Floare albastră

de Mihai Eminescu

1. Încadrare în curent și în opera scriitorului

Romantismul este un curent literar care a apărut la sfârșitul sec. al XVIII-lea,
începutul sec. al XIX-lea, în Anglia, Franța, Germania și apoi în celelalte țări europene, ca
reacție împotriva rigorilor clasicismului și a regulilor sale rigide. Manifestul literar al
romantismului european este „Prefață” la drama „Cromwell”, de V. Hugo, iar al
romantismului românesc, articolul-program „Introducție”, de Mihail Kogălniceanu, ambele
promovând principii estetice ale curentului, între care se numără înnoirea limbajului, prin
uzitarea cuvintelor populare, a arhaismelor și a regionalismelor, utilizarea antitezei atât în
construcția ființelor, cât și pentru ilustrarea stărilor sufletești contradictorii, sau sursele de
inspirație, subiectele operelor putând fi preluate din istorie, care se convertește în mit și
legendă, din folclor, considerat izvorul românismului pur și etern, din natură, în toată
diversitatea formelor ei de manifestare, sau din realitățile sociale și politice ale timpului.
Semnificativă, în acest sens, este opera literară Floare albastră, de Mihai
Eminescu, ce a apărut în anul 1873 in revista „Convorbiri literare”, fiind apoi introdusa in
volum si joaca un rol de rascruce, in sensul ca sintetizeaza caracteristicile liricii din prima
perioada de creație cu notele ei optimiste si exuberante si le anticipeaza pe cele din a doua
perioada, marcate de pesimism si de tonuri intunecate. Prin valorificarea temelor si a
motivelor literare, Zoe Dumitrescu Bușulenga o considera un fel de „premisa la marea
problematica a Luceafarului”.
2. Semnificatia titlului
Titlul, ca element de compoziție, este un paratext ce identifică o creație, simbolic,
întrucât are rol de motiv anticipativ, valorificând un motiv literar de mare circulatie in
romantism: cel al florii albastre, care a fost utilizat prima data in romanul Heinrich von
Ofterdingen de Novalis, pentru a desemna tendinta de atingere a absolutului in iubire. La
Eminescu, simbolul este polivalent si ilustreaza: aspiratia catre idealul de iubire, nostalgia
iubirii ca mister al existentei ,opozitia ireductibila dintre lumea calda ,efemer-terestra si
lumea rece a ideilor, a cunoasterii absolute (albastrul semnifica infinitul, marile departari,
idealul, in vreme ce floarea sugereaza delicatetea, efemeritatea, viata).
3. Tema
Tema poeziei este iubirea in consonanta cu o natura feerica, luxurianta, cadru
protector al povestii celor doi indragostiti; la aceasta se adauga in final supratema operei
eminesciene –timpul, iubirea salasluind doar in amintire, fiind pe veci pierduta, femeia
constituind o icoana de lumina indepartata, recuperabila doar prin anamneza. Astfel, opera
devine nu doar o peozie de dragoste, ci si o meditatie amara asupra conditiei umane,
ilustrandu-se incompatibilitatea omului de geniu cu dorinta iubitei de a materializa dragostea
sub semnul clipei efemere.
4. Structura. Nivelul ideatic
Poezia este alcatuita din patru secvente poetice care corespund celor doua voci: a
feminitatii(omul comun) si a barbatului(a geniului), acestea alternand pt a crea nu doar
iubirea ca aspiratie, dorinta de implinire, ci si meditatia filozofica asupra conditiei umane.
Totodata, poezia se structureaza pe o serie de opozitii: teluric-cosmic, real- ireal, aproape-
departe, relativ-absolut, contingent-transcendent.
În prima secventa poetica, constituită din primele trei catrene, exprimă o idee
relevantă pentru tema textului, versurile luând forma unui reproș al iubitei adresat
barbatului care pare a se fi cufundat intr-un univers al gandirii si al contemplatiei, figurat
printr-o serie de elemente cosmice si culturale fundamentale : steaua(tentatia absolutului,
simbol ascensional ,ilustreaza aspiratiile inalte), norii,cerul ,soarele( poarta spre absolul),
„campiile asire” reprezinta civilizatia asiro-babiloniana, semnificand astfel dorinta de
cuprindere a trecutului ,”piramidele invechite „ civilizatia egipteana , reprezinta o culme a
cunoasterii. Acest univers este rece, abstract, in contrast cu vocea feminitatii, calda ,
protectoare , semnificative fiind cele doua apelative „ sufletul vietii mele” , „ iubite”.
A doua secventa poetica, alcatuita din strofa a patra, apartine vocii barbatului.
Verbele la trecut „zise”, „spuse” ,”am ras” creeaza senzatia de poveste evocata ,cei doi
indragostiti fiind siuati in planuri temporale diferite. Acest catren are un dublu rol : de a fixa
povestea in cadrul unei amintiri si de a oferi poeziei caracterul de meditatie . Barbatul abia
acum realizeaza adevarul spuselor iubitie „ Ah! Ea spuse adevaru;” constientiza insa prea
tarziu . Sentimentul de regret transpare din utilizarea diminutivului „mititica” si a epitetului
metaforic „dulce netezindu-mi”.
A treia secventa poetica este ampla, alcatuita din urmatoarele opt catrene ,pare o
lectie de initiere intr-un segment al existentei pe care barbatul il minimalizeaza; în spirit
romantic, se valorifică natura ca sursă de inspirație, ce are aspect de pastel si idila cu ecouri
din lirica lui Vasile Alecsandri. Astfel, codrul este cadru protector – „codrul cu verdeață”,
propice jocului erotic, un centrum mundi in care omul isi regaseste sinele pierdut, un topos
mitic situat illo tempore. Izvorul, prin curgerea sa permanenta – „izvoare plâng în vale” –,
ilustreaza motivele fugit irreparabile tempus și panta rhei si prin acestea, efemeritatea fiintei
umane in raport cu eternitatea codrului. Natura are rolul de a spiritualiza instinctualul, aici
omul avand revelatia eternului .
Dragostea incepe printr-o harjoana prin care se manifesta viclenia instinctuala,
caci „intimitatea eminesciana nu e analitica, nicio complicatie intelectuala nu o tulbura” (G.
Calinescu). Exista un tipar erotic pe care se silizeaza intalnirea celor doi indragostiti:
chemarea, intalnirea, vraja, incercarea iubirii pe firul de romanita , sarutul , imbratisarea,
plimbarea spre sat, despartirea, toate elementele ludice fiind specifice conventiei erotice
populare , scenariul imaginar fiind comun idilelor eminesciene.
Din invitatia in codru se desprinde portretul iubitei, aceasta fiind o prezenta de
basm, sagalnica si ademenitoare ,candida si vicleana , naiva, de o irezistibila naturalete si
prospetine, de un farmec frust . Ea corespunde tiparului ideal din prima perioada de creatie,
este femeia serafica, angelica , blonda („mi-oi desface de-aur parul”) cu ochi albastri („floare
albastra”) este tipul femeii voluntare si agresive care preia initiativa jocului erotic ca aspiratie
spre refacerea cuplului adamic. Este dornica de dragoste ilustrand simbolic Erosul din
perspecitiva comuna, lumeasca, in contrast cu barbatul care absolutizeaza sentimentul erotic
perceput in ipostaza demonica si, de aici, condamnat la singuratate.
Edificatoare pentru tema textului este și ideea poetică pusă în lumină în
ultima secvență poetică, alcătuită din ultimele doua strofe. Se revine la vocea lirica din a
doua secv,scenariul poetic fiind asfel incadrat intr-o rama , intr-o alta poveste ,cea a
barbatului , astfel „ Floare albastra” este doar o amintire ,o icoana de lumina. In comparatia
„ca un stalp eu stam in luna” astru selenar desemneaza un spatiu al ideilor , conturandu-se
postura grava,solemna a geniului castigat definitiv pt lumea ideilor , a gandirii, pierdut pt cea
efemera , a trairilor imediate. Punctele de suspensie dinaintea ultimei strofe marcheaza
iesirea din anamneza, incadreaza povestea de dragoste detasand-o de strofa finala,
conclusiva, cu un pronuntat caracter meditativ.
Versul final „totusi este trist in lume” desemneaza suferinta dincolo de cuvinte,
dar asumata de eu,amintirea iubirii constituind un prilej de meditatie asupra fragilitatii fiintei
umane in univers, din aceasta perspectiva conditia omului fiind trista pt ca este repede
trecator, nu poate reveni asupra erorilor si nici nu poate pastra, atunci cand o traieste, clipa
consonantei sufletesti. Totul sta sub incidenta timpului care erodeaza fiinta umana
prabusindu-i toate actele in neant.
5. Nivelul stilistic si prozodic.
Stilul surprinde, ca si in celelalte idile, prin prospetimea si naturaletea limbajului,
prin gratia lipsita de pretiozitate a exprimarii. Aceasta rezulta din valorifiarea rafinata a
lexicului popular, a vorbirii taranesti si a fonetismelor caracteristice graiului moldovenesc, ca
trăsătură distinctivă a romantismului. Astfel, se utilizeaza cu precadere forme verbale
populare si regionale – „voi cerca”, „sa se pravale”, „mi-i tinea”, „nu cata”, care sustin
claritatea exprimarii. Domina epitetele ornante,care nu ies cu nimic din obisnuit –
„piramidele-nvechite”, „ceruri nalte”, „bolta cea senina”, „trestia cea lina”, la care se adauga
epitetul „dulce” („dulce netezindu-mi parul”,”sarutari dulci”, „dulce floare”, „dulce
minune”), element de recurenta in lirica eminesciana, prin care se exprima intensitatea
pasiunii erotice.
Armonia eminesciana este de doua tipuri: interna (rezida din muzica naturii si
vraja versurilora) si externa, rezultata din rima, ritm , masura. Astfel, ritmul este este trohaic,
in spiritul metricii populare, coborat, de alinare,dar si de tanguire, in concordanta cu starile
poetice sugerate,versurile sunt scurte si uniforme, aproape toate au 8 silabe, iar rima
imbratisata, cu rare asonante („caldură”-”gura”), creează o sonoritate melodioasa, inaltă și
alungită prin aliterație.
6.Concluzie.
Dezvoltare a unui motiv romantic de circulatie europeana într-o viziune lirica
proprie, poemul Floare albastra reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din etapa de
tinerete, purtând în germene marile teme si idei poetice dezvoltate mai târziu în Luceafarul.