Floare albastră

-Mihai Eminescu

Introducere
- Romantismul este un curent literar, care a apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, la începutul
secolului al XIX-lea, mai întâi în Anglia, Franța și apoi în celelalte țări europene, drept reacție
împotriva rigurilor clasicismului și a regulilor sale rigide, propunând libera exprimare a
sensibilității, cultului eului, modificarea limbajului artistic și implicit al discursului literar.

Încadrarea în opera scriitorului

- Poezia apare în 1873 în revista ,,Convorbiri literare”
- Joacă un rol de răscruce = sintetizează trăsăturile liricii din prima perioadă de creație cu notele
ei optimiste si exuberante și le anticipează pe cele din a doua perioadă mascată cu pesimism și
tonuri întunecate.
- Prin valorificarea temelor și motivelor literare, Zoe Dumitrescu precizează că poezia reprezintă:
,,o premisă la marea problematică a luceafărului”.

Semnificatia titlului
- Titlul, element paratextual ce identifică o creație, ,,cheie interpetabilă a textului” , se constituie
în mod anticipativ, întrucât avertizează lectorul cu privire la motivul literar central.
- Titlul valorifică un motiv literar de mare circulație în romantism, cel al florii albastre, ce
desemnează tendița de atingere al absolutului, iubirea.
- La Eminescu, simbolul este polivalent, conturând dorința idealului de iubire, nostalgia iubirii ca
mister al existenței, cât și opoziția ireductibilă între lumea caldă, efemeră terestră și cea rece a
ideilor, a cunoașterii absolute.
- Floarea simbolizează sensibilitatea, gingășia, viața, efemeritatea, iar albastrul relevă aspirațiile
înalte, cunoașterea, transcendentul, condiția superioară a geniului.
Tema
- Iubirea în concordanță cu o natură feerică, luxuriantă, cadru protector al cuplului de
îndrăgostiți. Se adaugă în final, supratema timpului, iubirea sălăjuind doar în amintire, fiind pe
veci pierdută, iubita constituind o icoană de lumină rece și depărtată, dar recuperabilă prin
anamneză.
- Textul devine nu doar o poezie de dragoste, ci și o meditație amară asupra incapabilității
omului de geniu cu dorința iubitei de a materializa dragostea în sens uman, sub semnul clipei
efemere.

Structura. Nivelul ideatic

- Structurată în 4 secvențe poetice.
- Aparțin celor două voci, a feminității = omul comun și a bărbatului = omul de geniu. Acestea
alternează pentru a ilustra, nu doar iubirea ca aspirație, dorința de împlinire, ci și meditația amară
asupra condiției umane.
- Totodată, poezia este structurată pe parametrii de opoziție:
 Contingent – transcendent cosmic
 Efemer – etern
 Real – ideal
 Aproape – departe pentru a evidenția incompatibilitatea de
aspirații între omul de geniu și cel comun.

I. Prima secventă
- Alcătuit din 3 strofe
- Un reproș al iubitei adresat bărbatului – pare cufundat într-un univers al gândirii, al
contemplației, necunoscut și inaccesibil omului comun, figurat prin elemente de cadru
ancestral și prin simboluri culturale fundamentale.
 Steaua = simbol ascensional, reflectă aspirațiile înalte, dorința de transgresare
(depășire) a limitelor spațio-temporale, intrarea într-un plan transcendent
 Norii, cerul, soarele = simbolizează o poartă către absolut.
 ,,Câmpiile Asire”- raportare la civilizația asiro-babiloniană = dorința de cuprindere a
trecutului
 ,,piramidele-nvechite” evidențiază civilizația egipteană + o culme a
cunoașterii: ,,Urcă-n cer vârful lor mare”
- Universul bărbatului este rece, abstract, în contrast cu vocea blândă și caldă a feminității
ilustrată prin apelativul ,,iubite” și metafora ,,Sufletul vieții mele”.
II. A doua secventă
- Strofa a 4 a aparține vocii bărbatului
- Verbele la trecut (,,spune”, ,,am râs”, ,,n-am zis”) creează senzația de poveste evocată, cei doi
aflându-se în planuri temporale diferite
- Strofa are DUBLU ROL:
1. fixează povestea în cadrul unei amintiri
2. oferă poeziei un caracter de meditație
- Bărbatul, acum conștientizează adevărul spuselor iubitei, însă realizează că e prea târziu
- Sentimentele de regret transpar prin interjecția ,,Ah!”, prin diminutivul ,,mititica” și
epitetul metaforic ,,Dulce netezindu-mi părul”.

III. A treia secventă (natura, întâlnirea, iubita)

- Amplă, cuprinde următoarele 8 catrene, pare o lecție de viață într-un segment al existenței
pe care bărbatul îl minimalizează.
- În spirit romantic, se valorifică natura ca sursă de inspirație, conferind poeziei aspect de
pastel și idilă cu ecouri din lirica lui V. Alecsandri.
o Codrul = cadru protector, prielnic poveștii de iubire, un centrum mundi în care eul
se refugiază pentru a-și regăsi identitatea pierdută, un topos mititc situat într-un
illo tempore.
o Izvorul, prin curgerea sa permanentă - ,,Und-izvoarele plâng în vale” se asociază
cu motivele timpului ireversibil și totul curge pentru a evidenția efemeritatea
vieții în raport cu eternitatea codrului.
o Luna = protectoarea perechii de îndrăgostiți, facilitează fantezia, contemplația,
transfigurarea, înseninează sufletul și gândul, oferă o strălucire halucinantă
teluricului.
- Natura are rolul de a spiritualiza instinctualul > omul având revelația eternului.
- Dragostea începe print-un joc în care se manifestă viclenia instinctuală, căci ,, intimitatea
eminesciană nu e intimă, nicio complicație intelectuală nu o tulbură” (G.Călinescu)
- Există un tipar pe care se stilizează întâlnirea celor doi îndrăgostiți, scenariul fiind comun
idilelor eminesciene:
 Chemarea ,,-Hai în codrul cu verdeață”
 Întâlnirea ,,Vom ședea în foi de mure”
 Vraja/fermecarea iubitei ,,Și mi-i spune atunci povești/Și minciuni cu a ta guriță”
 Încercarea iubirii ,, Voi cerca de mă iubești”
 Sărutul ,,De mi-i da o sărutare/Nime-n lume n-a s-o știe”
  Îmbrățișarea ,,Mi-i ținea de subsioară/Te-oi ținea de după gât”
 Plimbarea spre sat ,,Pe cărare-n bolți de frunze/Apucândr spre sat în vale”
 Despărțirea ,,Și sosind în al porții prag”
- Din invitația în codru, se desprinde portretul iubitei:
 Prezență de basm
 Sagalnică (amuzantă, jucăușă)
 Ademenitoare
 Candidă și vicleană
 Irezistibilă naturalețe + farmec frust (simplu)
- Aceasta corespunde tiparului ideal din prima perioadă de creație, este femeia serafică,
blondă (,,Mi-oi desface de-aur părul”), cu ochi albaștri (,,floare albastră”) reprezintă tipul femeii
voluntare ce preia inițiativa jocului erotic din dorința de refacere a cuplului adalic.
- Dornică de dragoste, ilustreză simbolic erosul din perspectiva comună, lumească, în
contrast cu bărbatul care absolutizează sentimentul erotic, perceput în ipostază demonică și
condamnat la singurătate.

IV. Ultima secventă

- Ultimele două strofe
- Se revine la vocea lirică a bărbatului, astfel că, scenariul poetic este încadrat într-o ramă,
într-o altă poveste, cea a bărbatului, ,,floarea albastră” fiind acum rece, depărtată, doar o
icoană de lumină.
- În comparația ,,Ca un stâlp eu stam în lună” astrul celenar desemnează un spațiu al ideilor,
al contemplației, ilustrând postura gravă, solemnă a geniului, câștigat definitiv pentru lumea
gândirii, pierdut pentru cea efemeră a trăirilor imediate.
- Punctele de suspensie – marchează ieșirea din anamneză, încadrând povestea de iubire și
detașând-o de strofa finală, cu un caracter meditativ pronunțat.
- Versul final ,,Totuși este trist în lume!” – evidențiază suferința dincolo de cuvinte, dar
asumată de eul liric, amintirea consituind un prilej de meditație asupra fragilității ființei
umane în univers. Din această perspectivă, condiția omului este tristă- este repede trecător,
nu poate reveni asupra erorilor, nu poate opri timpul cînd trăiește clipa consonanței
sufletești.
- Totul stă sub incidența timpului care erodează ființa umană, prăbușindu-i toate actele în
neant.
Nivelul stilistic si prozodic
- Stilul impresionează, ca și în celelalte creații eminesciene, prin prospețimea și naturalețea
limbajului, care rezultă din utilizarea rafinată a lexicului popular, a vorbirii țărănești, a
moldovenismelor ca trăsătură distinctivă a romantismului. Astfel, se utilizează forme verbale
regionale care susțin claritatea exprimării (,,încalte” ; ,,Mi-i ținea” ; „Te-oi ținea” ; ,,mi-i spune” ;
„voi cerca”, etc.)

- Domină epitetele ornante (,,foi de mure”, ,,întunecata mare”, etc.) alături de epitetul metaforic
,,dulce” (,,dulce netezindu-mi”, ,,dulce minune”, ,,sărutări dulci”,etc.) pentru a exprima intensitatea
pasiunii erotice.
- Armonia eminesciană este de 2 tipuri:
 Internă – magia naturii și vraja versurilor
 Externă – ritm, rimă și măsura. Astfel, ritmul- trohaic specific literaturii populare, de
alinare si de tângăire în concordanță cu stările poetice sugerate, versurile sunt scurte cu
măsura de 8 silabe, iar rima predominant îmbrățișată

Încheiere