simbolul plumbului.

3.Tema, secventele poetice

Din punct de vedere tematic, în poezia „Plumb” e ilustrată o triplă dramă a eului : existențială, erotică și
poetică. Drama existențială e determinată de oboseala de a fi, de a exista căci universul în care trăiește ființa este unul
închis, claustrant, opresiv. În ceea ce privește erosul, cuplul are angoasa sfârșitului, perechea se destramă, iar eul își
strigă inutil disperarea. Nu în cele din urmă, harul creator e resimțit ca o povară, ca o damnare într-o lume ce i se
refuză poetului, de aici inutilitatea transmiterii mesajului său. Ideea centrală a textului e concentrată în sintagma
„Stam singur”, expresie a solitudinii obsedante și angoasante, numite de criticul literar Ion Caraion „Sfârșitul
continuu”.

Opera este alcătuită din două secvențe poetice în care alternează două planuri: exterior, figurat prin sicriu,
cavou, coroane și interior ce vizează valențele dizarmonice ale eului angoasat. Prima secvență, corespunzătoare celui
dintâi catren, e relevanta pentru temă prin accentuarea ideii de însingurare, de înstrăinare definitivă si începe cu
verbul „a dormi” ce evidențiază realitatea somnului asociată visului care, la simboliști, e considerat o anticameră a
morții. Împreună cu epitetul metaforic „adânc”, verbul sugerează încremenire temporală și spațială trimițând la ideea
că, în universul ostil creionat de lirica bacoviană, viața spirituală nu există. În plus, timpul imperfect desemnează
permanentizarea stării de angoasă, analogia somn-moarte, fiind o constantă a creației artistului. Enumerația „sicriele
de plumb,/ Și flori de plumb și funerar vestmânt” pune în lumină cromatica bacoviană, atmosfera instaurată fiind una
dezolantă ce desemnează moartea care echivalează cu neantul, nimicul fără șansă. Sintagmele „sicriele de plumb”,
„flori de plumb”, „funerar vestmânt” înglobează recuzita clasică a morții și anticipează precizarea cadrului- cavoul.
 Termenul „cavou” are la George Bacovia o forță de sugestie neobișnuită, asimilându-se cu variatele înfățișări
ale spațiului, atât la nivel cosmic, cât și la nivel teluric. În creația artistului, universul, pământul, orașul, odaia, toate
sunt realități-cavou, devenind toposuri ale morții. În aceste spații, ființei umane i se refuză devenirea căci oricare
dintre formele materiei, inclusiv iubita sau dimensiunea creatoare a ființei, declină în universul de plumb. Prelungirea
nedefinită a stării de tristețe disperată e potențată prin utilizarea imperfectului verbului „a scârțâi” a cărui sonoritate
stridentă ascunde stări maladive conturând o atmosferă macabră, înspăimântătoare- „Și scârțâiau coroanele de
plumb.”, iar metafora coroanelor ilustrează simbolic cercul existențial, fatal, care la Bacovia se află continuu pe o
pantă regresivă.

A doua secvență poetică este semnificativă, căci ilustrează suferința uriașă a omului care știe că este
nepereche, că jumătatea sa a dispărut într-un univers de plumb. Strigătul într-o astfel de lume este unica manifestare
a vieții, e tresărire a celui împresurat, copleșit de neant ca într-un cerc sufocant. El izbucnește tragic înălțându-se ca o
coloană sonoră într-o lume moartă. Sonoritatea stridentă, intensitatea dramatică a timpului atestă absența dialogului,
așadar rostirea în pustiu, spaima de a nu fi auzit de nimeni.

Reluată în al doilea catren, sintagma „Stam sigur” este expresia solitudinii totale a spleenului existențial, a
tristeții metafizice dintr-un univers mort, lipsit de suflu vital. Totodată, frigul, proiecție universală a morții, ilustrează
golirea de căldură a vieții și impregnarea ființei cu răceală. Verbul la imperfect exprimă, la nivel stilistic,
permanentizarea stărilor melancolice ale eului accentuate și de punctele de suspensie care susțin tonalitatea elegiacă
(elegie=specie a liricii culte în care sunt tratate aspecte fundamentale ale existenței într-o tonalitate gravă, sobră)
discursului liric. Ultimul vers are un accentuat caracter confesiv, întrucât metafora „aripilor de plumb” este
reprezentativă pentru drama eului poetic – existențială, erotică și socială. Aripa, simbol ascensional, al accederii la un
plan transcendent, al existenței și al cunoașterii, este asociată cu plumbul, laitmotivul poeziei, devenind în acest mod
un simbol invers. Zborul în jos, regresiv ilustrează epuizarea resurselor, înălțarea fiind înlocuită cu o cădere surdă și
grea desemnată de verbul „ a atârna”- „Și-i atârnau aripile de plumb.”.

4. Titlul si prozodia

Titlul, element paratextual ce identifică o creație, este un motiv anticipativ, cu valoare simbolica întrucât
avertizează cititorul asupra laitmotivului ce structurează discursul liric. Termenul „plumb” devine, în lirica bacoviană, al
cincilea element primordial al universului, atotstăpânitor întrucât le domină pe celelalte. Acesta este un metal, simbol
al anorganicului, al lipsei sufletului, a vitalității, desemnând apăsarea sufletească, spleenul existențial și fiind, prin
culoare, expresie a monotoniei și a lipsei de strălucire ale unei lumi sortite pieirii. Metalul e, totodată, rece, devenind o
proiecție a ființei în care viața s-a stins. În plus, la nivel fonetic, termenul ilustrează căderea surdă, fiind alcătuit din 4
consoane sprijinite pe o singură vocală închisă. Metafora din titlu, ale cărei conotații sunt potențate prin tehnica
repetiției, termenul apărând de șase ori, are o deosebita relevanta in economia creației, căci susține o constantă a
liricii bacoviene și anume cromatismul. Poetul însuși afirmă, în acest sens, că „fiecărui sentiment îi corespunde o
culoare”, iar „plumbul apasă cel mai greu pe om. Forța lui m-a apăsat până la distrugere.”

La nivel stilistic, în poezia „Plumb”, domină construcțiile metaforice în care plumbul este suveran. La nivel
prozodic, textul este alcătuit din două catrene cu rimă îmbrățișată, ritm dominant iambic și măsura de 10 silabe. În
ceea ce privește nivelul fonetic se observă recurența consoanelor „m” și „n” care imprimă discursului liric o tonalitate
gravă, de cântec premergător morții, toate aceste tehnici contribuind la construirea unei muzicalități interioare a
poeziei, tipice simbolismului. La nivel morfologic, numărul mare de substantive și adjective evidențiază planul
descriptiv, simbolic, despre acest aspect Nicolae Manolescu afirmând că „în lumea lui Bacovia nu există decât obiecte.
Orice viață a dispărut și, implicit orice sens. Acesta este infernul -dominația și teroarea obiectelor” : sicrie, flori,
coroane.

5. Incheiere

Prin urmare, realitatea tentaculară prezentată în poezia lui Bacovia devine o proiecție a stărilor depresive,
maladive într-un univers împietrit. Ființa însăși este redusă la încremenire, incapabilă să se înalțe, condamnată la o
cădere surdă și grea, „obsesie a teluricului” (Nicolae Manolescu). În acest sens, autorul însuși mărturisește: „ În
poemele de Plumb, acolo sunt de neîntrecut. Ce singur mă simțeam pe lume!”.