Luceafărul

de Mihai Eminescu

Poet de geniu, poet national, „ultimul mare romantic european”, Mihai Eminescu a
asimilat in creatia sa tot ce secolul al XIX-lea a avut mai interesant - meditatia asupra istoriei,
descoperirea folclorului, idealismul german, aspecte esentiale ale istoriei culturii, intr-o
viziune proprie, originala, dand nastere unei opere ce vietuieste sub semnul unei „seducții
tiranice si indiscutabile”(Tudor Vianu).
“Luceafarul”, chintesenta a liricii eminesciene prin multitudinea de teme si motive
recurente in creatia scriitorului, „poem-culme”, ce rezuma si concentreaza “tot ceea ce
gandirea mitico-poetica a artistului a zămislit”(Zoe Dumitrescu-Bușulenga) a fost creat in
aproximativ 10 ani, trecand prin peste 100 de variante si a aparut in 1883 in “Almanahul
Societatii Social Literare <<Romania Jună>>” si, ulterior, in volumul “Poezii”. Opera are
variate surse de inspiratie, de la literatura populara, pana la mitologia nationala ori universala
si filosofie. Astfel, tipic romantismului, creatia isi are punctul de plecare in basmul popular
“Fata in gradina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch si care ilustreaza povestea de
dragoste dintre o fata de imparat si o fiinta nepamanteana, cat si in mitul Zburatorului, o fiinta
ireala, zmeu sau strigoi, care in timpul noptii intra in casele oamenilor si starneste tinerelor
fete pasiuni puternice. Acestora li se adauga surse din mitologia greaca, cea indiana, dar si
viziunea desprinsa din volumul “Lumea ca vointa si reprezentare”, conceptia
schopenhaueriana stand la baza intregului poem.
Titlul, element paratextual ce identifica o creatie este un motiv anticipativ cu valoare
simbolica, este un element de compoziție relevant pentru conținutul de idei al operei, intrucât
avertizeaza asupra temei ce organizeaza discursul liric si anume conditia geniului solitar, a
inadaptatului superior, condamnat la izolare, caci nu poate fi inteles. In alegerea titlului,
Eminescu a fuzionat doua mituri: unul din folclorul autohton unde Luceafarul e Venus,
Steaua Ciobanului, protectoarea pamantenilor si celalalt, din mitologia greaca, mitul lui
Hyperion cel condamnat pentru eternitate la pendulare intre cosmic si terestru.
Poemul este alcatuit din 98 de catrene, iar simetria si echilibrul compozitional sunt
date de alternanta planurilor: in primul tablou se regasesc ambele planuri, in al doilea doar
planul terestru, celui de-al treilea ii corespunde cosmicul pentru ca in ultimul sa fuzioneze din
nou, sugerandu-se astfel oscilatia dramatica a luceafarului intre cele doua universuri, cel
relativ, al patimior omenesti, si cel absolut, al gandirii reci.
„Luceafarul” este, in primul rand, o poezie pe tema conditiei omului de geniu, iar
povestea de dragoste dintre stea si fata de imparat este o alegorie, cei doi intruchipand tipuri
umane. Pe de o parte, se regaseste geniul, simbol al exponentialului, iar pe de alta parte fiinta
mediocra, comuna, careia i se ofera acces la cunoastere, dar il refuza din cauza imposibilitatii
de a-si depasi limitele. Totodata, in poem se regasesc tema iubirii, mit esential ce naste si
desavarseste fiinta umana, cea a naturii, „cutie de rezonanță a stărilor poetice”, prezenta in
componenta telurica si cea cosmica, precum si aceea a timpului. Supratema a operei
eminesciene, aceasta din urma se regaseste atat in dimensiune uman-terestra, ce se raporteaza
la viata omului, efemera, cat si in cea universal cosmica, ce desfiinteaza cronologia,
transformand istoria in anistorie. In plus, in tesatura textului, între elementele de compoziție,
se identifica o multitudine de motive literare: ale cunoasterii - visul, oglinda, fortuna labilis,
memento mori, fugit irreparabile tempus, ale cosmicului - luna, steaua ori ale terestrului -
codrul, teiul, lacul, de natura sa sustina complexitatea tematica si bogatia ideatica.
Primul tablou se deschide cu formula specifică basmului popular românesc „A fost
odată...” cu rolul de a instaura o atmosferă fantastică, așa încât povestea de dragoste dintre
reprezentanții celor două lumi devine posibilă. Întâlnirea celor doi e mijlocită de două
elemente-punte: visul și fereastra. Motiv literar tipic romantic, visul permite transgresarea
limitelor spațiale și temporale și face posibilă incantația magică a fetei („Cobori în jos,
luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează!”)
prin care se ilustrează condiția omului comun care accede la cunoaștere, de aici dorința de a i
se „lumina viața”. La rândul său, aspirând către împlinirea erotică, steaua se
antropomorfizeaza în două ipostaze : angelică („-O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un înger
se arată...”) pentru a desemna grația erosului și demonică („-O, ești frumos, cum numa-n
vis/ Un demon se arată...”) pentru a ilustra energia, patosul iubirii. Refuzul fetei de împărat,
expresiei a teluricului, vine ca un firesc, întrucât, în sens uman, nuntirea cu veșnicia înseamnă
moarte („Străin la vorba și la port,/Lucești fără de viață,/Căci eu sunt vie, tu ești mort,/Și
ochiul tău mă-ngheață.”).
În tabloul al doilea, cele două planuri se separă pentru a evidenția incompatibilitatea
celor două lumi. E prezentă aici o poveste de iubire dintre doi muritori, profund senzorială,
plasată sub semnul hazardului („Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți încerci norocul.”). Ca și
Luceafărul, pajul îi propune fetei accesul la iubire, însă dintr-o perspectivă profund
omenească, ritualul erotic fiind redat în spirit ludic și printr-un limbaj popular („-Dacă nu
știi, ți-aș arăta/ Din bob în bob amorul...”). Naturalețea și simplitatea limbajului sugerează o
altă ipostază a omului, a mediocrității, a suficienței de sine. Aflată într-un moment de
cumpănă fata, devenită Cătălina, are o revelație în planul cunoașterii, conștientizându-și și
acceptându-și condiția limitată și, totodată, incompatibilitatea cu Luceafărul.
Nucleul filosofic al poemului se regăsește în al treilea tablou ce se deschide cu un
pastel cosmic în care e constituită imaginea haosului primordial („Căci unde ajunge nu-i
hotar,/Nici ochi spre a cunoaște,/Și vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naște.”).
Regresiunea în timp și spațiu desemnează simbolic capacitatea cognitivă de excepție a
geniului. Dialogul cu Demiurgul, intruchipare a esentelor imuabile, îi revelează adevărata
condiție de parte a Marelui Tot. Cererii Luceafărului, de a fi eliberat de nemurire („-De greul
negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă...”), îi urmează discursul Demiurgului redat într-un
limbaj sentențios, gnomic, ce ilustrează, prin jocul formelor pronominale „ei-noi”, pe de o
parte, condiția lui Hyperion, superioară, absolută, iar pe de altă parte perisabilitatea,
nimicnicia ființei umane („Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu avem
nici timp, nici loc/Și nu cunoaștem moarte.”), antiteza fiind, de asemenea, un procedeu
artistic specific romantismului. Odată numite aceste adevăruri ultime, Luceafărul își
reconstituie echilibrul interior devenind indiferent, abstras, rece.
Ultimul tablou se deschide cu un pastel terestru, cadrul natural fiind alcătuit din
elemente stereotipe ale liricii erotice. Cuvintele lui Cătălin au menirea de a evidenția
concepția eminesciană asupra iubirii văzute ca unică modalitate prin care omul comun se
poate împlini, limbajul fiind unul profund spiritualizat („Cu farmecul luminii
reci/Gândurile străbate-mi,/Revarsă liniște de veci/Pe noaptea mea de patemi”). La rândul
său, Luceafărul privește rece, impasibil împlinirea celor doi si se izolează în spațiul
privilegiat al cunoașterii absolute, de aici tonul ironic, indiferent („- Ce-ți pasă ție, chip de
lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”). Echilibrul cosmic se reface și fiecare entitate își reia locul:
Cătălina se împlinește într-o iubire comună, pământească, ajungând pentru Luceafăr „chip de
lut”, în vreme ce acesta din urmă își conștientizează și își asumă destinul după zadarnica
încercare de a se proiecta în lumea fenomenală („Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă
petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece.”).
Prin urmare, “Luceafarul” este un poem filosofic, liric, o imbinare intre cele trei
genuri literare, in care schema epica si structura dialogica a unor episoade constituie doar
cadrul pe care se grefeaza proiectia eminamente lirica, viziunea profund subiectiva asupra
unor valente imuabile ale existentei si ale universului - iubirea, cunoasterea, timpul, natura,
puse in lumina printr-un “lirism al mastilor”, caci eul poetic se ascunde in spatele unor
ipostazieri diferite ale fiintei umane.